Faceți căutări pe acest blog

marți, 6 decembrie 2016

Uitarea câinelui înlănțuit







Viața  devine pentru   români o capcană   în care suntem prinși  și înlănțuiți ca  niște  câine  lângă cușca  lor, așteptând  de  la stăpâni,  pâinea  cea de toate zilele  și  un semn de bunăvoință.              

Pe vremea  geto-dacilor,  aveam psihologia  lupilor, însă am degenerat  din lupi în câini, uneori și mai rău, în javre ordinare.  Un câine  simte, la fel ca și noi românii,  nevoia  unui  stăpân. Asta e ne plasează  în poziția  permanentă  de  dominat, de slugă. Ne asociem  în găști  precum câinii în haite, lătrăm  unii la alții fără să mușcăm,  mulți nu latră dar  mușcă  pe la spate, avem același comportament  laș ca și  maidanezii;  schelălăim  puțin   când  suntem loviți, jigniți, umiliți, apoi ne liniștim și  imediat  ne gudurăm   din nou  în fața  stăpânului, facem  temenele, îl periem, îl lăudăm,  dăm din coadă,  în vreme ce îl înjurăm în gând,  punem botul repede la orice momire,  ne  lăsăm  asmuțiți  unii  împotriva altora, ne ducem  existența  în haite (găști) politice, culturale, profesionale,  etc. Din aceste motive, străinii ne văd ca un popor paradoxal, în sensul că oamenii buni în loc să se revolte împotriva celor răi se supun lor   și colaborează asemenea lui Harap-Alb  cu  Spânul. 

     Volumul: Eminescu - în zadar?  (fragment  din  eseul  O societate (auto) mutilată după patul lui Procust).  
            Cu aproape un veac  în urmă, povestește  Milan  Kundera  în Arta romanului,  matematicianul  german  Edmund  Husserl,  fondatorul  fenomenologiei ( evoluția  mentalului  individului   de la  gândirea senzorială, cazul  adolescenților   și  tinerilor  până la  treizeci de ani,  la   procesele  de gândire rațională și liberă   capabile să producă cunoaștere, cazul maturilor),  în mai  multe conferințe  ținute la Viena și Praga  în perioada   interbelică  emitea   o viziunea  pesimistă  asupra Europei, în care îi avertiza pe  europeni  despre    criza umanistă europeană.  Criza  de care vorbea  i se părea lui  Husserl, scrie  Kundera,  atât de adâncă încât se întreba dacă  Europa  mai era capabilă să-i supraviețuiască. ( Emir Kundera - Arta romanului, Ed. Humanitas,2008, București)                          
           La nici cinci ani de   lansarea  conceptului  crizei umaniste  europene,   prezentate la aceste   conferințe,    Germania a  declanșat  cea de-a doua mare conflagrație  mondială confirmând practic viziunea lui Husserl. Europa s-a aflat în  pragul colapsului.
            Politicienii   germani  din acele vremuri   nu erau preocupați de   lumea concretă  a vieții umane die Lebenswelt, cum o numea Husserl  ci de  doar de  dominația lumii,  de   voința de putere cu orice preț.  Heidegger, discipolul acestui  filosof-matematician,  a  numit-o  cu  o formulă  frumoasă și aproape  magică , spune  Kundera - „uitare ființei”
            Citind  în Arta romanului  eseul lui  Kundera,  Moștenirea discreditată a lui Cervantes  despre viziunea  lui Husserl  și Heidegger, gândirea mea  asociativă  mi-a  adus în prim plan  politica românească  actuală.  
            Dacă Kundera   a văzut   niște forțe, pe care  eu  le-aș numi  impersonale ( tehnice, politice, istorice)  care conduc la uitarea ființei,   eu am văzut individul, spânul  ajuns la  butoanele  puterii care  poate genera cel mai  iraționale  acțiuni antiumane, cum a  fost  Hitler  și Stalin.                                          
           Mulți dintre  politicienii  noștri, odată  ajunși  la butoanele  puterii,  uită de alegător de  lumea vieții  lui, lumea concretă  în care se   zbate, lovindu-se ca de un zid de  o administrație birocratică, absurdă,  de tip    kafkian,  aproape  cu nimic  deosebită  de cea comunistă.  
Pentru acesta   alegătorii  nu mai există, imediat   ce a fost ales. S-au eclipsat, au căzut în uitare, toată acțiunea lor se îndreaptă  spre  interesele personale, de   gașcă,  mulțumirea clientelei politice și a corporațiilor străine, gata oricând  să-i  stipendieze   gras  din  bugetul românilor,  să închidă ochii la   hoții, la  tăierea ilegală a pădurilor, să-i mulțumească  spre  a  rămâne la  putere,   omul  lor, pe care l-au   proiectat   în   sfera puterii  mioritice cu  sprijinul votanților   manipulați  abil de sistem. Omul, spune Kundera, se găsește  într-o adevărată vâltoare a reducției  , în care lumea  vieții  de care vorbea Husserl se  întunecă în  mod fatal  și în care ființa  cade  în uitare.(ibid.)                     
            Criza umanistă  a politicii românești  a ajuns la apogeu în timpul guvernării  Băsescu - Boc, când  spânul,  cu  un sadism   feroce, inuman, a  tăiat  pensiile și salariile  sub   pretextul crizei  economice. 
             Deodată aleșii   s-au   transformat  subit în călăii, iar poporul   în victime. Am  rămas  multă vreme  siderat, cum,  în  pofida    multor probe  de hoții  comise  de  guvernarea portocalie,   aproape  pe față,  demascate de Antena 3, aceștia  sfidând    pur și  simplu   opinia publică  fără să le pese de consecințele  materiale și morale,  fără să-și facă  mustrări    de  conștiință, dacă acești   portocalii mai aveau  conștiință?!, o mare parte din populație  era   încă de partea acestora.           
       N-am să pot înțelege   niciodată stupidul  proverb românesc: fă-te frate  cu dracu' până treci  puntea. Să  devii oportunist de frica  călăului.   Dacă e să mor mor, dar nu  făcând  din mine  un oportunist.
            Cum spune Coșbuc:   C-o  moarte toți suntem datori /  Totuna e daca-i murit/ Flăcău  ori moș îngârbovit / Dar nu-i totuna   leu să  mori/ Ori câine înlănțuit.  (Decebal către popor).                     Inducerea fricii, prin exercitarea puterii prin acțiuni arbitrare, în funcție de interesele proprii, provoacă confuzie în mentalul poporului; imaginarul acestuia  face  ca  individul  odios   ajuns la   putere, să fie idealizat ca o zeitate supraumană  care pune stăpânire pe  individ cum pune ideea de Dumnezeu.                                                                                    Jocul manifest al puterii arbitrare, nu democratice, după cum îi trăsnește individului   aflat  pe scaunul cel mai înalt al puterii,  pentru omul de rând  e o capcană care îl absoarbe total ca o iubire pătimașă din care nu mai poate ieși. 
       El nu se  poate gândi la individul care  sfidează  o  comunitate întreagă prin acțiunile  lui  iraționale  decât cu venerație. Voința  de putere cu orice preț, chiar cu prețul trădării, face din   odiosul  individ, unul care pare de neînlocuit.   Din aceste motive cred că  miza mare a românilor nu   este parlamentul ci  „domnitorul”  care stă  în capul cinstei.
       Nu-mi  pot  explica asta   decât   prin frica indusă de  acești  călăi  în frunte cu  spânul  Băsescu,  frică   indusă cu persuasiune  prin varii manifestări ale puterii  autocrate,  nu democrate.   
Frica  față  de putere, spun  psihanaliștii,  induce  așa numitul sindrom  Stockholm,  moment  în care victimele   încep să se atașează de călăi,  cooperează  cu ei, le execută  emoționați  ordinele  ca și cum ar face o faptă  eroică.             
Confuzia este evidentă și este  efectul  panicii anxioase  induse  în inconștient. Din  acest motiv,  individul, fie el  intelectual sau  om de rând  nu mai poate decela binele de rău și crede   ce spune călăul  că   răul sunt  ceilalți ( în cazul  lui Băsescu și Iohannis  - parlamentarii).  
Amintesc   aici și  de Ceaușescu  care   era  perceput drept  tătucul  care dădea de mâncare poporului.  Pe mulți i-am auzit, după ce  a fost executat, afirmând,  nu fără  o undă de regret... dacă  ne dădea de mâncare... Ca în   rugăciunea  ortodoxă  îl  confundau cu  tatăl nostru:  Tatăl nostru  [...]Pâinea  noastră cea de toate zilele./ Dă-ne nouă astăzi... 
            Cum e   posibil metamorfozarea în  mintea unora,  ca  un individ uman  ajuns în  sfera   puterii  să fie identificat cu divinitatea? Cum e posibil  să se producă în mintea  unora această mistificare?  Individul nu mai este   perceput  ca o ființă umană,  un om ca toți oamenii  sau poate mai josnic  decât  omul-om ci ca  pe unul de natură divină.  Nu doar  în cazul lui  Ceaușescu.   Aceeași  iluzionare  am  observat-o la  mulți, unii dintre ei intelectuali  cu știință de carte, în cazul celui mai  ordinar  dintre spânii   României  - Băsescu. Cum  e posibilă această idealizare mintală  îmi este greu să  înțeleg.                                                                                         
      O , Doamne, oportunismul pare  a fi înscris  în  gena  noastră mioritică.  E  la fel ca  în   Povestea lui  Harap-Alb  al lui Creangă. Slujirea Spânului  de către Harap Alb, fără să se revolte, exprimă  în  cele două personaje  create de  Creangă, nemernicia  spânilor mioritici  și    oportunismul  Harapilor-Albi,    umilitoarea răbdare a poporului față de puterea  care poate fi înfiorător de nedreaptă. Românii rabdă, la fel  ca Harap-Alb, cele mai inumane umilințe  până le ajunge cuțitul la os  și chiar mai mult.   
       Oricât de   sadici  și nedrepți  sunt  conducătorii,  poporul  român  nu se revoltă. Cunoscând  această   paradigmă psihică a  non-revoltei, politicienii  escaladează abuzurile  și fără de legile  fără nici cea mai mică teamă  să fie pedepsiți.  
   Cei   mulți dintre ei, îndeosebi  spânii  ajunși la guvernare, uită ființa alegătorului, uită de tineri,  uită de copii,  uită  de  bătrâni de cei nevoiași,  românii  mereu   rămân câini  înlănțuiți,  nu lei,  deși simbolul  monedei naționale este leul.  
            Politica aleșilor noștri,   mulți  dintre ei trădători  și   jefuitori,  ne strivește ca   ființe umane, ne   metamorfozează  în câini înlănțuiți, care latră  sau dau din coadă,  spre a   da satisfacție  acestor spâni, pe care  puterea i-a  metamorfozat  în „sfinți”. 
            Nicio revoltă colectivă (  cum se întâmplă de pildă la greci), doar unde și unde   câte un rebel,  numit  de ceilalți  nebun, neluat în seamă sau  batjocorit de   marea masă  de „ înțelepți”.     

Vasile Anton Ieșeanu, 6 decembrie 2016, Iași  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu