E sâmbătă, plouă violent, orașul pare speriat de urgia prăvălită la sfârșit de primăvară. Ajung la Bookfest pe la prânz. Lume multă, zarvă pe potrivă. Pe o scenă, o femeie dansează languros pe ritmuri  indiene, nimic  nu mai scapă tiraniei marketingului. M-aș lăsa și eu  dus în țara lui Mahatma Gandhi,  la braț cu  o creolă înveștmântată asemenea Narghitei de odinioară… Dar rezist ispitei și  trec mai departe, sus, la etaj, Antoniu Obancia își lansează filada Discuțiuni. Exercițiul artei cuvântului. Parcă-l aud: „Simt greutatea pietrei și e lung drumul cu piatra în spate,/ Deși cuvântul frumos e chiar dedesubt, / Păzit de-un mușuroi de furnici.” Dar gândul îmi stă mereu la voluptuoasa baiaderă, iar nu la mușuroaiele de furnici. Colegul meu îmi cântă în strună: „Am ajuns ușor la îngeriță, /Care dansa pe o polcă de circ.”
Cobor la parterul sufocat de scormonitorii în celuloza scrisă. Stelian Tănase și Elena Vijulie își prezintă la RAO Dinastia. Tot acolo, cu două zile înainte, Dan Ioan  Panțoiu făcuse același lucru cu Mercenarul întunericului. I-am citit romanul încă din manuscris și am simțit o arsură, căci „Glonțul a plecat din țeava kalașnikovului cu un clănțănit sec. A sfâșiat  aerul umed al nopții  și s-a oprit, cu un zgomot înfundat, în capul omului care aleargă. După ce a zvâcnit în sus, înălțându-se de la pământ cu mai mult de două palme, trupul i s-a răsucit  pe jumătate și a căzut.” Mda, „Respiră ! Gândește ! Trăiește !” repet aidoma lui Dúșan  Panait, eroul thriller-ului. Trăiesc și mă mir întruna !
La Humanitas, Andrei Pleșu vorbește cu verva-i neîntrecută despre proști și prostie, iar  nu Despre inimă și alte eseuri, cum se cheamă cartea din urmă. Ăsta e semnul clar că „Suntem confiscați de «actualitate» ! Adică de  «știri», «analize» politice, informații de ultimă oră, confruntări de partid și reportaje de front din peisajul instituțional al momentului. Toate «fierbinți» și trecătoare.” Ca și eseistul, și eu „îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice în afara  hărțuielii  cotidiene.” Amăgirea  mea se spulberă pe loc. Undeva, în apropiere, alt sărbătorit este frust: „Dacă Dragoș Pătraru ar zice o vorbuliță la televizor despre o carte, cartea aceea se va vinde imediat, trăim sub dictatura mediei.” Mi-e cu neputință să-l contrazic pe vorbitor.
În mulțime îl zăresc și pe Mircea Cărtărescu, fragil și stingher, n-are statură de star. Florin Iaru, în schimb, e dezinvolt, se mișcă precum un actor, ajutat  și de înfățișare, și de port. Își laudă Sânii  verzi,  prima lui proză și mintea îmi fuge iarăși la  senzuala… Indie.
La fosta Editură  politică, Gabriel Liiceanu mimează sfiiciunea, nu știu de ce, totul îmi pare fals la omul acesta. Chiar și titlul volumului, România. O iubire din care se poate muri. Îmi arunc ochii pe ultima copertă și aflu că „un popor descoperă  că există o iubire din care se poate muri și că, dacă vrea să-și recupereze in extremis patria furată, el trebuie să fie gata să-și pună în joc viața pentru  a-i reda un preț.” Zâmbesc încurcat, dintotdeauna păcătoșii se vor sfinți…
O iau înspre Tracus Arte, Eugen Simion ni-l  readuce în actualitate pe Ion Creangă – cruzimile unui moralist jovial. Criticul este în formă, împarte zâmbete și amabilități cu toți,  cine zicea că vârsta anulează starea de frenezie ? O prostie. Un bărbat masiv, urcat și el în etate, se apleacă asupra  cuiva și cu un umor blând – autoironic se confesează cu glas tare: „Puțini au cunoștință că există un academician Cimpoi, însă  toți știu  că există instrumentul de cântat,  sunt împăcat  !” Este Mihai Cimpoi, cel care l-a determinat pe academician să prefacă, în disputa amicală cu George Călinescu, considerațiile despre humuleștean. S-au adunat oamenii de ieri, Georgeta Dimisianu, Gabriela Adameșteanu, Nicolae Breban, Mircea Martin. Paul Cernat depune mărturie în favoarea eseului, migălit  „din dorința de a recupera un timp inaugural al  literaturii române, de a regăsi rațiunile întemeietoare ale acesteia”, cum notează  soția sa, Bianca Burța-Cernat.
De molul acesta cultural se apropie cu  pași nesiguri,  de nevăzător, Augustin Buzura. Angela Martin i-a pregătit o antologie pe măsură – Între două lumi. Augustin Buzura, romancier  și gazetar. Îl strâng în  brațe și nu i-aș mai da drumul, mi-e drag ca un părinte. Mă leagă atâtea  clipe de omul acesta special…
 Timpul nu mai are răbdare, îl înghesui în sacoșă  pe Domnul Teste și urc grăbit în mașină. Individul cu pricina, plăsmuire a francezului Paul Valéry, remarcă undeva: „Tot ce fac și gândesc nu-i decât un Specimen al posibilului meu. Posibilul meu nu mă părăsește  niciodată. Iar demonul îi spune: Dă-mi  o dovadă. Arată că ești încă  cel care ai crezut că ești.”
Dar cine am crezut că sunt ? S-au scurs  atâtea decenii  de atunci… Chiar, cine sunt ? Că de crezut nu mai  cred în nimic ! Mint, în iubire, atât !
, MARIAN NAZAT, 05 iunie, 2017