Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta eterna reîntoarcere. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta eterna reîntoarcere. Afișați toate postările

luni, 28 decembrie 2015

FILOZOFII OAMENILOR TÂMPI ȘI PAȘNICI




DICTATURILE - SISTEME POLITICE DETERMINISTE; DEMOCRAȚIILE - SISTEME POLITICE RELATIVISTE

                 Chiar şi pentru cei pentru care destinul este o istorie care se repetă, un cerc de familie de genul lui Sisif, nu există o identitate cu a predecesorilor, aşa cum nici pentru firul de iarbă nu este identic cu cel din anul precedent.

              Eterna reîntoarcere observată de stoici, nu este o reîntoarcere fatalistă, o întoarcere în cerc, cum credeau ei, anume că universul ar relua identic același șir de evenimente. Acest lucru a fost, de altfel, sesizat de Nietzsche în faimoasa sa capodoperă Aşa grăit-a Zarathustra, în viziune simbolică a păstorului gata să înghită şarpele care îi intrase în gură în timp ce dormea. Zarathustra strigă să-i reteze capul cu dinţii. Astfel, susţine Nietzsche, roata implacabilă a destinului poate fi schimbată prin biruinţa omului asupra fricii în faţa existenţei şi prin voinţa de cunoaştere.
Eminescu a exprimat și mai expresiv ideea eternei  reîntoaceri  în poemul Glossă „Vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi și nouă toate”; Dar putem considera, la fel ca Hegel, istoria drept o mișcare într-o vastă spirală? Ideea hegeliană vede istoria ca pe „o luptă perpetuă a unor forțe spirituale încarnate în instituții, biserici, rase, imperii, state naționale, când indivizi cu o statură supraumană – figuri istorice de dimensiune universală – cu un geniu îndrăzneț și necruțător, dominatori și plini de dispreț față de neînsemnații lor contemporani.” (Isaiah Berlin – Cinci eseuri despre libertate și alte scrieri)
                Dimpotrivă, Marx nu vede o luptă a spiritului și o materialității acestei lumi; lupta de clasă, materialistă, a unor grupuri împotriva altora. Ambii gânditori germani nu iau în calcul indivizii umani bărbați și femei, tineri și bătrâni, adolescenți  și  maturi,  oameni obișnuiți, prinși în vârtejul acestor lupte ale istoriei. Cei doi au multe analogii cu darwinismul social. „Atât Hegel, cât și Marx, scrie Berlin, evocă imaginea unor oameni tâmpi și pașnici, în mare parte inconștienți pe care îl joacă în istorie…”
Milan Kundera  în eseul  Arta romanului,  prea ideea din Procesul lui Kafka ( roman-parabolă ce anticipa sistemele concentraționare)    reproduce mirarea acestui autor care  întreba dacă sistemele sociale  deterministe, ca forțe  exterioare covârșitoare pentru individ uman,  mai lasă vreo portiță de libertate pentru mobilurile sale  interioare, mobiluri care într-un  sistem relativist democratic  determină comportamentul individului. „Dar, mirarea lui Kafka nu se află aici. El nu se întreabă care sunt   motivațiile interioare care determină  comportamentul omului. El  pune o întrebare radical deosebită: care mai sunt posibilitățile omului într-o lume în care determinările exterioare au devenit  atât de covârșitoare, încât mobilurile interioare nu mai contează deloc.   
           Oamenii  „tâmpi  și pașnici” sunt   oamenii   unei comunități  asupra căreia acționează sistemele  deterministe (comuniste și fasciste), aduși    la nivelul de  turmă (poporul)  și păstorul (dictatorul). Asemenea  tipologie de om nou  a dorit să  realizeze comunismul.                                                               

               Pe aceste viziuni  ale  filozofilor  germani, în speță Hegel  și Marx,    s-au construit marile ideologii ale lumii - fascismul și comunismul. Omul de rând, ființa umană, nu mai reprezenta nimic sau aproape nimic, cel mult o simplă piuliță în marele angrenaj social, de care conducătorii se puteau lesne lipsi. 
             Așa au fost inițiate, prin „genialitatea” celor doi gânditori germani, premisele creației prin distrugere. Omenirea secolului al XX-lea fost martoră a distrugerii săvârșite de fascism și comunism în proporții apocaliptice și moartea a milioane de oameni. Lagărele de exterminare naziste și sovietice vorbesc de la sine de „marea forță care este creatoare, prin chiar spiritul său distructiv”,viziune exaltată de Nietzsche și Bakunin.(fragment din eseul LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX )
 Vasile  Anton Ieșeanu,  27 decembrie  2015, Iași 

joi, 11 decembrie 2014

Libertate, bunăstare și eterna reîntoarcere (Libertatea în comunism)


Libertate,  bunăstare   și eterna reîntoarcere (fragment din eseul – Poetul, liberalul, baba comunistă  și fiara extremistă)                       
Moto: N-am pic de liniște  în țara  mea / acolo unde-s’nalți stejarii / neîncrederea oarbă și minciuna sprayată / unde ca și ieri trăncănește   liberalul / cum că viața e curată  ca cristalul./ Ca și ieri,bunule Eminescu, grecotei cu nas subțire /  bulgăroi cu ceafa groasă. Diplomați pomădați, negociatori de  cârpă ai comunității, ne  fac legi  și ne pun biruri / ne vorbesc  filozofie...”  Daniel Corbu   - Divina tragedie             
Libertatea în comunism  
Comuniștii au  determinat,  prin   luarea cu forța a proprietății  individuale  și prin   impunerea, tot  cu forța,   a  proprietății  comune,   o aservire  socială aproape  absolută.   Fără  mica  lui proprietate, fără minimul de   subzistenţă, individul  este aservit în mod absolut. Libertatea individului  este anulată complet.                                      
 In comunism  individul  nu mai produce bunuri de consum pentru sine, ci pentru  partidul stat, respectiv, în cazul  religiei pentru biserică sau  sectă.  Exploatarea  omului  de către om,  până la urmă cât de cât umană, se transformă,  în comunism,  în exploatarea omului de către stat -   o exploatare absolut  inumană.  Una e să relaționezi cu  patronul-om și alta e să relaționezi cu  patronul-stat.                                                                                              Statul este  un patron impersonal  și rece -  „cel mai rece dintre monștri reci” îl numește   Nietzsche. Împotriva patronului-om  te poți  revolta, poți face grevă;  împotriva  patronului-stat  orice manifestare de revoltă este  interzisă prin lege, iar cei care  au  îndrăznit (revolta de la Brașov  - 1987 și din Valea Jiului-1977)    au   fost   duși, cum spune   romancierul   Augustin Buzura, pe  Drumul cenușii.                                                                 
 Statul comunist,   mai   mult  decât statul democratic,  este un monstru  impersonal. Un iad de lux îl numește,  într-un roman  omonim, Emilian  Marcu. Patronul este totuși o ființă umană; statul este o ființare abstractă.                                                                                          
 În pofida unui aparat uriaș de propagandă ( care trebuie întreținut   prin munca  forțată  impusă poporului), în  socialism   forțele de producție  ating  punctul critic al   entropiei. Stagnarea economică  este  evidentă.                                                              
 Pentru a salva aparențele,  se  instituie minciuna  oficială a  producțiilor  record,   acceptată cu bună   știință  de conducerea de partid și de stat  și chiar  întreținută abil spre a induce în eroare ambasadele  străine  și, implicit,  poporul care,  deși  înfometat,  stând la cozi   la magazine unde se găsea  mai nimic,  se  lăsa amăgit, de cifrele inflaționiste ale producțiilor socialiste  record,  în speranța de mai bine.                                                                        
 Treptat,  muncitorului comunist  i-a   dispărut dorința de   avea; el  credea   că   statul   în speță conducătorul-dictator îi dă totul - serviciu,  casă,  mâncare.   De altfel,  partidul-stat avea   tot  interesul ca  Dictatorul   să fie perceput  aproape mistic de popor,   drept un   zeu atotputernic, Dumnezeul din cer  încarnat  în conducătorul providențial ( Tatăl nostru:  Pâinea noastră cea de toate  zilele /Dă-ne nouă astăzi).                                                                            
 Omul  simplu,     neposedând  nimic  al său,  mai mult sau mai puțin  conștient,  așa   îl vedea  pe conducător. Totul era  așteptat  să-i  dea   statul, iar statul,  în speță  Tătucul  din capul statului îi dădea cât și cum   vrea, după capriciile   sale,  (amintesc  pentru nostalgici    înfometarea    impusă de absurda decizie al lui  Ceaușescu   de a   plăti datoriile externe).         Dacă Ceaușescu dădea de mâncare, afirmau după revoluție   oamenii simpli, crezând  în inocența  lor că el  era dumnezeul care  înmulțea  pâinile  și peștii,ar mai fi trăit și-acum. Fericiți cei săraci cu duhul!                                                                                                       
 Dorința   de avea și invidia sunt  factorii   psihici  fundamentali  pentru  motorul economiei; acești   factori  psiho-umani mențin concurența,  acced   necesitățile   impuse de  piață de a face  lucruri  mai bune  și mai  utile,  mai  diversificate  și mai frumoase,  mențin  avântul  tehnologic,  implicit creativitatea -  inovația   și invenția  și  duc  la  ceea ce numim  progres.                                                                                                                       
       Egalitarismul  comunist reduce la  minim   toate acestea, tocmai  pentru că  sunt eliminați  din ecuație   factorii  psihici  motivaționali –invidia pentru cel care are și  dorința de  a avea.   
Societatea   comunistă   a fost    o societate a   leneșilor aciuații  în varii structuri de partid și de stat, de unde au   impus prin legi și directive,  prin  persuasiunea    aparatelor   de  propagandă   și  administrative-birocratice   tot mai mari și mai  numeroase   în  care  și-au găsit  un loc călduț  mulți tăietori de frunze la câini. Aceștia    au impus,  prin  coerciție, amenințare   și frica   indusă poporului,  munca forțată.  Uriașele aparate de  comandă  și propagandă se sprijineau   pe   colosale  instituții  de informare,  paralele - partidul și securitatea ( informarea   pe linie de partid  și informarea  de  la  securitate). Supraveghere  informativă  și coerciție exercitată   prompt  asupra  indivizilor refractari   sau asupra grupurilor  nemulțumite  făceau ca  motorul  social să   funcționeze  la fel  de prost  ca   și bătrâna  Dacie.                                                                                                                      În comunism, competiția  economică   individuală   liberală  este  eminamente  absentă . Dacă   vreun  nostalgic ar încerca   s-o  compare cu  întrecerea  socialistă, ar consta, dacă e  de bună credință și  nu poartă ochelari roșii, o deosebire fundamentală - aceea  a   motivației  muncii  - a munci  pentru sine sau  a munci  pentru  partidul-stat.                         Din aceste motive  și altele de ordin politic,  administrativ  și coercitiv   comunismul    este un sistem economic  falimentar,  care îngrădește  libertățile  individuale  la maxim.  Din aceleași   cauze, economia comunistă  nu a    putut concura cu economia  capitalistă:  în socialism   economia  a   stagnat   tocmai    pentru  că    motorul social   care pune în mișcare   economia   -  dorința de a  avea  și invidia care    generează concurența    erau   anulate  sau reduse la un  nivel minim.   Să   amintim   doar   de bătrâna Dacie  care a rămas  neschimbată  mai bine de   patru decenii.     În socialism,  munca   nu  mai     este   o  activitate  creativă   și  productivă, ci  este o  acțiune forțată,   foarte  puțin stimulativă de sistemul  premierilor   și de întrecerile  socialiste.                                                                           
 În  contradicție  cu    multe  doctrine   filosofice care  vorbesc   despre libertate,  ca de pildă  cea a stoicilor,  care susține că  libertatea nu e legată de nicio condiționare   exterioară,   ci e  o stare ideală de detașare   de lume, eu am  altă  viziune asupra libertății.     Libertatea socială a individului  nu este  aceea  de pustnic stoic   sau de  filosof  cinic    gregar ca  Diogene -  o  manta, un toiag și o desagă –  respingând bogăția, confortul,  constrângerile sociale  și  implicit   pudoarea, specific  umană,  pentru o  libertate  interioară  pe care omul o  poate avea și  în închisoare.                                                                                   
 Cinicii, care exaltau  libertatea  filosofului vagabond,   model preluat în  evul mediu de   preoții   franciscani ( predicatori ambulanți), la fel ca Diogene,  propovăduiau  bogăția  spirituală și sărăcia materială, respingeau  interesul material   și   plăcerile  vieții   și   militau pentru puritatea morală. Morala  cinică   și  stoică a  fost   aplicată,  altminteri, cu osârdie de  societatea  socialistă   multilateral dezvoltată.                                                                                  
 Sărăcia  materială   a fost , în comunism,    egalitatea  în   lipsuri   materiale   a tuturor oamenilor. În această   vreme   bogăția ideologică  era incomensurabilă  în   multitudinea de  interpretări  și reinterpretări   al socialismului științific(sic !),  al materialismul  dialectic și istoric cu care    propaganda  comunistă  spăla creierele.                                                            
 Cel mai   tare  le  era   teamă,  comuniștilor, de proprietatea privată. Proprietatea privată   echivala   pentru comuniști cu eliberarea   individului de sub   tutela  partidului-stat; omul eliberat s-ar  fi  întors  împotriva lor. Singura  măsură  era înrobirea  totală a poporului   prin   crearea  unui cadru legislativ  ce   impunea     dependența  materială absolută  față   de partidul-stat.                                                                                                                                          De aceea au scos în afara legii proprietatea privată,  iar pe   proprietari   i-au exterminat în închisori și   la primul  canal  Dunăre - Marea Neagră. Conducătorii comuniști    erau conștienți   că  proprietarul  este  stăpân     și  liber, nu  depinde de nimeni,  nici  măcar de statul   pe teritoriul căruia  locuiește. Or, ei aveau nevoie de  sclavi   - așa numiții „oameni ai muncii”.    Aveau   nevoie de  o turmă și un păstor;  în comunism   individul  nu avea   libertate   proprie, ci  doar libertatea  în  cadrul  turmei. Turma  era dirijată prin directive de  păstor,  supravegheată   prin toate mijloacele,    iar oile „rătăcite”  repede readuse la turmă. Parabola evanghelică  e  atât de sugestivă  pentru ideologia comunistă!                                          
 Când  nu   ești   stăpân  pe   un  minimum  de   mijloace  de  subzistență,  nu   poți fi    un om liber. Libertatea  individului  e  legată nemijlocit de   economic, de  a avea, de a poseda   venituri  pe  întreg parcursul vieții . Libertatea   și implicit  un anume grad de   fericire  sau de mulțumire  este   strâns   legată de   bunăstare. Aș putea specula  extrapolând   ipoteza că    libertatea este direct proporțională cu averea  moștenită  sau  dobândită. Există  însă  o limită, dincolo de care,  bogăția prea  mare  îl  face   pe  om sclav și nu stăpân și liber.                                                                                                                         
        Liber și fericit   este  omul ce  posedă  un minim  de  mijloace de subzistență,  care este stăpân  pe  un bun, o capacitate de producție ce îi aduce venituri  suficiente,  omul  care  muncește pentru a   produce   bunuri materiale și/sau spirituale pentru  sine  și  familia sa.                          
 Sclav  este acela care nu are  un nivel minim de  bunăstare socială; la   fel este bogatul   la care   libertatea conferită de bogăție  îl cantonează  în  senzorialul hedonist: a  mânca, a   bea, a face sex.                                                                                                               Extremele se  aseamănă  în  oglindă, sunt simetric antinomice - omul sărac  și omul bogat . Ambilor   le   lipsește  fundamentul  libertății -   a  trăi pentru ceva.  Fără   un ideal, fără un scop în viață,  omul trăiește   ca frunza în bătaia vântului:  săracul  trăiește pentru supraviețuire,   de azi pe mâine, bogatul   pentru că,  plictisit de plăcerile senzoriale, nu-i  găsește vieții  sensul. Omul, egalul lui Dumnezeu prin cunoaștere, cum spune  mitul biblic (Iată că omul a ajuns ca unul din  Noi, cunoscând binele și răul!), este singura ființă care are marea  libertate de a da  sau nu un sens vieții  sale.  A da sens vițeii   înseamnă a găsi calea fericirii  individuale.    În această  ordine de idei,  afirm că  adevărata libertate  o găsim în calea de mijloc  a existenței sociale  - la clasa de mijloc,   la oamenii nici   prea bogați,  nici prea săraci , dar care aspiră  la un ideal.         

Vasile Anton Ieșeanu, 11 decembrie 2014,Iași