Proprietatea și libertatea

Libertatea,  pentru ființa umană,  este legată   nemijlocit   de  proprietate.  Ești  proprietar  pe un anume  produs material care îți asigură existența  ești liber. Nu mai  posezi proprietatea, ai pierdut  libertatea.                             „Cine e proprietarul pământului din Romania?” întreabă retoric  Iohannis. Cel puțin, în momentul de fața, aflu, de exemplu, de la domnul ministru (Achim Irimescu - n.red.), că proprietarul a 30% din terenul agricol din România sunt alții decât romanii. Pe mine, personal, aceasta proporție mă îngrijorează, a spus Iohannis  

Au de-a patrie, virtute, ne vorbește  liberalul / De ai crede că viața-i e curată ca cristalul.

  Faptul că acum   în plină  campanie   electorală    s-a trezit  patriotismul  în Iohannis  îl face  un  cinic ipocrit, însă chiar și-acum  este  bine dacă  l-ar ține  acest patriotism și  după alegeri  și   nu  va rămâne   doar  o  demagogie   populistă  de campanie  electorală. E o  doar o constatare  pe care  toți  o cunoaștem. Dar de ce   nu a venit  Iohannis    din înalta funcție cu o  soluție  viabilă. Pentru că nu are niciun în  interes   decât   palavra   electorală.               

Fără  îndoială  pe toți  românii  care  mai  gândim  și   mai  simțim românește, care  mai iubim  țara  asta   ne  îngrijorează  faptul că  treizeci la sută   din suprafețele  agricole   și  din pădurile   României sunt  deținute de străini.  

Ne  îngrijorează   demult  nu de-acum. Ne îngrijorează   de când  Antena 3 a tot tras semnale repetate despre  vânzarea fără                        Ne îngrijorează  fiindcă   toate  guvernările au trecut   impasibile fără să se implice ca  ungurii  sau   polonezii în  menținerea  pământului   lor  în  proprietatea   lor.  E adevărat că  orice   străin   poate cumpăra  pământ de oriunde  în Europa.  Chiar și  noi românii  putem cumpăra, numai că prețurile  sunt atât de mari încât  ne facem mici, mici, mititei.  Faptul că  a fost vândut  o asemenea  suprafață,  din  pământul   României,   străinilor   nu ar fi chiar catastrofă națională.     Numai că  proprietarii   acelor terenuri trimit   toate  produsele  în țările lor de origine. Aici este marea  catastrofă care trebuie stopată  printr-o  legislație  corectă.   

Exploatezi pământul   României, atunci   treizeci la sută, cum e practica agricolă,  ar trebui  să revină României, dar odată  pământul vândut,  proprietarul   face ce vrea cu  producția  agricolă.         

Este o colonizare subtilă evidentă și o  subminare economică a  suveranității României. Dar capitalismul este capitalism, unu -  se bazează   exclusiv pe   proprietatea privată, inițiativa privată  și profitul   particular și presupune ca efecte sociale și politice  inegalitatea, dominarea,  exploatarea. E singura formă  cunoscută în istorie  care produce  progres.                                           Alte forme de proprietate, cum a fost cea comunistă sau    hibridă ca de pildă   modelul suedez  s-au dovedit, fie falimentare, fie neviabile   ori neaplicabile în   spațiul european. Exploatarea  capitalistă  formează  automat doi  poli   pe de o parte  proprietarul  străin   bogat, de cealaltă  parte,  românii  săraci care  muncesc din greu   pe  moșia acestor boieri  străini.  Cine   deține  puterea banului, a  tehnologiei  și a informației, domină lumea.                                                             

 Polonezii  și ungurii   nu s-au  opus directivelor   UE , dar au pus    două  condiții imposibil de îndeplinit de  un  eventual  cumpărător.  Au făcut bine, au făcut   rău   în această epocă a globalizării  rămâne  de văzut?  Eu cred că au făcut  bine. Ungurii   și polonezii  au previzionat viitorul care nu se arată prea   luminos, cum îl vedea  Ceaușescu, ci chiar sumbru.  În vreme ce vecinii noștri   și-au luat cele mai  adecvate   măsuri protecționiste,  legile  emanate de  parlamentarii,  prea slugarnici  față  de Parlamentul UE ai deschis calea colonizării  Românie  în   toate sferele de activitate economică și culturală, iar noi  românii  preocupați de grija zilei  de mâine am asistat  pasivi  cu  ne este amanetat  viitorul.  

Democrația   nu   înseamnă doar  puterea   formală a  poporului, ci una reală de  permanentă  veghere și  intervenție  în stradă  când  guvernanții devin  abuzivi, când încalcă legea sau mai rău Constituția  și când  parlamentarii   fac legi  pentru  propria lor căpătuială  și nu pentru binele   întregului popor. Dar cine să o facă? Suntem un popor de Harapi-Albi, slab, ezitant, mâhnit în sine,  resemnat, prea sensibil, prea  cuminte,  divizat în  mod intenționat de   politicieni și de forțe oculte, prea supus față  de acești   politicieni,  adevărați inamici ai  românilor care, cum spunea Eminescu,  ne fac legi și ne  pun biruri, ne vorbesc filozofie /  Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte / Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte / Cu evlavie, de  vulpe, ca în strane, șed pe locuri.                                                                                        

  Polonezii   și ungurii au luat   în calcul  nu doar    un anume   naționalism, ci și eventuale fenomene   naturale  catastrofale care pot   provoca foametea ca cea din Moldova postbelică.   Cauzele  reale ale foamei, avertiza  cu câteva decenii în urmă Mircea Malița își au rădăcinile în  factorii  social  politici, atât la nivel   internațional cât și la nivel național. (Mircea  Malița  - Catastrofă sau o nouă societate, Un model latino-american al lumii,  Ed. Politică, 1981, București). Soarta omului  scrie în  Prefață   profesorul  Malița nu depinde  în ultimă instanță de bariere fizice  de netrecut, ci de factorii sociali și politici  pe care omul trebuie  să-i modifice.                                            Profesorul Mircea  Malița  a editat acest    riguros  studiu    încă  al  unei echipe  de specialiști latino-americani, în vremea comunismului,  pe care l-a cuprins  în volumul intitulat  Catastrofă sau o nouă societate.

Noul  instrument de dominație, care este mai subtil, deși nu mai puțin eficient   îl constituie superioritatea  științifică și tehnologică a  țărilor dezvoltate.   Deși  în  studiul întreprins de latino americani,   autorul  face  multă propagandă   economiei  comuniste,  normal   în acele vremuri de cruntă cenzură comunistă, unele evidente  adevăruri despre capitalism nu au putut fi eludate.                   

Pe Iohannis   îl îngrijorează acum în campania electorală   faptul că România  a vândut treizeci  la sută din suprafața   agricolă a  țării.  În doi  ani de zile  de când  se  află   în funcția cea mai înaltă a statului   român   a   fost   mut, orb și surd. Când  fermierii  români  nu-și primeau   subvențiile   de la   guvernul lui(Cioloș) și manifestau în  stradă  Iohannis  era   plecat în vacanță în Florida.  

Deodată, acum   în plină campanie electorală,   a aflat  că  România  nu mai are în proprietate   treizeci  la sută  din suprafața  agricolă, deși   Antena 3 de   ani de zile a  tot atenționat   opinia publică și implicit  guvernele  PSD ,  PDL, PNL   care s-au perindat   la guvernare  asupra acestui  real pericol  pentru România, însă toți   factorii  politici  au rămas  inerți și pasivi, preocupați  până la obsesie  de  propria  lor  căpătuială și nu de  viitorul  României și a generațiilor   viitoare.   

Românii care  n-au murit încă ca români, care mai au  un strop de viață   românească, care mai cred în idealul  mioritic  și mai iubesc România trebuie să apuce  taurul de coarne și să  construiască o societate românească  mai viabilă și mai bine  organizată, dacă   nu vrem  să sfârșim   într-o  catastrofă națională – dezmembrarea României.                                        

Vasile  Anton Ieșeanu, 4 noiembrie  2016, Iași                                                                                    

Etica libertății sau efectul popii Tanda

Moto: „ …ai crede că cel mai bun lucru e libertatea.  Pe urmă ai crede că libertatea-i   o ușiță  spre paradisul pierdut.” Daniel Corbu – Apocalipsa de fiecare zi                

       

     Eliberat  din sclavia  supraviețuirii( cazul omului sărac)   și de captivitatea  bogăției(cazul bogatului), omul din clasa medie  poate urmări  un ideal spre a-și afirma propria  libertate. Omul din clasa medie   își poate urma chemarea interioară. Chiar dacă îl face captiv  pasiunii sale și aceasta stare  poate fi  catalogată  drept  non-libertate, dacă  îl face fericit,  nu se mai simte  captiv, ci  liber în propria sa captivitate.           
          Cel din clasa mijlocie nu  se manifestă nici ca un ascetic,  cum se  manifestau   vechii   eleni  din școala cinică care disprețuiau  plăcerile vieții,  dar nici nu se lasă  prins  în capcana hedonistă;el gustă din plăcerile vieții, dar  nu face  ca   bogatul  un scop al existenței. În general,    omul din clasa   mijlocie   urmează calea de mijloc.                            
        Calea   de mijloc  nu  e numai calea adevărului (adevărul e totdeauna  undeva la mijloc),  dar și calea  morală  cea mai adecvată  și mai eficientă pentru   ființa  umană. Urmând calea de mijloc,  omul are libertatea de a opta, de  a   decela binele  de rău prin cunoaștere, de  a   fi de  acord sau în dezacord prin evaluarea motivațiilor  și alegerea soluției optim-rezonabile.                                                 Asta  face  ca, un individ, în deplinătatea  sănătății fizice și  mentale,   să se poată  autoguverna  rațional, adică să se poată conduce pe sine,  liber  și creativ, valorizând   permanent   scopul la care aspiră.        
            În comunism   autonomia   individuală   este anulată  aproape complet . Nu poți să faci ce vrei, ci doar ce îți impune partidul-stat. De altfel, în comunism  nici nu există o  clasă de mijloc, care să tindă spre  un statut social  superior, ci  categorii  favorizate și defavorizate, în speță oamenii din aparatul de partid  și  marea masă  de oameni ai muncii. Egalitarismul nu exista decât teoretic   și formal.                                      
          Spiritul de castă, în societățile   totalitare,  nu permite   egalitatea  între oamenii de partid și oamenii muncii. Aristocrația  comunistă,   compusă  în principal   din oamenii din structurile de  partid, deținători ai puterii   discreționare,  nu se putea amesteca cu  vulgul  - masa de  oameni ai muncii.                                                          Fără o clasă  de mijloc,   în tranziție    de la   sărăcie  la   bunăstare,  care să aspire, prin   implicare  creativă, la  un  standard de viață,  mai înalt, societatea comunistă s-a osificat  în   structuri imobile.  Libertatea socială  înseamnă   mișcare activă  a indivizilor,    o continuă aspirație  de  trecere  de la  un statut  social, la altul, o evidentă  posibilitate de a fi   spontan   și  autonom,  fără  cenzură,   restricții  și opreliști politice, cu scopul  realizarea bunăstării  materiale.           
             Dorința  de a avea, de  a poseda valori  materiale și financiare,este o   dorință  absolut  naturală a  ființei umane;    individul   tânjește     în  a se simți  superior  semenului, în   a fi mândru de realizările sale în  comparație cu  a celorlalți. Această mișcare  socială  continuă   face ca  economia să fie  activă  și productivă.  Competiția   individuală   motivează și   generează  mișcarea economică, dezvoltarea și progresul social.                                                                                                

      Aș numi  competiția  individuală  -   efectul popii Tanda, personajul  din  nuvela omonimă al lui Slavici. Preotul Trandafir,  canonisit de protopop  la pocăință,  este   mutat într-un sat sărac, numit  Sărăceni.  Oamenii  locului, loviți   mereu  de stihiile   naturii, au devenit delăsători și leneși.  Dorința  de a avea și a  se bucura de roadele  muncii  lor, naște  în  om,spune Slavici, „  mereu  altă dorință”, aceea  de a  crea, de a construi, de a rostui, de a face lucruri  mai bune și mai utile.                          
          Popa  Tanda a făcut, prin exemplul  personal,  din satul sărac, cu oameni sceptici și pesimiști, un sat  de  oameni optimiști   și harnici, dornici  să   ajungă la un trai   îndestulător .                                                          Cunosc  cazul unui  român, care,  după revoluție, a voit  să-și  fie propriul său stăpân, să-și  croiască   propria  lui mică  afacere    având drept țel  o anume bunăstare materială.  Domnul S, spre deosebire  de mulți confrați  români , s-a înhămat la muncă. Nu știu dacă conștientiza ceea ce   occidentalii au conștientizat de mult, anume că  în valorile  materiale și  nu doar cele   materiale, ci în toate  valorile, ca să fie  durabile,  omul trebuie  să   investească  o picătură de suflet, adică  pasiune, multă muncă  și creativitate.                                                       Altfel,   valorile   materiale  și spirituale,  obținute fraudulos, se duc, mai devreme sau mai târziu, pe apa sâmbetei.   Există  o justiție  imanentă, implantată cred,  dincolo  de puterea   și voința  noastră,  în a cincea dimensiune, în spațiul cuantic. E o  formă  de dreptate  pe care vechii filosofi   eleni  au  perceput-o ca atare  și au   numit-o  drept  răsplată  a destinului. Această  justiție   imanentă,   impersonală, obscură este , spun  filosofii eleni,   necruțătoare  chiar și pentru zei (Anaximandru) .                                                                                               
              Domnul  S.  și-a început afacerea  în  1993;a cumpărat  vreo 50 de oi,  în ideea de a comercializa brânza,  dar  din cauza   ploilor din acel an  multe oi au pierit  și el  a fost nevoit să vândă restul   oilor  în pierdere.  Apoi  s-a asociat cu   alți doi români  la o brutărie, dar cei doi l-au  furat, așa că  a rămas din nou cu buza umflată.                                                        
          Domnul S.  nu s-a dat bătut. A   început o nouă afacere cu  câteva vaci,  a prosperat, acum   are   mica lui  fermă , și-a  construit vilă, are  mașină, afacerea  îi  merge  bine. „Dacă ai  vedea ce  vilă are!”, îmi   tot  zice  un prieten, nu fără  o undă de invidie, de fiecare dată când   trecem   prin  satul   unde locuiește  domnul S.                                                                                                                  Comunismul   a impus  o  societate   contra naturii  umane, rotația  în cerc a  colectivității ,  nu în spirală cum e   mișcarea   naturală într-o  societate   democratică. Evident că și din acest punct de vedere   societatea  comunistă   a fost o societate  închistată.  Fără  îndoială că, au  existat   țări capitaliste, cu democrații stabile,  care au  impus o anume  egalizarea economică. Țările scandinavice   au atins,  prin  implantarea  modelului  suedez ,  pentru o  scurtă perioadă de   timp,  o  puternică  dezvoltare.  Modelul     a fost inaplicabil în  statele occidentale  și în cele din urmă, ca urmare a   plecării marilor companii  din țară din cauza impozitelor  mari (ca de exemplu  Ikea ),  neoliberalismul a învins  și în țările scandinavice .                                                                   În polemica cu stoicii, aristotelienii  considerau că  fericirea și implicit  afirm  eu  libertatea  individului, constă   în  minima  posesie de  bunăstare.  O  minimă bunăstare  asigura  și societatea socialistă multilateral dezvoltată, dar repartiția după nevoi  și nu după   munca   și capacitățile  individului,  a   făcut  ca motorul social, în comunism, să meargă în gol,  omul să bată  pasul pe loc și economia să stagneze.                             
          Extremismul de dreapta și de stânga,  au  structurat  societatea  în formațiuni  paramilitare, organizând  indivizii  în formațiuni de tip militarist: garda de fier, având drept dogma  mistică ultra naționalistă    -  cuibul de  legionari,   regiunile  legionare  cu ierarhii fluctuante , echipele  și  detașamentele morții, etc.,   comuniștii cu aceeași  dogmă    naționalistă   -  celula de partid,  detașamente  de  pionieri, UTC,  gărzi patriotice, etc.                                                                                         
               Coercițiile  puterii   comuniste   au fost,  chiar și  pentru   omul simplu,  exterminatoare. Spre exemplu,   în vremea dictaturii  staliniste și a  colectivizării forțate  a   țărănimii,  Octavian Paler  nu și-a putut salva tatăl de la moarte. Tatăl  scriitorului  ardelean  suferise un accident. Dus la spitalul din  Făgăraș, doctorii au decis că nu  i se pot administra  antibiotice deoarece „nu se încadra  în categoria celor care aveau dreptul să primească, nefiind colectivist.”                                                       
              Este, fără   îndoială, opțiunea criminală a oricărui  sistem politic extremist: cine   nu e cu noi e  împotriva noastră  și, prin urmare, trebuie lăsat să moară.  Guvernarea brutală,  irațională  și criminală e privilegiul ideologiei  și dictaturii,fie  de dreapta, fie de stânga.                                                                                                                          Vasile Anton Ieșeanu,23 decembrie 2014, Iași