Contingență, hazard, întâmplare

Contingența   este o manifestare  a hazardului.  Evenimentul contingent se  întâmplă  prin hazard. Contingentul e  un eveniment posibil,   nu  probabil.  Deosebirea între posibil și probabil  este că  în  posibil  evenimentul   este potențial sau virtual, cu șanse de a se  petrece  sau nu în proporții egale.

Evenimentul   posibil se    află  exact  la   interacțiunea  da și nu. Posibilul  păstrează  șanse   și proporții egale pentru  un  potențial eveniment ;  în probabil evenimentul  este mai apropiat de credibil, șansele   de a se petrece au o proporție mai mare, de aceea   probabilul este mai plauzibil decât posibilul pentru că șansa  ca  un eveniment să  se  petreacă  este proporțional  mai mare.                            

Contingența  este eveniment  rar,  metaforic poate fi numit  o rara  avis –cum este  spre  exemplu     lebădă neagră. Contingența    face parte mai degrabă din posibil decât din probabil.                                               
Faptul  de a fi  victima   unui  accident , circulând ca  pieton  sau șofer,  e un fapt contingent.  Contingenţa rezultă din autonomia fiecărui sistem; interacțiunea sistemelor generează întâmplarea, hazardul. La fel ca şi principiul de incertitudine, nu are rolul fundamental, ci mai degrabă de corector.

Faptul că  oricând poți avea   un accident depinde de suprasistemul  numit  circulație în care sunt incluse  starea  meteo,   starea străzii sau a șoselei, viteza de circulație a vehiculelor,  numărul vehiculelor aflate în trafic,  aglomerația  în punctele nodale  starea psihică și   luciditatea conducătorilor  auto  aflați  în trafic.   

Sistemul se supune întotdeauna acțiunii corectoare a suprasistemului. Este un principiu de comandă piramidal, de genul piramidei în care vârful – suprasistemul – acționează asupra bazei ca principiu autoregulator .

Hazardul  ca întâmplare  include contingența.  Hazardul   este de inexplicat – nu se cunoaște cauza; inexplicabil -  este  lipsit de rațiune;  indeterminat – nu se poate cunoaște  și stabili evoluția;  contingent   ar fi putut să nu se producă;  fortuit (imprevizibil).  

Hazardul poate fi  de natură endogenă  - generat de factorii interiori  a unui sistem  sau suprasistem   sau exogeni – factori exteriori sau o combinație a  acestor factori, naturali ( factori de mediu)  sau antropici (apariția  întâmplărilor  hazard ca urmare a complexității diferitelor structuri, constante fundamentale și istorii diferite ale societății umane  globale actuale).                                 

Spre exemplu  apariția unei tumori  pe un organ intern, pe rinichi spre  exemplu. Nu se cunoaște cauza,  tumoarea  are o formă informă (irațională), nu se știe dacă e de natură  malignă sau benignă,  nu se poate stabili evoluția, ar fi putut să nu apară dar a apărut ca urmare a unor factor necunoscuți interni sau externi.
Tumoarea trebuie extirpată  chirurgical  cu tot cu   rinichi, dar care sunt   urmările?!                                           

 Tot   hazard este și descoperirea tumorii. Cel mai adesea nu doare,  nu  provoacă în primele faze  disfuncții  sau  chiar dacă le provoacă ele  nu sunt percepute ca  un semnal malign sau benign  de pacient  și adesea nici   de medic.  Cel mai frecvent   descoperirea   tumorii se datorează  unui  hazard  pozitiv, respectiv prin  control ecografic făcut   întâmplător pentru alte   investigații  efectuate de pacient.                       

Este hazardul  o limită a cunoașterii umane?!  Caracterul  fundamental al  hazardului este  fortuitul (imprevizibilul). Hazardul  se  încadrează mai mult în posibil și mai puțin  în probabil.    

În multe situații el este   inexplicit, în  alte  cazuri este acauzal ca  un  complex de coincidențe.        Realul  unui sistem sau suprasistem  este atât de complex  încât știința poate emite  doar  posibilități   nu și probabilități apropiate de  exactitate.                                                                                                      

 În fizică   hazardul  a fost  demonstrat  de  Heisenberg, anume ca principiu de incertitudine, un principu al fizicii cuantice care asociază proprietățile fizice ale  particulelor în perechi  ce nu pot fi măsurate simultan  cu o precizie mai mare  de un anumit grad, confirmat de  experimentul mintal al lui Einstein- Podolsky-Rosen și de teoria lui  Bell, care spune  că  un model  local de   realitate nu poate aprecia corect   un comportament  cuantic; toate conexiunile cauzale  se propagă cu o  viteză mai mică decât  viteza luminii.              Faptul că știința  nu poate calcula cu exactitate  evenimentele și  fenomenele imposibil de determinat  științific cu  exactitate  individul  recurge   adesea la filosofiile oculte -  astrologie, numerologie, alte forme de  ghicire a viitorului apropiat  sau mai îndepărtat,etc.             

Fizicienii     și biologii   epocii postmoderniste se raliază   tot mai mult conceptului numit    determinism aproximativ.                                                                                                                         Este exact  ce  am numit  eu prin  conceptul  -  programare la marginea haosului, concept care impune pentru întreaga realitate  existența  a   doi  factori   fundamentali  -   invariantul  în proporție de  70%  și  30% variabilele. Dumnezeu  nu joacă zaruri cu lumea.

Elementele de incertitudine sunt variabilele  multiple, care, în pofida analizelor probabilistice și a  legilor statistice, nu pot  fi calculate cu exactitate.                                                                                          

Aristotel  numește hazardul  drept o iluzie a finalității –  poate avea un  sfârșit nefast pentru un anume individ uman, animal sau plantă   sau, dimpotrivă, salvator.     

Bergson crede că   hazardul este un mecanism  care s-a comportat   ca și cum ar fi existat   o intenție. Atunci  întâmplarea-hazard  poate fi percepută   ca un efect de bumerang   - o pedeapsă imanentă pentru un anume   gând (invidie, răutate, iritare, enervare)  sau faptă   comisă  asupra celuilalt  care se întoarce  sub forma    energiei  negative   la nivelul inconștientului și care, poate declanșa  inițierea   unei  amorse  maligne în organismul făptuitor  sau a unei întâmplări nefaste.                                                                 

  Putem considera   oare blestemul, ura, invidia  drept   forme de   energii negativă ce  acționează asupra inconștientului  pe   durate lungi de  timp  determinând o  anume autoprogramare a  destinului.Aceste  fenomene care țin de psihism  s-au constituit într-o armă  la fel   de  periculoasă  ca și cea nucleară        Este   vorba despre așa numitul  război  psihologic.  Se spune că   rușii și  americanii au   făcut experimente în acest sens cu rezultate  apocaliptice.  Cu războiul psihologic nu e   de glumit  este la fel de dezastruos ca și unul nuclear. 

Hazardul ca  eveniment  nefast, poate să fie declanșat de   factori psihici în momente de  șoc psihotraumatic,  un șoc existențial  - moartea   subită a unei ființe   dragi, pierderea rolului social  și  a modului de a fi în lume, pierdere sensului vieții  și a dorinței de a trăi.    

Declanșarea  sau activarea genei sau  a  celulelor   generatoare de tumori poate  fi determinat de acest moment  nefast? Nu  toate personale  cu tumori au suferit  de șocuri psihice. 

Cert este că în  actualul stadiu   social  în postmodernitate predispune pe  tot  mai  mulți  la asemenea fenomene  nefaste.  Presiunea  factorilor de stres asupra psihicului   uman este din ce în ce mai mare  și prin urmare numărul bolnavilor psihici  și oncologici e în continuă creștere. Sabia  lui Damocles  stă agățată de un fir   tot mai subțire  deasupra capului fiecărui  individ uman. Oricât este de avansată  știința nu poate să  decodeze hazardul.

În cazul maladiilor vârful piramidei este constituit de societate  în ansamblu care cumulează  factorii  de stres tehnologic,  economico-sociali ce acționează negativ asupra psihomentalului  individului.  Viața  individului  în lumea creată  de om, o lume   tehnologizată, paralelă  lumii naturale,  este din ce în ce  mai puternic  supusă  hazardului.     Pentru  societate hazardul  e  un factor   autoregulator; pentru    individ,  hazardul poate fi  destin  nefast.                                                                                                                                      

În cazul societăților  ideologizate, vârful politic acționează ca un centru de comandă  de reglare   absolută asupra   indivizilor. Ideologiile și regimurile totalitare  impuse de acestea  determină  o  dependența aproape totală a  bazei sociale față de vârful piramidei.  Destinul individului  într-un sistem  totalitar  este  supus  cheremului  și capriciilor   dictatorului  și a micilor  dictatori de la toate nivelele economico sociale.   

În cazul democrației există o interdependență și o intercondiționare reciprocă; programarea informațională a unui sistem poate face ca acel sistem să funcționeze autonom,  societatea să se autoregleze în cadrul suprasistemului, dar acest lucru este posibil doar  într-o democrație  autentică, nu  și-n democrațiile corupte.  

 Aici  manifestările  de   tip totalitar  exercitate asupra  individului  sunt mai perfide  și   mai   sadice decât în sistemele totalitare oficializate de  ideologii. Individul se simte abandonat,  fără  protecție din partea statului, aruncat în propria lui nimicnicie. Aparent   ideologiile și sistemele  totalitare  par a fi mai umane, dar ele  nu iau  în calcul  individul ci doar masa, colectivitatea  unde individul   nu mai contează sau contează   foarte puțin.  Din acest motive cumulate ( democrația coruptă, dezinteresul  manifest al guvernanților și starea aparentă de bine  indusă de ideologie și  dictatură)   apar mulți nostalgici care   regretă sistemul comunist   și doresc revenirea  puterii   totalitare de  genul  comunismului.                             

   În  cazul  naturii  factorul regulator este informația suprasistemului, în speță a  ecosistemului   poate determină apariția unui organ la un animal sau dispariția unui organ. Mediul ca suprasistem regulator de sisteme și subsisteme   nu poate schimba  bauplanul unei  ființări  -  a soiurilor de plante sau a speciilor de animale.             

Tocmai aici s-au înșelat existenţialiştii; ei au crezut că autonomia existenței este generată de hazard.  Dacă ar fi fost astfel  regnul   vegetal  și  animal ar fi suferit o hibridare   haotică  iar  lumea autocreată ar fi fost   imposibilă  fiind  neviabilă.  Existențialiștii  au  văzut numai contigentul existenței, nu şi ordonarea existenței soiuri  de plante și specii  de animale.  De aceea, scrierile existențialiștilor se opun ideii că universul este un sistem inteligibil, închis şi coerent, considerându-l dimpotrivă contingent  şi din acest motiv  lipsit de sens   rațional ce induce   individului  uman angoasa  și sentimentul   absurdității existenței umane.  De aici toată lamentaţia lor.  

Într-un Univers contingent cum este cel imaginat de  existențialiști  oamenii sunt    zvârliți în propria  lor  libertate. Dar este omul liber în mod absolut cum cred existenţialiştii?! Dacă fiecare dintre noi existăm datorită programului genetic transmis de  genitori, nu existăm doar la întâmplare, ci programați. Ne naștem cu un program ereditar, căruia vrem - nu vrem, ne supunem, iar libertatea, către care suntem azvârliți, nu ne poate scoate în mod radical din închisoarea minții programate ereditar.

 Cu toate acestea  programarea ereditară   nu  conduce, ca la animale, la  un cerc vicios, ci la o  mișcare în spirală.   De altfel creierul uman se definitivează  în timp foarte   îndelungat ( peste 20 de  ani), proporția cea mai mare o deține  informația dobândită cea ereditară. Cu cât o societate este mai avansată  tehnologic  și mai liberă din punct de vedere economic și social   omul are   posibilități  multiple de alegere a destinului, iese  din paradigma   sisifică, are,cu fiecare  generație, o  libertate mai mare  și  șanse mai mari de  realizare a viselor  existențiale decât părinții  genitori  tocmai datorită  hazardului generat de  complexitatea societății moderne.   ( fragment  din Libertate în iadul de lux)          

Vasile Anton Ieșeanu,3 februarie 2016,Iași