Să mori din dragoste… Video Angela Similea - Să mori din dragoste rănită

  Notă:   Azi 22 aprilie 2013 se împlinesc  129 de ani de la  nașterea  unui scriitor de excepție.  Camil Petrescu,  născut la 22 aprilie  1894, poate figura  între primii zece mari  prozatori români.                        

Moto:„Aici  petrecem admirabil… Ziua, într-o familie unde e mult tineret…Dansăm, jucăm tot felul de gajuri. Seara ne plimbăm  prin grădina publică  și mergem des la cinematograf…  Dar  eu…eu, Emy…unde sunt în toate astea?”  -  Camil Petrescu  

    

„Francezii  sunt  foarte sensibili  la   phénomène de l'amour, pe omul mioritic  mai puţin de iubire cât la  fenomenul  credinței  în iubire  - forma mistică  a iubirii. Prin deceniul șapte al   paranoicului secol al XX-lea  povestea de iubire a unei   profesoare  de 33 de ani   şi a unui  elev de 16 ani  care s-a sfârşit tragic a  provocat o isterie  națională, în Franța, prin sinuciderea celor doi.  Mourir d`aimer a inspirat cărţi, cântece şi filme.                                                

La noi  cântecul  Angelei Similea  - Să mori din dragoste rănită, pare  o  replică românească  a franțuzescului Mourir d`aimer.                                           
       Și totuși se  mai  moare din dragoste  și pe plaiurile mioritice , căci, așa cum spunea Beethoven, tânăr îndrăgostit,   fără de ea  nu pot trăi…, nu pot trăi defel. Iluzia iubirii este adesea mai   puternică decât rațiunea de a  trăi.

Pe Ladima  îl conduce la sinucidere drama de a fi  fost  orbit de iubirea obsesivă pentru o  femeie josnică, cum era Emilia. Dar  eu…eu, Emy…unde sunt în toate astea? Omul nu se mai regăsea în lumea  iubitei sale, care ar  fi trebuit  să fie și lumea lui.  Abia înaintea morții,  Ladima   realizează că adevărata femeie care merita  toată dragostea lui era doamna T.,   o   femeie  pentru care   te-ai putea sinucide,  dar care nu l-ar fi împins la sinucidere,  cum nu l-a împins nici pe Fred Vasilescu, nici pe D., mai ales pe D. căruia  cu  tot  dezgustul pe care-l resimțea văzându-l  că  o iubește cu o dragoste  de câine bătut încă  din adolescență, îi acceptă iubirea.  Spre deosebire de   lumea subumană  în care trăia, doamna  T.   emană o empatie  mai mult decât umană.

  Fiind vecini,  D. a făcut  o obsesie  pentru ea încă din copilărie, era sensul vieții lui, chiar i-a transmis când s-a măritat cu inginerul sosit din Germania, că se va sinucide,  dar nu a  făcut-o. Nu a făcut-o  fiindcă acest  inadaptabil social  nu avea forța  nici să trăiască, nici să moară, ci doar să viețuiască  ca o moluscă.                                                                                   Reîntâlnirea, pe când acesta era deja bărbat,  dar   un  iremediabil ratat - femeile  îl evitau,  a făcut-o să i se  dăruiască într-un moment  rătăcire și când   dezmeticită văzuse că omul acesta […] lua contururi de moluscă uriaşă, l-a alungat.  D.  îi declară că ceea ce a iubit la ea este nesfârșita ei bunătate.  O femeie cu o etică    umană dusă  până la sacrificiu de sine ca doamna T. nu poate face  un bărbat să se sinucidă, dar  una ca Emilia la care totul se reduce la   o bucată de carne pe care o dai pe bani, da, poate face  un bărbat idealist  și sincer   îndrăgostit să se sinucidă.

Dar  dacă doamna T.  i-a   dat   trupul  din milă lui D, nu l-a lăsat s-o sărute pe gură, ca și cum  D., sărutând-o pe gură, i-ar fi  întinat  sufletul,  dar sufletul  ei, gura ei  era  dăruită unui singur  bărbat  -  Fred Vasilescu. Asemenea doamnei  T și Fred refuză sărutul Emilie pe gură.                                                

Unei asemenea  femei îi repugnă să  intervină pentru actrița Lucile, la D.  spre a scrie la gazetă  despre ea,  tocmai fiindcă  gestul ei de simpatie  în public să nu fie interpretat de acesta ca un gest interesat și nu  unul pur și simplu gratuit. 
  Doamna T. face parte din acele  femei care  nu dăruie  un surâs  pentru ceva, care nu face comerț cu  trupul, cu atât  mai puțin  cu sentimentele. Ei bine, se vor întreba   multe reprezentate ale sexului frumos, ce?,   iubirea  unei femei poate fi cumpărată? O spun  tare, da, iubirea  poate fi cumpărată. Erotismul feminin  este difuz  și  femeia este atrasă   prin excelență de partea materială  a existenței și de realitatea penisului, nu de imaginarul formei feminine ca  în cazul  bărbatului.                                                             

Doamna T. este  prezentată de autor   ca  una din  exemplarele rasate ale speciei umane, una din acele   femei care exercită asupra bărbaților o atracție fatală, dar ea nu  transformă  acest  dar al  naturii feminine cu care   a fost înzestrată într-o capcană  pentru  masculi, ca  irezistibila  Scarlett O'Hara din  celebrul roman american  Pe aripile vântului, ci se comportă  ca o distinsă doamnă,  fără a epata,  conștientă de înalta ei ținută,  fizică, intelectuală  și mai ales  morală.

Pentru a nu  plana asupra sa,   după  moarte,  batjocura  de a fi iubit o femeie  josnică, Ladima   îi cere Emiliei scrisorile înapoi (aceasta, la îndemnul mercantilei  Valeria, îl refuză). Ladima își ia totuși măsuri, spre a abate atenția hienelor  din presa  de scandal, și-i scrie  d-nei T.  ultima scrisoare de dragoste. De ce doamnei T.   care nu era iubita lui? Tocmai spre a-și  păstra, după moarte  Idealitatea sa.                                                                                      Era el însușii uimit,   îi povestește Cibănoiu  lui Fred Vasilescu, că a putut să iubească  o asemenea femeie, [pe Emilia] îmi  spunea chiar el că i-ar fi rușine dacă ar afla  și altcineva, afară de noi, prietenii.  Ce  mobil  inconștient și ascuns a   determinat la Ladima să fie atât  de orbit de această Emilie  farmazoană? Noua generație de psihanaliști,  în speță Brenda Schaeffer ,în Dragoste și dependență  zice  că iubirea adictivă   cumulează trei  elemente – perseverarea într-un anumit tip de comportament  în pofida consecințelor  fizice și psihice adverse; obsesia sau preocuparea pentru ființa iubită   și  un sentiment de pierdere a controlului.                                           Toate acestea țin de anxietate persoanei în cauză, în cazul lui Ladima de anxietatea  singurătății la o vârstă aproape critică. Singur,  exclus   din societate ca  un  ins  periculos,ciudat, Ladima se agață de idealitatea iubirii.                            

 Cum  ar putea fi  perceput   un om  idealist într-o societate al lui  Procust, în care Nae Gheorghidiu e acel Procust, după care  societatea   s-a  (auto)mutilat ajustată după același măsuri – a  minciunii, hoției și  înșelăciunii  - o societate în care  oamenii își fură singuri  căciula. Un ciudat, un  haloimăs, spune despre  Ladima, Emilia.                                                                              

Într-o asemenea societate un individ din tipologia  lui, care nu se poate adapta, nu se poate  alinia, nu se poate automutila, este eliminat. Așa s-au petrecut  lucrurile   și cu Eminescu, fiind eliminat cu ajutorul celui care ar fi trebuit să fie ocrotitorul său -  Titu Maiorescu.                                                        
          Emilia, care  se integrase  atât  de bine patului  lui Procust cum să-l poată iubi pe acest  nebun care și-a dat demisia  de la gazetă  unde câștiga 2000 de lei?  În această lume atât   de murdară, atât de mizerabilă,  ce se bălăcește   într-o adevărată mocirlă socială, Ladima  caută  puritatea în iubirea unei femei. Emy vreau să stau  puțin lângă tine… Câteva cuvinte ale tale ar fi  ca un balsam.                              

Dar nu, Emilia  nu-i acordă nici acest  minim balsam, ea ține neapărat să meargă  la balul ziariștilor doar pentru că alea din teatru se pregăteau toate  și el, Ladima   nu mai reușea să găsească un bilet  de favoare   pentru ea. Dă-mi mie seara asta,  se roagă Ladima.   Ea însă refuză,  îi refuză acea seară  și  la insistențele ei merge  la bal cu un costum de  împrumut.                                       

Acolo se vede pus în  ipostaza unui Don Quijote. Asta și este  în realitate Ladima, un om al timpurilor moderne ce se luptă cu o societate a morilor de vânt și o iubește pe Dulcineea lui  -  o Emy  mai  mizerabilă decât țăranca aceea Dulcineea. Dar orice îndrăgostit vede  în femeia iubită  și aici Cervantes a fost genial, nu o femeie  oarecare ci o zeiță. Starea de îndrăgostire are  menirea de a hiperboliza persoana iubită , de a o metamorfoza  într-o zeitate, iubirea devine credință mistică.                                                                                                                  

Ladima  adună cu greu o mie de lei,  pe care îi   lasă la vedere, spre a nu se spune că  s-a sinucis din cauza sărăciei. Scrisorile lui, în cele din urmă, ajung  în mâinile  lui  Fred Vasilescu, care le sustrage de la  Emilia, spre a feri memoria prietenului său de tentația Emiliei de a le vinde presei  de scandal.         
Investigațiile lui Fred Vasilescu, dezvăluie  și alte motivații ale cauzei sinuciderii lui  Ladima.  Bun  cunoscător al filozofiei existențialiste, care, în perioada interbelică începuse să domine   în Europa, Camil Petrescu găsește ca motiv  determinant dogmatica  filozofie a prietenului  lui Ladima,  <<mizerabilul    Bulgăran>> cum îl numeşte Cibănoiu. Cinismul acestuia a fost bobârnacul care l-a împins în neant.                                                                                      

 Aflat,  după  infama și brutala  respingere a Emiliei,  într-o  stare de depresie severă, considerându-se  un părăsit și înșelat de toată lumea, când spunea toată lumea, Ladima se gândea la Emilia, căci toată lumea  îndrăgostitului se   identifică cu persoana iubită, dar înșelat fiind tocmai de toată  lumea lui,  spune el   - gândul morții  mă ține ca într-un clește zi și noapte.    El  mai caută  la prieteni săi   -  Penciulescu, Cibănoiu, Bulgăran,  o  ultimă speranță, se agață ca înecatul la mal de un pai pentru a supraviețui, dar…                                                               

 Dar în timp  ce Cibănoiu îl îndrumă  spre religia ortodoxă, motivându-i, astfel, dorința de a trăi, Penciulescu, cinic și  lipsit de sensibilitate și respect, grosolan și grobian, îi spune  brutal - „Ai  fost un dobitoc  în această viață scurtă, iubind o femeie de stradă…”  
 Prins  în  marea  dilema  în  a alege între  teozofia   prietenului său  Cibănoiu  și teoriile existențialiste ale lui  Bulgăran, care-i argumentau inexistența lui Dumnezeu, Ladima   realizează,  sub verva  batjocoritoare al lui Penciulescu  că  în absența  Tatălui, în fața  acestui Univers  nemilos și rece,  totul e zădărnicie.                                                                            Acum nimic nu-l mai poate opri de la fatalul gest. Doar iubirea femeii de care era îndrăgostit, dar …     Nicolae, i se destăinuie  el lui  Cibănoiu, dacă  m-ar fi iubit Emy, viața asta n-ar fi fost zadarnică. Cu iluzia iubirii   spulberată         Ladima își  face bilanțul vieții: Am trăit  patruzeci de ani,  inutil.                                                      

    Dragostea, iubirea dintre bărbat și femeie, adevărata iubire,„acopere totul, crede totul, nădăjduiește totul, sufere totul”(Corinteni 13.7).                                                  

 Dar când iubire nu e, nimic nu e, spune Marin Preda, în celebrul lui roman  Cel mai iubit dintre   pământeni.  Când Eros moare, Tanathos vine ca un zeu mântuitor  - (Vasile Anton – Cum să scriu un eseu…  în  eseulFilosofia luptei dintre Eros şi Thanatos!            

 De multe ori bărbații de vârsta a treia se îndrăgostesc  de câte-o fetișcană și deși sunt probabil mai mult sau    mai  puțin conștienți de  limitele biologice ale unei asemenea iubiri, ei se  aruncă și se iluzionează  într-o asemenea  imposibilă iubire. Dorința erotică satisfăcută   le induce sentimentul de revenire la viață, de regăsire a paradisului pierdut, de scurtă fericire, deși  partenera tânără  nu poate  iubi mai mult decât banii lor. Eros le reînvie  din nou  bărbăția gata să apună și-l alungă pe Tanathos. Ca o ultimă zvâcnire a viețuirii această iubire  imposibilă,  îi dă iluzia trăirii, îl face să  uite de povara existenței.                       

 Dacă pe Ladima am aflat ce l-a determinat  să se sinucidă, să vedem  ce l-a determinat pe Fred Vasilescu?! Ce îl determină pe Fred Vasilescu să recurgă la același gest cu a prietenului  său, o sinucidere  mascată într-un  accident aviatic.      
Există  o legătură dincolo de  noi și dincolo  de capacitatea noastră de înțelegere,  între  fenomene  ciudate  și tulburătoare din existența noastră, pe care eu l-am   numit, în cartea mea  - Cum să scriu un eseu…  -    joc cuantic. Căci, în cazul lui Ladima  această  obsesivă  orbire de a face  pasiune absolută  pentru o femeie  de care  oricine se poate înfrupta,  este  ceea ce grecii numeau comiterea hybrisului, căci hybrisul  îl comite nu doar cel orbit de furie ca Aiax Telamonianul, ci  și acela care-i orbit de iubire ca  Oedip, respectiv Ladima sau Ștefan Gheorghidiu, eroul din Ultima noapte de dragoste , întâia noapte de război. 

 Acest   joc cuantic are   efect de bumerang, face ca răul să se îndrepte spre persoana iubită (crima  pasională) sau spre sine (sinuciderea).                                 

 Chiar dacă suntem moralmente buni  și idealiști,  cum este Ladima, comitem   hybrisul.   Hybrisul  în cazul lui Ladima este   nebunia   lui  de a o iubi pe  Emilia în ciuda  evidențelor.   A se complace în  acest masochism la care se supune, insistând cu dragostea lui pură  pentru o femeie la care dragostea se reduce  la sex… pe bani, conduce inerent la comiterea  hybrisului.                        

 Chiar în cazul căsătoriei, neapărat  cu unul bogat, Emilia  vizează același sex pe bani. Pentru ea iubirea pură nu are nicio o valoare. La fel cum pentru   Ela  moștenirea  lui Ștefan Gheorghidiu ( Ultima noapte de dragoste , întâia noapte de război) , trezise  porniri care dormitau lent din strămoși în ea.                        

 Din acest motiv Ela, personajul din Ultima noapte de dragoste , întâia noapte de război, nu e cu  mult   diferită de Emilia, cu excepția faptului că  poate e mai rafinată decât închipuita actriță.                                                                  

 Ca și în cazul lui Ladima, Ștefan Gheorghidiu în relația cu soția sa, Ela,  se iluzionează  că este iubit, că-i este fidelă, dar  observarea gesturilor, vorbelor , reacțiilor în relațiile cu ceilalți și  îndeosebi cu  avocatul  G., îl   aruncă  în chinul  geloziei.                                                                                                     Ladima trăiește  acest masochism al torturii  sufletești  între speranța de a găsi  un dram de iubire la Emilia  și realitatea atât de sadică pe care  Emilia o masca mai mult sau mai puțin abil  și  iluzia iubirii  cu care  îl amăgea. Ștefan Gheorghidiu o iubește total pe Ela. Cu cât iubirea lui pentru soția sa  este mai copleșitoare, cu   atât Ela este mai ușuratică.                                                   Nu există  egalitate între sexe.  

 Egalitatea într-o relație  interumană     nu poate fi operantă  nici chiar în cazul  homosexualilor sau lesbienilor  a căror  relație erotică  ar fi una ideală egalității. Într-o relație   heterosexuală există  un dominator ( de regulă bărbatul)  și  un dominat (de regulă femeia) sau un lider conștient sau inconștient  recunoscut. Acolo unde nu există  o recunoaștere tacită  a liderului  se declanșează   războiul  sexelor.

 Aceste  personaje-bărbați neiubiți,   care se sinucid din dragoste, par a fi țapii  ispășitori pentru tot sexul bărbătesc poligam. E ca în  cazul vânătorii fără discernământ a elefanților  sau a altor animale – cineva  din ființele umane   plătește, chiar dacă  nu-i tocmai vânătorul sadic.          

 Există mereu un țap ispășitor  sau un martir, pentru  echilibru, căci dincolo de noi sau poate în noi, în inconștientul nostru se află această justiție  imanentă.                                           Lumea în care   sigur Ștefan  Gheorghidiu devine victimă  e aceeași  lume aranjată după același pat al tâlharului Procust. Ștefan  Gheorghidiu este ca și George  Demetru Ladima  un  idealist – pasionat de frumos și adevăr  la care iubirea e unică și e  drept de viață și de moarte, nu poate  accepta infidelitatea, nu se poate adapta  unei societăți corupte,  lipsită de cele mai elementare principii morale.                                                                                                 
Mai frust și mai puțin psihanalitic, scriitorul italian Alberto Moravia a scris o carte de nuvele, intitulată  Cum să  trăiești cu o soție necredincioasă. Chiar, cum poate un bărbat să  trăiască cu o soție  infidelă? Acum, femeia aflată pe picior de egalitate economică  cu bărbatul  nu mai acceptă   infidelitățile acestuia, iar căsătoriile de probă inițiate de femei  și acceptate de bărbați  ca un mijloc de-al face  fidel  pe masculul poligam  conduce  la drame și   tragedii mai   mari,   mai cu seamă  pentru progenituri - victime sigure ale inconștienței părinților biologici, cei mai mulți cu nevroze severe de copii abandonați.

Tot  grecii -   în speță Socrate este acela  care  vine cu ideea  salvatoare -   renunțarea   la  extremismele existențiale  și adoptarea căii de mijloc – virtutea extremă  sau   hedonismul extrem -  demonstrat de școala cinică, respectiv de școala   cirenaică (hedonică) conduc  inerent la anularea  existenței. În   existența   neromanțată a oamenilor comuni  relația  imorală a unuia din cei doi soți  conduce inerent  fie la crimă pasională, fie la suicid  din dragoste.                       

 Totuși  existențele noastre nu pot oscila între  moral și imoral. Nu asta  este calea de mijloc. Pentru a nu deveni  frunze în bătaia vântului  și lesne victime, omul  trebuie să-și afle singur sensul vieții, adică să știe clar și precis ce are de făcut  în viață,  dacă trăiește doar pentru a trăi sau trăiește pentru ceva  anume - un ideal.                                                                                          

Bătaia din aripi a fluturelui  din Brazilia  care poate declanșa o tornadă în Texas (Lorenz)  confirmă ideea că nu suntem izolați în acest Univers, ci într-o continuă conexiune. Nu știm ce se petrece la nivel cuantic cu gândurile, obsesiile, gesturile și comportamentele   noastre. Ele  sunt însoțite de anumite forme de energie   purtătoare de informație ce conștient ne scapă, dar pe care inconștientul le monitorizează în permanență. (Vasile Anton – Cum să scriu un eseu… )                                                                                                                  

Nu știm dacă autorul   Patului lui Procust s-a   bazat de fapte reale  și nu fictive. Prin toate mijloacele și procedeele asta vrea să ne sugereze autorul,  deși  Camil Petrescu, spre a preveni  probabil orice  atac critic,  susţine  că tot romanul acesta e ficțiune pură.[…] Acest <<dosar de existenţe>>, se înţelege de la sine, este  închipuit  şi numai unele necesităţi de convenţional pe care le impune tiparul ne-au făcut să-i dăm  o formă care poate să înșele.                                                                                     

 Modul  cum este   alcătuit  romanul  - o construcție romanescă  originală care sparge  tiparul  clasic al construcției epice cu desfășurarea   pe trei planuri ingenios asamblate – confesiunile d-nei T.  la imboldul  autorului de a scrie, rememorările  scrise ale lui Fred Vasilescu la insistențele romancierului, în care sunt   incluse scrisorile lui Ladima și mărturisirile Emiliei (romancierul  modificând, după cum mărturisește  abia ici-acolo) , iar în al treilea  plan, intervențiile și comentariile  romancierului, fac din Patul lui Procust,nu o ficțiune pură, ci o realitate   mioritică (im)pură.                                                                               Sinuciderea celor doi îmi  aduce  în minte  o sinucidere reală,  a doi  prieteni scriitori, amintită  de  Jean-Claude Carrière  în dialogul său cu Umberto Eco …am o cartea scriitorului suprarealist René Crevel care a aparținut  lui Jacques  Rigaut, cu o dedicație  pentru acesta din partea autorului. Or,  amândoi, Clevel și Rigaut, s-au sinucis. Această carte, și doar ea, creează  pentru mine  un soi de legătură secretă, fantomatică și sângeroasă, între doi oameni pe care moartea îi apropie în chip misterios.”(Jean Claude Carrière , Umberto Eco – Nu sperați că veți scăpa de cărți, p.89).          
 Există  o legătură cuantică sau o influențare  reciprocă la nivelul inconștientului? Dorul de infinit spune  sociologul francez Ėmile  Durkheim, imposibil pentru  ființa  umană spunem noi, duce inerent la suicid, căci  moartea, afirma  Lamartine,  pare o dispariție  voluptoasă în infinit.                          
 Când  dorințele și iluziile vieții (echivalente  lui Eros) au dispărut,  Tanathos  se instalează triumfător. Adevărata cauză a sinuciderii estealarmanta mizerie morală a  societății. (Ėmile  Durkheim – Despre sinucidere, pp.221-228),la care indivizii morali de tipul lui Ladima nu se pot adapta și ideea de zădărnicie a vieții  pune stăpânire  pe ei. În cazul  lui Fred Vasilescu inadaptabilitatea  este amplificată  și  dedorul de infinit (a se  avea în vedere zborurile cu avionul  și imposibilitatea doborârii recordurilor). 

Doamna T.  este  singura femeie-personaj care se opune și  rezistă   presiunilor  aceste lumi   perfide  și josnice a patului lui  Procust;  nu se lasă  ajustată  la dimensiunile patului  chiar cu   prețul sărăcirii extreme. De altfel femeile au    un nivel  de supraviețuire   superior bărbaților.                          

 Doamna T.  are forța de a supraviețui moral într-o societate  profund imorală. Căci, o societate   fie   și democratică dacă  te obligă  să nu spui adevărul sau al  cărui conducător te obligă să  spuidoar adevărul   portocaliu  sau  adevărul cămășilor portocalii sau  albe, ori, în cazul dictaturilor doar adevărul  cămășilor verzi sau  a cravatelor  roșii  este evident că  acea societate nu poate fi decât a Patului  lui Procust.                                                                              
 Doamna  T., incapabilă de a suferi răul sau falsul,  preferă  să trăiască  umilința de a  fi dată afară din postul de dactilografă  de la fabrica  al lui Nae Gheorghidiu  decât să devină metresa acestui   nebun cinic. Mi se scâlciaseră pantofii  și-mi ardeau ciorapii de-atâta purtat, nu puteam să mă spăl în fiecare zi ca lumea ca să nu deranjez prea mult prietena care mă găzduise.  Devenisem acră de dezgust trezit, de umilințe înghițite și neajunsuri.[…]Femeia aceasta, scrie   Fred în  dosarul său, nu putea suporta fizic  nicio urâțenie. Asta  mă făcea să nu mi-o închipui niciodată vânzându-se, de pildă, chiar în clipele de greutăți  materiale, vreunui bătrân flasc, cu carnea învinețită, roasă de eczeme. Oribil!                                                                                                                                 

  Mare lucru la o femeie să aibă această credință. Am văzut femei cu această tărie de caracter, care au refuzat compromisul, au refuzat prăjitura mică oferită  de vreun  grangur  pentru plata în natură practicată  de multe  semene de-ale d-nei T. Căci norocul - acest admirabil joc  cuantic al binelui care învinge răul, i-a  surâs și doamna T., devenită independentă economic, a fost scutită  de  umilințe  și avansurile sexuale ale  lui  Nae Gheorghidiu.  

De ce se sinucide Fred Vasilescu? Sinuciderea lui, mascată   într-un accident aviatic, rămâne o  enigmă, cum o enigmă rămâne  și refuzul de  a da curs  iubirii sale pentru   doamna T.   Am putea crede că  sinuciderea a fost determinată de confesarea în scris  impusă de insistențele  scriitorului, confesare care așa cum  ne   mărturisește Fred   scrisul l-a determinat să gândească.                

 Însăși  scriitorul  lasă cititorului  posibilitatea  interpretărilor multiple  și a dezlegării enigmei.    Înmânându-i caietele  lui Fred doamnei T. lasă deschisă  orice ipoteză.  Cred că  nici n-a închis bine ușa  și s-a năpustit asupra textului. Pe potecile  lunecoase ale amănuntelor  și ale interpretărilor  va găsi reazem și o mai adâncă  dezlegare?  Nu, căci  ultima   frază nu lasă nici un dubiu asupra  dezlegării tainei acestui personaj. Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, așa cum singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului.  Ce  anume l-a determinat  pe Fred  să  recurgă la accidentul suicidar rămâne o enigmă.       

Vasile  Anton Ieșeanu,  22 aprilie  2013, Iași    

O societate (auto)mutilată după Patul lui Procust - bani, politică și sex

Moto: „Interiorul și exteriorul omului sunt pline de slăbiciune și de minciună” – Montaigne           

           În general persoanele nevrotice, din tipologia Emmei Bovary și a Emiliei   dezvoltă  manifestări  bovarice - se cred altele decât  sunt în realitate și  cred  că lumea trebuie să se învârtă  în jurul lor.   Am rămas  uimit  observând  la fetițe  pre-pubere  cum dezvoltă  manifestări bovarice.  A părea,  în accepția îndeosebi a  femeilor, este mai presus decât a fi  și probabil societatea care se  aliniază  Patului lui Procust  impune valoarea  lui a părea mai mult decât  a lui  a fi.  Copii nu ezită să imite prefăcătoria adulților.                                                                             

              Este  iluzia  de care se agață  majoritatea persoanelor nevrotice, aceea de a se crede altcineva decât sunt în realitate.  Emilia se credea artistă  dar mereu  este   pe lângă rol. La fel  persoane actuale că nu se poate lua  un examen,  nu  se  poate obține o funcție, sau în cazul Emiliei  un rol de  artistă decât numai  prin   intervenții.  Emilia  decretează că   numai <<intrigile>> o   împiedică să fie  o mare artistă a României.  Poți să ai talent cu carul  se  justifică ea lui Fred Vasilescu, că dacă nu ai un pic de protecție e tot degeaba.                                                                                                 Pentru ea iubirea nu este nicidecum o relație sufletească, ci una  exclusiv carnală … gândește vulgar și grijuliu despre sexul ei, ca un țăran despre marfă și hambar.  O societate după  tipologia  Emiliei, anume a permanentei  intervenții   și protecției   generează  politicianul după  model   tâlharului   Procust.

                În adevărata ei realitate Emilia este o prostituată, să-i zicem  cu indulgență de lux, dar oricum  o bucată de carne, după cum trage concluzia  Fred Vasilescu, de vreme ce-i mărturisește, în timp ce  acesta  citea  dramaticele  scrisori  de dragoste ale lui Ladima, gol în patul ei,  că l-a lăsat și pe  el <<să se înfrupte odată>>.                                                         

             Ea, pe care  a avut-o toți prietenii lui Fred (căpitanul Ștefănescu,  în tren, fără ca ea să-și scoată chiloții), ei bine această bucată de carne  îl  tratează pe  bărbatul care o iubește cu adevărat,  ca pe un August prostul.                                                                                                      Chiar în după amiaza acelei zile de august când   Fred Vasilescu  merge la ea dintr-un impuls erotic,  un tânăr, poate din aceeași tipologie cu   Ladima   este nevoit, umil, să  plece. El e poate, gândește Fred, cel care o conduce pe Emilia  în oraș,  îi sărută  respectuos mâna  pe stradă… […] Emilia caută contactul - e un cuvânt din vocabularul ei  -   cu băieţi din lumea bună.                                     

      El e băiatul care citește cărți… lucrează și la o  gazetă și  la fel ca Ladima  tânjește  după iubirea Emiliei,  pe care îl  justifică  la întrebarea lui   Fred  - l-am rugat să-mi caute ceva.                                                              

             Emilia are capul rotund de tot, așa o descrie Fred în dosarul său.  E de reținut această tipologie a femeii cu capul rotund  și nu doar capul, e plină toată de rotunjimi. Rotunjimile te duc  cu gândul   la animale cu capul rotund – de pildă o pisică dolofană, dar fără grația acestei feline,  sau la bine cunoscutul   animal  din rasa  porcine. Autorul nu-l pronunță, dar lasă  cititorul  să-l intuiască. Privită  din spate, când  se dezbracă,  lui Fred  îi face impresia unui cal  tânăr  care  își   desprinde harnașamentul.                                                                                                                    

              Și în actul erotic Emilia este pasionată demonstrativ.  Actul sexual   al Emiliei e  un lyrisme à froid, constată Fred Vasilescu,  o poezie rece. E ca și  cum ar face sex cu o bucată de cauciuc sau  în zilele noastre cu o Pussy  din superskin ce imită pielea umană.  Mă cuprinde o silă imensă de mine, o deprimare, mărturiseşte Fred  […] mă copleşeşte un soi de seacă tristeţe pentru virilitatea zadarnic şi josnic risipită.[…]  O îmbrățișare adevărată  e ca o convorbire între două inteligențe, între care niciun moment nu se pierde înțelegerea  cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune.                                    

             Ca într-o  scenă a absurdului,  Emilia   la sugestia Valeriei, sora  mai mare, declamă  un pasaj din rolul avut în piesa Modelul, de Henry  Bataille -  Ce știi dumneata, doamnă, ce este amorul?   Declamat fără  emoție a textului   cum  nici în  realitate nu trăia actul iubirii  decât ca  o înfruptare de carne cu  un băiat din lumea bună.                                       

          După partida de sex,  se adresează lui Fred  cu expresia ștrengarule și escrocule, impunând o familiaritate care insultă pe partener. A doua oară, spune Fred, simt că n-aș mai puteau-o avea. Ea   îi vorbește cu  nefirească detașare  despre  logodnicul ei,  plecat  în Ardeal, care nici n-a atins-o;…  dându-i  înțelesul nefigurat, că o adoră ca pe-o icoană.                         Dar Emilia nu realizează că  este de  o  stupiditate ridicolă - e grotescă în încercarea ei de a mima, în mod demonstrativ, intimitatea, la fel ca  Miți Mărculeanu - vulgaritatea.                                                               Lui Fred  îi vine să-i spună adevărul  - să se lase de teatru și să se facă vânzătoare,  dar  o minte  dintr-o inexplicabilă   perversitate.                                              

      De un cinism ieșit din comun  aproape inconștient, căci ce poate simți  o bucată de carne  din care s-au înfruptat  mulți   bărbați  și  Ladima odată, Emilia nu urmărește decât, ca și în  zilele noastre vânătoarele de profesie,  căsătoria cu unul  bătrân  decrepit dar  bogat  - mai bine nevasta unui  societar, (ca Arghiropol)  că amanți găsesc eu câți vreau.                             

           Arghiropol o părăsește după trei săptămâni, iar banii adunați cu atâta trudă  la pat, depuși la o bancă gen Caritas, se duc pe apa sâmbetei, căci banca dă faliment.                                                                                             
             Despre  Ladima, Emilia  îi mărturisește  lui Fred  cu o sadică nepăsare: E unul  care m-a iubit îngrozitor, săracul…                                               

       După mintea ei puțină, după inima ei sadică  și trupul ei darnic, Ladima era haloimăs, adică  - utopic, visător, frenetic. Și cum ar putea fi perceput altfel, nu doar  de Emilia, ci și  de cititor, decât ca haloimăs, când lumea în care trăia era atât de scufundată în mocirlă?                           

    Și totuși,  Fred Vasilescu îi descoperă în scrisul de mână, ca având ceva halucinant. Se baza oare Camil Petrescu   pe studii de  grafologie pentru a ne induce  ideea unei psihologii haloimăs, cum afirmă Emilia?   Noi credem că  Ladima este mai degrabă un idealist.  E cu adevărat scrisul știut…Mare aplecat spre dreapta cu litere subțiate ca să încapă multe. Literele mari sunt făcute din linii trase lung, dar fără colaci. Cozile termină mereu spre dreapta, apăsat, de parcă fiecare rând  ar sfârși într-o parafă.. Îmi dă impresia de halucinant acest scris …                                                   

       Azi,   în cazul relațiilor  interumane,   rolurile s-au inversat - femeia a devenit din vânată – vânător. Pe  mine, îi   mărturisește Emilia  agramat lui Fred  Vasilescu, m-a iubit  foarte mulți.                                                                            

       În timp ce Ladima o aștepta răbdător  în   anticameră,  Emilia  sub pretextul că discută o chestiune cu  arendașul, îl primește pe Nae Gheorghidiu  în  dormitor   și  se cuplează  fără  menajamente și fără  mustrări de conștiință cu acesta. Ba  poate o excita mai mult, știindu-l  dincolo pe bietul  îndrăgostit  care o idolatriza. Ladima o idolatriza de vreme ce-i  dăruiește cruciulița de aur primită de la mama sa.                    

      Actul  este  excitant  și  pentru  cinicul  Gheorghidiu  știindu-l pe celălalt dincolo și poate percepându-le gemetele lubrice.  Gheorghidiu era grăbit și  nu se dezbrăca, pentru că poartă  brâul lui Iov, și-i venea greu să-l pună la loc…. Rămânea  așa îmbrăcat, în  vestă, și punea   un șervet   pe genunchi ca să nu-și păteze  pantalonii. […] Îl auzea[pe Ladima] vorbind încet cu Valeria, nu se înțelegea ce spune, dar vocile tot se auzeau... Gheorghidiu se oprea câteodată să asculte, că era  nebun și scârbos.  Te iubește?... Spune… te iubește?...   o întreba, gâfâind.                                                     

    Când Ladima vine odată pe neașteptate, Emilia  era cu bătrânul Nae  în dormitor.  Trage  iute zăvorul la cameră, acesta  așteaptă, dar apoi   pleacă  nervos și supărat. Mai târziu îl   minte cu nerușinare că s-a speriat să nu fie un hoț și a tras zăvorul.                                                             

 Ladima a suferit ca un câine, dar  o crede și tot el își  cere scuze și-i trimite  flori. Femeia aceasta necultivată și lipsită de cele mai elementare sentimente avea ceea ce mulți naivi nu au  -   școala vieții  sau  mai bine zis  - școala  tâlharului Procust - știa perfect  cum  să manipuleze un îndrăgostit sincer ca Ladima.   Știm oare cât de ușor  se poate  distruge viața unui om  de valoare în iubita  noastră țară, în România?  După ce și-a dat demisia de la Veacul forțat de  Nae Gheorghidiu,  lui Ladima i se ivește o altă șansă pentru   un nou ziar,  dar Nae Gheorghidiu îi spune  așa în glumă, celui care voia să-l ia pe Ladima că  e șantajist și tapeur. De la o anumită  înălțime, spune Fred Vasilescu care încercase să intervină în favoarea lui Ladima  poți să calci râzând  peste omizi și gândaci.  

           Dezumanizarea   începe de la un  anumit nivel pecuniar sau când banii sunt câștigați   pe te miri ce de la statul român.                                                        

              La  fel de sadic și mai nerușinat  ne apare  directorul teatrului, un anume V  identificat  în realitate cu  I. Valjan, director al Teatrului Național  între 1923- 1924,  dar implicit  și Emilia, pe care Ladima  îl roagă s-o angajeze, dar acesta îl invită s-o aducă pe domnișoara acasă la el și  acesta  o conduce conștiincios, timp de o lună, ca la  școală, așteptând răbdător, în vreme ce ea…                                                                               

Era  un tip foarte bine îi mărturisește Emilia  goală, în pat,  lui Fred, după ce  acesta citise scrisoarea lui Ladima despre   angajarea Emiliei,  și până la capăt  tot m-a  angajat.                                                                      

        Bărbații îndrăgostiții  cu adevărat au orbul găinilor, nu mai  gândesc  cu mintea  lor, ci cu a femeii. Lui Fred nu-i vine să creadă că un bărbat atât de inteligent ca Ladima  a putut fi  atât de  puțin înarmat, pentru asemenea luptă? […] aflu azi  că ducea pantofii Emiliei  la cizmar…                                      

    Femeile sunt  atrase puternic de partea  materială a vieții, de omul   puterii  care le poate oferi un serviciu sau  de omul cu bani care le  poate oferi la dolce vita. Acest lucru  nu se  petrece  doar  în cazul  omului istoric, ci  in illo tempore, din vremurile biblice, căci altfel cum să ne explicăm mitul lui Iacob care a  fugit  de la Laban  cu turmele  de oi, dar și  cu fiicele acestuia, Lea și Rahela, care i s-au alăturat -   căci mai avem noi moștenire în casa tatălui nostru? (Genesa 31.14). Femeile, de  regulă, cu picioarele adânc înfipte în  pământ,  fug  de bărbații cu capul în nori.                                          

     Te întrebi cum   este posibil  la o femeie, fie ea și din tipologia Emiliei , să fie  de o asemenea perversitate sadică?                                        

     Dar există asemenea femei și, cum știm că romancierul însuși a cunoscut  multe   din sexul frumos și cred că din aceste  multiple relații  s-a inspirat  în scrierea Patului  lui Procust. Camil Aurelian Petrescu, fiul cel mare   al lui  Camil Petrescu, spune într-un interviu despre  tatăl său că era un cuceritor.                                                                                               

              Emilia știe instinctual că  lăsându-l să se înfrupte odată ca  bărbat, Ladima  va  fi devorat de imaginea ei goală asemenea lui Acteon care o vede  goală pe Artemis  - zeița fecioară a vânătorii, metamorfozat  de aceasta  în cerb și devorat  de proprii săi câini.                                              

    Câinii care-l devorează pe Acteon  trebuie  identificați cu obsesiile sexuale  ale   tânărului care vede pentru prima oară goală femeia. Dar nu orice fel de femeie, ci pe aceea de neatins - zeița  în cazul lui Acteon.           

    Ladima  trebuie să   rămână  etern    obiectul  de care se poate dispensa  după voia și capriciile ei, dar ea  pentru  el trebuie să  rămână etern subiectul. Or,  dăruindu-se  lui, instinctul ei de femeie  o face să  conștientizeze că poate deveni din subiect -  obiect sexual.                         Ladima  va retrăi obsesiv această înfruptare  cu imaginea Emiliei, văzută  o singură dată goală. Manipulat  abil cu această mnemotehnică a imaginii,  fără  posibilitatea de a se înfrupta  din nou, va fi devorat de propriile  obsesii, căci , spre deosebire de femeie, bărbatul   trăieşte mai  puternic erosul  în  imaginativ.                                                           

    Bărbatul este  mai puternic excitat de  imaginea  erotică decât de   atingerea reală. Dovada o constituie  proliferarea  site-urile pornografice, a industriei  erotice, a liniilor fierbinți,  a video-chat-urilor  și cine mai știe  ce  s-o mai inventa în materie de sex  virtual, toate acestea  pentru bărbați,   în vreme ce  la  femei  sensibilitatea erotică constă  în legătura epidermică  - pipăit, îmbrățișat, sărutat.                                                   

      Astfel, Ladima ajunge  s-o idealizeze  și s-o idolatrizeze pe semi-prostituata Emilia. În această stare  psihică  sexul  trece  în plan secund.  O scrisoare de la Emy e mai excitantă decât o partidă de sex. Singura bucurie sunt scrisorile tale. Sunt destrămat sufletește… Dement din cauza lor. De câte ori vin spre casă am obsesia lor…Mă întreb:<<Mi-o fi pus-o coana  Marița   pe masă sau o găsesc pe noptieră? Săptămâna trecută a fost ceva nemaipomenit … Deschisesem ușa gâfâind… Nu m-am uitat direct la masă,  de frică să n-o văd goală. Am întors capul încet și totuși pe jurnalul care acopere fața de masă nimic…Mai aveam o șansă… pe mescioara de la căpătâi… Mi se  strângea pieptul de parcă nu mai făcea parte din mine… era  un animal viu deosebit…Nimic …A fost o stare de prostrație. Totul era pustiu și cu miros de leșie… Am  încercat să citesc și tocmai îmi trecuse  durerea și-mi erau gândurile într-o amorțeală împăcată, am văzut jos pe dușumea… la două palme de ușă, așezat pieziș, acolo pe linoleum, plicul dreptunghiular , alb , atât  de așteptat. Am sărit nebun de bucurie…                         

          Dorința   de a fi iubit de aceea pe care o adora îl  face pe acest bărbat de  aproape patruzeci de ani să se comporte ca un  adolescent  îndrăgostit.                                                                                                      Din observațiile mele asupra fenomenului erotic  am constat  această  infantilizare a maturilor când  trăiesc  iluzia  unei  mari iubiri.  Cazul  lui Ladima nu  e singular. Și,  în cazul  marilor  îndrăgostiți,   credința  în puritatea  și fidelitatea iubitei orbește pe îndrăgostit, chiar în pofida evidențelor.  Privit, critic  și   realist, Ladima este   un   imbecil-infantil care face din face din Emilia  idolul său.   Pentru   îndrăgostiți de  tipul lui Ladima iubirea devine mistică. Cred că astfel s-a născut  și religia.                                                                                                                       

           Emilia, dar mai ales sora ei,  Valeria  îi  întreține  focul sacru, îi ațâța imaginația și speranța. Dar spune  Sartre în Ființa și Neantul că  relația sexuală împlinită nu poate  exista.  E doar  iluzie și deziluzie , spunem noi.                                                                                                                                                          

Ladima are  tentația absolutului  -  utopia  unei adevărate  justiții sociale  și,  în condițiile de compromis la care îl obligă patronul ziarului, demisionează și mai apoi cum conștiința acestui personaj  nu putea accepta  lumea abjectă al lui Nae Gheorghidiu,  destinul   lui are un singur sens - fatalul suicid. Nu se renunță ușor la o leafă de douăzeci de mii de lei pe lună, crede Nae Gheorghidiu despre Ladima. Na, două  mii de lei și dă-i diseară  să mănânce  într-o cameră separată  la Chateaubriand, dacă mai deschis. […] Începe cu icre negre…dă-i şi homar, fripturi în sânge şi nu uita şampania… e nedus la dame de multă vreme se pare… Şi scurt: Acolo dă tu de la tine, hai. […]Dar toate încercările mele de a-l înmuia au fost de prisos […] eu[spune Ladima] sunt un om care scrie…Şi dacă nu scriu ceea ce gândesc , de ce să mai scriu. Nu pot altfel.[…] Crede-mă, îi mărturisește el Valeriei, şi mie m-ie greu să renunţ la leafă,  care aşa cum e, îmi e necesară. Mi-e greu să renunț la celelalte avantagii – pe care le enumeri – ale gazetei, dar mi-ar fi silă de mine dacă aș continua. […] Sunt alte mijloace de făcut bani , mai practice,  mai rodnice  decât acela de mercenar al condeiului.              

    Dar câţi ziarişti  și moderatori Tv nu sunt mercenari în zilele noastre şi n-au nicio silă de ei înșiși.  Cum pot să  împace în a lor minte, vorba Poetului,    sila din suflet?                                                                         

     Convorbirea lui Ladima  cu un  deputat și un fost ministru de finanțe  este profetică. Este o profeție  cu o  rezonanță șocantă pentru oamenii zilelor noastre. Dar este  o  profeție  sau o  istorie ce se repetă în mod absurd?                                                                                                    Căci, dacă  este adevărat ceea ce  spunea Jules Michelet,   anume că mișcarea istorică  se face hegelian  lărgindu-se  și desfășurându-se într-o vastă spirală, atunci nu mai poate fi vorba de profeție, ci, așa cum spune  Camil Petrescu  de o realitate ce se creează  prin însăși faptul cunoașterii. Ideea  mișcării  în spirală a istoriei unei comunități poate fi o analogie a  mișcării în spirală a  ADN-ului sau la nivel macrocosmic a galaxiei  determinată de această mișcare  în spirală.

-          Cum domnule Ladima, dumneata crezi sincer că nu e criză?

-          Ce-i aia criză?(…)

-          Sărăcie generală, domnule…sărăcie…ei drăcia dracului. E țara săracă…

-          Asta e criza dumitale? Ei, atunci e fals…Nu e criză, e o idioțenie economică…ascultă ce-ți spun. Lumea bogată.. e mai bogată ca oricând, orice ar spune  economiștii dumitale imbecili. Nu e criză   economică  e criza statului  românesc.             

     

            Patul lui Procust,  romanul lui  Camil  Petrescu, pentru cine   nu a înțeles,  nu este, cum s-ar  crede,  doar  o lume „tăiată”  ideologic de  tâlharul Procust, cum  a fost  cea legionară sau  cea comunistă, ci  o lume ce este o lume ce s-a  adaptat tâlharului Procust,  o lume coruptă  moral, o lume  de  moluște, în care  bogatul Nae Gheorghidiu poate  face  din femeile  din tipologia   Emiliei, Valeriei, Ginei, Miței Mărculeanu și nu doar  din femei,  ci și din  bărbați cetății  o lume tăiată  după  măsura  Patului  lui  Procust. Lumea românească a zilelor  noastre  este    aceeași  cu   lumea interbelică descrisă  de Camil Petrescu.                                             

          Eminescu, bun cunoscător al filozofiei grecești  și  germane, avea să prindă ideea  mișcării  istorice  în spirală   în celebre  aserțiuni poetice, sugestive, dar îndeosebi  în poemul Glossă. 

Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe

Vede-n capăt începutul

Cine ştie să le-nveţe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate.

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă şi socoate.   

         De altfel ideea  eternei reîntoarceri  este veche. Stocii  au lansat  această idee  filozofică, preluată mai apoi de Nietzsche. Dar mișcarea în spirală  nu  repetă până la identitate o realitate căci nu este o mișcare  într-un cerc care se închide  ca o fatalitate sau un determinism absolut, ci într-un alt plan temporal. 

             Lumea tâlharului  Procust o putem identifica în lumea tâlharului Băsescu. Cum poate fi modulată o societate , cum este societatea românească în democrație,  după capriciile  unui individ, fie el și președinte?  Prin persuasiunea cu care acest individ  face din    politică și din social o filosofie al lui pseudo.  Din  nefericire,   românii  mereu  supuși, se  pliază repede  noii direcții impuse cu osârdie de voința unui paranoic. Acesta   a  avut și are  încă posibilitatea de a modifica  legile după bunul lui  plac, după  propriul său  interes.

               La fel ca tâlharul Procust  din Atica,  el este  întinzătorul (pe cei prea scurți, care nu s-au ridicat  la nivelul slugii devotate  i-a lungit)  şi strângătorul (pe cei prea lungi, care s-au cățărat  prea sus și-i clătinau scaunul de președinte,  i-a zdrobit), într-un cuvânt, cum au spus grecii  despre Procust, Băsescu este  multstricătorul societății românești, la fel cum  a fost Carol al II-lea în perioada interbelică.  Numai un nebun, spune Schopenhauer , poate fi fericit, când toți ceilalți  din jurul tău suferă. Camarila lui Carol al II-lea  și   gașca  lui Băsescu   ne apar  drept  replici peste  timp a unei  triste realități  mioritice. Nu există  stat în lume mai jefuit ca acest stat românesc, îi spune Ladima lui Tănase  Vasilescu, tatăl  lui Fred, … un act de demență politică, sortit să  ducă la ruină statul actual, prin secătuirea tezaurului și prin distrugerea  oricărui prestigiu  de guvernământ.                                                                  

      Apropo,  de ce vorbea  Camil Petrescu, în urmă cu  aproape un veac, anume despre  distrugerea oricărui   prestigiu de  guvernământ,  m-am întrebat:   Ce prestigiu mai are statul român  în UE și în lume după  dezmățul financiar și demența politică portocalie?                                              

   Toți  șefii  de stat, implicit Angela Merkel    inclusiv  președintele Barosso îl acceptă ca șef de stat pe Traian, că așa le impune protocolul, dar toți îl privesc cu  un nedisimulat dispreț pe el și implicit   pe noi românii. Un om drept este respectat, unul  nedrept  deși temut este disprețuit.                

    Sa vă aduc  și alte argumente recente. E necesar, căci, din păcate, Constantin Noica avea dreptate - noi românii avem  mintea leneșă.      Escaladarea iredentismului  maghiar  prin provocări de genul arderii drapelului românesc,  spânzurarea  efigiei  lui Avram Iancu, aducerea  urnei   unui  criminal de război, Nyiro Jozsef,  la Odorheiul Secuiesc, profanarea însemnelor  statului român,  discriminarea  românilor din  județele  Harghita și Covasna.                                                  

      Toate acestea sunt consecința  guvernării  Băsescu-Boc , arogante și demente  și alianței  cu UDMR-ul. Și Boc e ardelean!                                     

     Demența  guvernării portocalii, furturile,  evaziunea fiscală o să ne coste scump pe noi  românii. Să-ți spun eu, un adevăr, ca fierul  înroșit, strigă Ladima,  la un fost, viitor  ministru care trecuse  pe la redacție să-i dea bună-ziua și să se pună bine cu înverșunatul ziarist. Nu există dușmani mai mari și mai aprigi ai statului românesc de azi  decât ungurii și burghezia românească.[…] Burghezia își distruge  propriul ei stat. […]… iar  nefericitul  popor  român va continua să plătească, până la istovirea lui totală, prostia și lipsa de scrupul  ale  politicienilor de toate spețele cocoțați  la  conducere (n.ed.).                                                                            
      Dar noi  suntem români, noi  suntem pe veci  aici stăpâni. Formula aceasta repetată la nesfârșit în cântece  și   discursuri patriotarde   ne  scutește de  mândria de a fi român  și de  a avea  onoare.  A  dovedit asta și  Traian, la Bruxelles. Ce suflete  pot crește   într-o astfel de mocirlă morală? întreabă retoric Ladima.  Și-atunci,  cum  vreți să respecte primarul de la Odorheiul Secuiesc statul român?  A avea  prestigiu înseamnă a avea autoritate. Autoritatea nu  se impune cu  forța puterii, ci cu forța  inteligenței și a discernământului moral.                                                

       Or, când îți lipsește  forța  morală, când ești   lipsit de credibilitate, când ești   perceput ca farsor și impostor, ce  considerație  și  respect îți mai poate acorda cineva? În atare condiții  când  acești demenți care  ne guvernează se simt  importanți  sub oblăduirea   autorității puterii și nu sub oblăduirea puterii autorității, primarul din Covasna  se simte îndreptățit să-i desconsidere pe români. La orizontul nostru politic se arată o sosie a TemBelelui  - „pontagiul” Ponta. Un conducător nedemn, face din  poporul său un popor nedemn.                                                 Mă întreb dacă  această UE  bolnavă  de aroganță  va mai dura, dacă nu se va dizolva. Aroganța  unora  dintre conducători, ca de pildă a cancelarului Germaniei sau a președintelui Franței,  poate declanșa criza Uniunii.  Eu unul nu mai cred în  idealurile UE,  văd cinismul cu care vor să  ne mențină etern, într-o stare de aservire, de slugi  păcătoase  - o sclavie modernă  drapată  cu iluzia  unui mai bine, sine die, pentru români.                                                                                                             

             Dar la toate acestea, tinerii vor ridica din umeri. Nu e treaba noastră, e treaba bunicilor,  a  babacilor  a celor  care guvernează.  Treaba noastră  e să ne trăim  existența  fără  drame, idealuri iluzorii și    frământări  febrile  fără rost. Și dacă au ars drapelul românesc ce? S-a făcut gaură-n cer?   De ce să dramatizăm,  să  ne văicărim sau, mai rău, să ne revoltăm, când  putem  trăi   bine în sindromul  Stockholm? Sindromul Stockholm este un complex psihic emoțional în care victimele  simpatizează cu jefuitorul.  A te  supune  autorității care te jefuiește  e o binefacere,  a nu  re-acționa  la provocări e  un semn  de înțelepciune.  Să fim, cum spune înțeleptul acela american, pro-activi, nu re-activi pentru a supraviețui.                                                                                                                            

          Oare în atare  condiții, omul de rând,  needucat politic,  chinuit de  problemele existențiale -   de amenințarea șomajului, de lipsa de perspectivă și de viitor  a copiilor, de  dezinteresul total ale guvernanților,  de  hoția  și aroganța  politicienilor,  nu ajunge oare să spună: decât în lumea tâlharului Băsescu, mai bine în lumea dictatorului Ceaușescu?                                                                                         

          Oricare  din cele două lumi sunt  construite după aceeași  măsura  a Patului  lui Procust, una prin  egalizare ideologică, cealaltă  prin  corupție și  politizare excesivă a instituțiilor statului.                                     

    Fie că o societate este tranșată ideologic după măsura  Patului  lui Procust  și determină  individul să se înscrie în spiritul de turmă a  eticii  și  echității socialiste, fie că în Democrație   aderă obligat de politic la o anume stare imorală  instituită, rezultatul  este același.                                    

          Numitorul comun al unei societăți, fie tiranică, fie democrat coruptă îl constituie egalizarea minții și discernământului  moral al   individului obligat în pofida dezgustului din suflet să adere la starea  de lucruri instituită de politic.                                                                       Ca să  poată supraviețui într-un regim democratic corupt, oamenii  sunt nevoiți  să devină cameleonici, să  se alinieze  mocirlei politice și  să  se complacă mizerie morale  instituite.                                                        

      Dar ce demnitate  are omul cameleonic? Cel care, trăind  într-o astfel de lume,  refuză cameleonismul nivelator, nu are altă cale decât aceea al lui Ladima sau Fred Vasilescu -  fatalitatea morții.                                          

     Din acest  motiv  mai mult   decât  a  fi proustian,  romanul lui  Camil Petrescu este un unul profetic. Este profetic prin realitatea  ce se creează  prin însăși faptul cunoașterii.                                                              

      Ar  trebuie să  ne mândrim  cu acest romancier  profet, român, căci este  printre puținii romancieri  din lume care au avut  asemenea concepții vizionare. Un al doilea  romancier  despre care cunosc  sigur că a fost  profet în țara lui este Dostoievski.                                                          

Vasile Anton Ieșeanu, 16 aprilie  2013, Iași