După câteva zile de cumplită iarnă, timp în care norii de zăpadă au
cernut lungi troiene călătoare, soarele a scăpărat, de dimineaţă, în raze roşietice. Ies
din casă, cu intenţia, să fac sport la
pădure. Afară soarele îşi
înfige dinţii în obraji. Simt arsura muşcăturii, adânc, în piele.
Sub efectul de reflexie, al zăpezii, soarele are sclipiri roşii. Îmi
îndrept privirea spre cer. Până şi soarele pare de culoare roşie. Poate
de aceea, steagul japonez e roşu pe
fond alb. Un soare ce sclipeşte
roşu pe muntele Fuji. Cred că din pricina
zăpezii, japonezii văd soarele roşu. Vântul
mă înfiora cu o adiere tăioasă. O clipă
mă văd pe muntele Fuji. În gând îmi răsună versurile poetului Matsuo Bashō
Vânt dinspre
Fuji
îl aşez pe evantai
suvenir din Edo
Mă îndrept, în pas grăbit, spre
pădurea Cetăţuia. Deodată le zăresc în
copaci. Împietrite, fructe negre congelate, atârnă grele pe crengi. Ca nişte măsline uriaşe - ciorile,
înfoiate, dormitează, conservându-şi căldura.
Foto: Vasile Anton
Podoabe în pom
zgribulite pe crengi
ciorile iarna
La distanţă de celelalte, două surate,
mai friguroase, conversează în limba lor. Ca două prinţese negre din
Africa - frumuseţi de abanos, nu se amestecă cu vulgul.
Foto: Vasile Anton
Soare cu dinţi
din însorita Africă
prinţese negre
Încep
să alerg. Îi zăresc, însă, la timp. Unul stă de pază; ceilalţi doi
dorm.
Sau se prefac că dorm. Paznicii cetăţii mă privesc cu suspiciune.
Încetinesc pasul. Vor crede că
sunt hoţ. De când am păţit-o, niciodată, nu mai
alerg. M-am învăţat minte. Pentru câini, un om care aleargă e totdeauna un hoţ. Şi
poliţiştii gândesc
la fel - un om care aleargă e un potenţial infractor. Poate de aceea
cooperează aşa bine – câini şi poliţişti; poliţişti şi câini.
Cum rezistă oare pe un asemenea ger?
Foto : Vasile Anton
Ostaşi de veghe
de pază în cetate
strajă în schimburi
O iau pe cărarea din pădure. Doar urme
de animale. Niciun pas de om. Înot cu greu prin zăpadă. Mă afund, în
omăt, până la genunchi. Sunt primul explorator al iernii. Pe aici vara
se furişează perechi de îndrăgostiţi. Unde au dispărut oare?
Foto: Vasile Anton
Niciun semn pe nea
pe cărarea virgină
urme de paşi
Deodată îl văd. Stă acolo ca o
arătare. Fiara pădurii m-aşteaptă flămândă. O fi lup, o fi câine?! Nu
ştiu! Nu vine lupul aşa aproape de oraş, mă încurajez. Dar de ce mă
priveşte astfel? Ochii animalului sticlesc sălbatic. Două luminiţe, în
văgăuni întunecate, mă străpung până-n creier. Deodată ridică botul şi
începe să urle. O iau la sănătoasa. Zăpada înaltă mă face să bat pasul
pe loc. N-am nicio şansă. Dintr-un salt ar fi fost în spinarea mea. Mă las în voia sorţii. De e
lup, înseamnă că-i sătul. O fi mâncat vreo oaie... Tot mielul e
salvatorul omului. Şi dacă a fost doar un câine!..
Foto: Vasile Anton
Pâlc de pădure
în zăpada înaltă
lup singuratic
Vasile Anton, Iaşi, joi, 9 februarie 2012
