A fi sau a nu fi scriitor …

http://filosofie-si-literatura.blogspot.ro/2012/12/a-fi-sau-nu-fi-scriitor.html

Moto: „Doamne, grea meserie e scrisul!”   Alex Ștefănescu

   

„La numai 21 de ani,   monologhează   în  continuare   Horia Zilieru,  Titus Popovici   a scris un  roman de excepție, Setea,  apoi   pauză  - a devenit scenarist. Mai întâi  scrisese  Străinul.   E un paradox  acest romancier, un romancier  atât de tânăr... Să scrii asemenea romane la o vârstă atât de precoce, pare de necrezut!” 

  „Maestre,  intervin  eu, vechii eleni  începeau să filozofeze   la treizeci de ani.  Or, un romancier e ca un filozof, nu doar să citească  este nevoie,  mai    are nevoie  și de ceva experiență de viață spre a  scrie un roman, mai cu seamă   spre a scrie  un roman bun. <<Nu se poate scrie un roman fără să fi trăit>> spunea Orhan Pamuk  într-un interviu, iar  Mario Vargas Llosa  afirmă că nu există  romancieri precoce. <<Toți  marii , admirabilii  romancieri au fost la început condeieri ucenicii, al căror talent s-a consolidat pe îndelete, pe bază de statornicie și convingere.>>(Mario  Vargas Llosa – Scrisori către un tânăr romancier, p15)”          

„Ei, zice Emilian Marcu, maestrul  e în vârstă, e de înțeles. Titus Popovici  nu  a scris  primul său  roman,  Străinul la 21 de ani ,ci  la 25 de ani și Setea la 28de ani. Cred că autorul   avea  suficientă experiență de viață   și  oricum era la o etate  apropiată  de vârsta filozofării.  Și-apoi, odată cu  evoluția culturală a lumii, omul  devine din ce în ce mai  precoce.  Nu vedeți copiii din ziua de azi?! Zici că s-au născut cu cordonul ombilical legat direct calculator. Și chiar și inteligența lui homo sapiens   a   evoluat,  omul e  numeric mai   creativ  chiar de la vârste  biologice mai  fragede… Oricum, Titus Popovici a scris despre o lume  pe care a cunoscut-o efectiv, o lume  din realitatea  acelui timp  și nu doar din cărți.  

                                                                                                                  După ce a scris aceste romane, continuă Magicianul,   care  au  multă  propagandă   antiburgheză așa  spune   critica dâmbovițeană  - Străinul  - o construcţie epică de mari proporţii,   o   satiră plină de sarcasm la adresa modului de  viață  burghez, dar, zice Alex Ștefănescu, cum  romanul  satisfăcea ideologia comunistă și  conducerea partidului-stat,  i-a  deschis  autorului porțile afirmării.                                                                                                 
        Setea, mai oportunist decât primul, evocă apologetic  împroprietărirea țăranilor  de după război, tot o mistificare, în sensul că  Titus  Popovici  a uitat  să spună cum li s-a luat țăranilor,  înapoi pământul,  cu forța. După acest roman Titus Popovici   renunță la literatură  și trece în cinematografie.”                    

 „Cu toate că  eticheta pusă  de    romane propagandistice,   percepute astfel  de  aceeași critică  cameleonică  dâmbovițeană (pe care  o numesc  ocheanistă, căci dacă  întorci ocheanul invers vezi totul mic și deformat), zic eu, care  dă, prin aceasta  categorică etichetare,   satisfacție noului  regim <<democratic>>spre a fi  în  grațiile  puterii  corupte,  Străinul şi Setea   rămân adevărate creații ale artei literare.                                                                     „Romanul Străinul,  spune Sacerdotul,    nu  este singurul   care demască  individualismul exacerbat și   ipocrizia  burgheză   şi   implicit  revolta tânărului care   nu se poate adapta  la  mizeria morală, impusă de lăcomia de  bani, glorie, putere.    Perioada interbelică abundă  de asemenea   romane satirice; așadar  nu  doar  Străinul  este  roman de propagandă,  ci și altele  dezvoltă satire  sarcastice  la adresa unei  societăți ce  făcea paradă de democrație și mistifica  adevărul, cum se  întâmplă  și-n zilele noastre.                                                                    

 Alături de romanul Străinul,  pot fi citate alte romane de  aceeași factură, ca de pildă Velerim și Veler Doamne,  al lui Victor Ion Popa, care aduce  în   prim plan  tipologia   străinului în propria  sa țară. Deși  eroul, Manlache Pleșa,  nu găsește  o oportunitate  sau  un refugiu  într-o  organizație  politică de stânga cum a găsit Andrei Sabin,  personajul   lui  Victor Ion Popa,  neavând anvergura culturală și nici motivația acestuia,  acuzat din interese oculte de o crimă imaginară, ca și eroul din Năpasta lui Caragiale  devine  un proscris.                    

 Cu toate că romanul  lui Victor Ion Popa se axează mai mult pe psihologia personajului  încolțit de  autoritățile incompetente,  predispuse  a  găsi   un vinovat pentru crimă, dincolo de  aceasta  trebuie văzută  societatea  liberalismului democratic, în care  individul, într-un   complex de  împrejurări,   intrând  în conflict  cu  parveniții,  poate lesne deveni un paria, un condamnat pe nedrept de procurori  corupți  care răspund la comanda politică  sau la comanda unui potentat al zilei.                                                                                          Cazul  lui Andrei  Sabin  sau al lui Manlache Pleșa se poate repeta și în noua democrație. Într-o notă, oarecum similară,  s-ar putea  înscrie și  Patul lui Procust , în care,   dacă am cădea  în capcana criticii  comuniste, am recunoaște că  autorul Camil Petrescu  face analiza dramei  intelectualului în societatea burgheză.”                                                                                                     

 „În  fondul ei ascuns,  intervin eu în discuție,   Patul lui Procustrămâne o enigmă  a complexității relațiilor interumane; după  criticul Ioana Pârvulescu, Fred Vasilescu ar ascunde conjectura   unei  legături homoerotice– „cancerul vieții mele”, care îl face să fugă de femeia iubită, invertire  mascată abil  prin legături afișate  cu femei ca  Emilia și Miți  Mărculeanu.  Fred e gata să-i   mărturisească  prietenului său Ladima,  taina vieții  sale,  dar nu o va face niciodată.                                                                                                       
   Textul nu lasă să se  înțeleagă o asemenea   ipoteză deși   Ioana Pârvulescu îmbrățișează această  conjectură  a unui Fred invertit.  Am putea crede că personajul este un invertit, după cum ne sugerează criticul  literar, dacă nu am lua în considerare  afirmația  lui Fred anume „că  de un an şi jumătate viaţa mea e o viaţă de spion şi condamnat…”                                

Citatul pe  baza  căruia   își construiește conjectura Ioana  Pârvulescu  nu este cel mai adecvat. Există un alt citat  în roman,   care  îl   poate incrimina pe Fred Vasilescu de  pederastie, dar nici aici   personajul  nu-și  dezvăluie secretul până la  capăt , ci doar lasă să planeze o asemenea suspiciune asupra lui. „Întorc puțin capul spre ea, căci Miți Mărculeanu nu-mi place deloc, iar dacă eram cu ea în restaurant e pentru că , din motive  pe care am să le spui altă dată, simt de vreo doi ani nevoia să fiu văzut  totdeauna cu câte o femeie.”(Camil Petrescu  - Patul lui Procust, p.63). Mihail Sebastian, în cronica lui de întâmpinare la Patul lui Procust, arată  imposibilitatea decodării enigmei. „Atunci ? Atunci nu rămâne decât ca, într-o zi, d-l Camil Petrescu să ne dea cheia enigmei cesteia, în jurul căreia se ridică o atât de ascuţită dramă."                                          Iată cum, un scriitor  inteligent, cum a fost  Camil Petrescu, poate   scrie  un roman de excepție creând  o   enigma și   construind în jurul ei o ascuțită dramă  existențială. Camil Petrescu a refuzat formula epică clasică, nu a adopt-o nici pe cea proustiană, ci a recreat  un sistem artistic unic, spune  George Călinescu.                                                                                                                
           Dar Camil Petrescu are talent de scriitor? „Niciunul  din marii scriitori, se justifică scriitorul  în fața  doamnei  T, pentru a o îndemna să scrie să nu se piardă acel „complex de  experiențe și frumusețe”pe care   aceasta  îl poseda,   nu au avut talent.” […] „Ei nu zău cum o să scriu?” […]„Luând tocul în mână, în fața unui caiet, și fiind sinceră cu dumneata însăți  până la confesiune.”                  „După această  discuție între  scriitor   și cele două personaje  doamna  T  și Fred Vasilescu  ai crede  că  cel mai simplu lucru este să te așezi  în fața unei coli de hârtie, acum în fața  laptop-ului și să te   apuci de scris literatură. Unii tineri  și  nu doar tineri, ci și oameni  în vârstă  cu experiență  de viață și o cultură formată, care simt această chemare  sau cred că o simt se apucă de scris, sunt  convinși  în intimitatea  lor  că au ceva de spus în  literatură.                        

 Mulți  însă se iluzionează cu ideea că  scrierile lor  le vor aduce bani, glorie și putere. Și  nu doar tineri imberbi (acum scriu romane  și elevii de liceu) ci și profesori cu înalte studii în varii științe cred   că a scrie  literatură e floare la ureche.                                                                                                            Mulți au   crezut că a  scrie  literatură e suficient să știi să scrii și așa cred  că te așezi în fața unei coli de scrii  sau în  fața calculatorului  și înșiri  cuvinte goale ce din coadă or să sune.  Te așezi în fața colii de hârtie  sau în fața laptop-ului  și te confesezi sincer, cum o îndeamnă   scriitorul   pe doamna T  și pe Fred Vasilescu, dar în Patul lui Procust   găsim   o ingenioasă invenție  al lui Camil Petrescu, care dă cititorului  iluzia  de real al  personajelor - autorul intră în relație cu personajele sale, le îndeamnă  să se confeseze în scris   și le  dă imboldul  astfel ca ele  să-și  scrie romanul.  „Mărturisesc că nu am avut nevoie de prea multe modificări, spune  Camil Petrescu, în pagina de  subsol al romanului.  Abia ici-colo  de am simțit obligația  unor deslușiri, a câtorva întăriri de imagini, de corijat unele  lipsuri.”                                                  

 Mai mult, impresia  de personaje reale este dată și de refuzul de a le  da nume,   numindu-le  cu  litere  - doamna T și  tenacele ei amorez  D.    Personajele doamna T  și  Fred Vasilescu sunt însă  sincere  și sunt conștiente că nu  pot să devină scriitori.  Fred Vasilescu  a atins  multe performanțe campion regional la tenis, la box,   la dans,  la cursele  de automobil, în pilotaj. „Toate le-am făcut la viața mea, și tot ce mi-a stârnit amorul-propriu e trecut în activitatea mea. Numai scriitor știu, oricât aș vrea, orice așa face și oricât m-aș stoarce, nu pot deveni niciodată…”                                                                        Dar Camil Petrescu crede altceva despre   personajul său și de aceea a stăruit să scrie  fiindcă „în convorbire” lasă  „acea impresie  unică   de  trăire adevărată. ”                                                                                                 Dar a vorbi  sau a convorbi   nu e totuna cu a scrie. 

 Petre Țuțea este sclipitor  în convorbire, dar  în scris  este  pe cât de didactic pe atât de anost și obscur  și implicit plictisitor. Marii moraliști  ai lumii  sunt geniali în vorbire -   Socrate, Isus, dar nu știm dacă  ar fi fost la fel și  în scris.  Discipolii și ucenicii  lor -  Platon  în Dialoguri  și autorii evangheliilor canonice sau apocrife ce  au consemnat acele  logos [spuse]  ale  lui Isus , au fost geniali  în scris                        Evident,  unii au talent în arta vorbirii, alţii în arta scrisului.  Arta retoricii nu e  totuna cu arta scrierii, deşi arta  scrierii,  topos - clișeul literar (teme, imagini , motive ) s-a născut din arta retoricii. Și   chiar dacă ambele urmăresc același scop, anume   aceea de a produce convingeri  prin jocuri de figuri de stil, ritm secret, broderie de metafore și metonimii  ce generează forța  elocvenței care îl face  pe auditoriu să vibreze și  să intre în rezonanță cu retorica vorbitorului, respectiv pe  cititor să fie  extaziat de  cuvintele scrise, ele diferă fundamental ca mod de exprimare. În scris sunetele și cuvintele vorbite sunt exprimate prin semne  convenționale.                                  

 Mulți debutanți  s-au apucat de scris și au  început să scoată cărți pe bandă rulantă - anul și cartea, cum înainte femeile de la țară  nășteau  câte  zece-doisprezece copii  - anul și cârlanul spuneau ironic unii despre familiile sărace și  puioase.                                                                                                   Numărul mare de copii  în familiile  sărace era determinată de mortalitatea infantilă mare.  Numărul mare de cărți sărace   în spirit  este determinat de  lăcomia editurilor și  prostia autorilor. Fenomenul nu este doar mioritic, ci după cum  afirmă scenaristul   Jean-Claude Carrière și eseistul  Umberto Eco     este  european, ba chiar  internațional, având în vedere  și  fenomenul cultural de peste  ocean.                                                                                                   Numite de Umberto Eco  în Pendulul lui Foucault vanity-press, aceste edituri ce publică  lucrări pe cheltuiala autorului, desfășoară adevărate stratageme de  manipulare a acestuia. În cartea Nu sperați că veți scăpa de cărți   scrisă în colaborare  cu Jean-Claude Carrière, Umberto Eco afirmă  că fenomenul jecmănirii diletanților de către aceste edituri  poate fi evitat, prin publicarea textelor  pe internet pe  blogurile personale.                                        Există șansa  ca o editură să te descopere și să te cheme.  Unor  tineri  italieni, zice Umberto Eco, procedeul  le-a purtat  noroc. Dar la noi, unde editurile abia  își pot scoate cheltuielile, cine să-l descopere pe diletantul constructiv? Printre puținele edituri care au curajul de a publica cărți ale debutanților , dar cu  valoare literară  indiscutabilă este Editura Polirom  din Iași.        

 În capitolul „Elogiu prostiei”  din cartea  - Nu sperați că veți  scăpa de cărți,   povestește Umberto Eco, că  într-o carte publicată anterior făcea distincție  între  imbecilitate și stupiditate, că imbecilitatea este o inadecvare de ordin social  și  autorul are tendința de a produce gafe intelectuale  și culturale și prin asta un stufos umor involuntar, iar stupidul este din tipologia aceluia al logicii de fier  -  la care spiritul dogmatic e un adevăr   imuabil și  de netăgăduit.     
   În Doamna Bovary, Gustave  Flaubert face acest elogiu al prostiei în  persoana  domnului Homais. Nemuritorul farmacist din roman este tipul imbecilului arogant ce repetă mereu același lucruri, spune Alain Finkielkraut   în Înțelepciunea dragostei, având ca alibi de beton o  înțelegere mai profundă a realității decât ceilalți.                                                                                              În scrierile lor autorii din această tipologie a domului Homais  vor  promova   o  dogmatică prostie științifică din care  va decurge  implicit  umorul involuntar.                                                                                                               Privilegiul stupidității îl are fără îndoială abatele Bournisien, care în postura lui de preot ar fi trebuit să fie la fel cum sunt  psihologii terapeuți de  azi – vindecător de suflete,  dar  obtuz, voluminos, plin de sine, stupiditatea abatelui  în fața disperării Emmei este considerată de  Finkielkraut drept „cea mai   periculoasă dintre  maladiile  spiritului, pentru că amenință viața  însăși”                    

 În aceeași  notă distinctă de imbecilitate și stupiditate se înscriu și    personajele lui Camil Petrescu,  prețioasele  ridicole -  Emilia și  Miți Mărculeanu  care nu au simțul măsurii  în relația cu ceilalți   și nici logica de a judeca categoriile fundamentale ale  existenței umane ca dreptatea, sinceritatea, adevărul, frumosul.„Ceea ce  numesc eu dreptate, sinceritate, adevăr, frumos, scrie Fred Vasilescu  în caietul pe care îl predă scriitorului,  e însă atât de departe de ceea ce  corespunde la ele, încât niciodată nu vom izbuti să ne înțelegem.”                                                                                             

  Și nu doar fiindcă femeile judecă cu o altă  logică realitatea în raport cu bărbații, ci pentru cele două sunt, nu bovarice  și sentimentale   cum sunt majoritatea  femeilor din   tipologia   Emmei Bovary, ci fiindcă  cele două sunt niște închipuite  incorigibile, sunt, dacă e  să adoptăm un termen  din psihologie,  -  nevrotice care cred  că tot universul se învârte în jurul lor, ca  profesoara  îndrăgostită de Mircea Badea ( Vasile Anton - Cum să scriu un eseu…)                      

 Diletanții neputincioși sau mai bine spus ageamii,căci, așa cum  demonstrează Mircea Eliade într-un articol intitulat „Critica diletantismului”  există pe lângă  diletantul   neputincios  în  a-și alcătui o conștiință morală   și diletantul constructiv care poate afirma valori morale, la fel ca un profesionist  „căci el suferă  același chin al sintezei, al închegărilor  largi, cuprinzătoare curajoase.”(Mircea  Eliade – Profetism românesc, p28),au această manie a grandorii literare.                                                                                              
         Cei  mai mulți  cred,   ca  să-și dovedească  sieși  și prezumtivilor cititori că, doar scriind într-un  stil demonstrativ, sunt  scriitori.      A scrie  în stil demonstrativ (emfatic sau declamatoriu)  nu te face scriitor ci, dimpotrivă te duce inerent la ratare.                                                                                    Pe cât de prolifici, pe atât de superficiali și ignari, iar cărțile plate ca  niște mobile,   lipsite de cel mai elementar simț artistic, rămân necitite. Acești scriitori sunt ca  blonda  Emilia  din Patul lui Procust,  plată și planturoasă, care se credea   actriță  căci  pentru ea, actrița  înseamnă a fi protejată  și distribuită  în roluri   de directorul sau regizorul.                                                                         Comparând-o  cu actrița Mărioara S.,   Fred Vasilescu face precizarea   că deosebirea consta „în lipsa ei de bun-simț, incapacitatea de a avea impresii cât de  puțin întemeiate  de a descoperi nuanțe.”                                                         

 Poate că aceasta este  și deosebirea între  scriitorul  ageamiu și cel autentic. Toți sau aproape toți  acești ageamii în ale scrisului  s-au dovedit a fi mitici  în delir cultural. Dacă cineva crede  că  a scrie literatură e o joacă se  înșeală amarnic.”                                                                                                „Aici ai  perfectă dreptate, intervine  Magicianul. A scrie un roman, măcar cu succes  de librărie este un adevărat  maraton. Lui Eugen Barbu i-au  trebuit  zece ani să scrie Groapa, timp  în care  a  rescris-o de  treisprezece ori.  Și  Groapa a fost un mare succes  la apariției și încă mai rezistă. „Romanul Groapa,  scrie Alex Ștefănescu  în România literară nr.33/2002  la care a lucrat timp de zece ani, refăcându-l de treisprezece ori înainte de a-l publica, în 1957, a avut mare răsunet, atât în ţară (unde iniţial a fost însă incriminat, de pe poziţia realismului socialist, pentru caracterul "sordid" al mediilor descrise), cât şi în străinătate.” Cine nu este capabil de un asemenea maraton  e mai bine să nu se apuce de scris.                                                                                              Deși  unii filozofi, ca de pildă Johan Huizinga în Homo ludens, consideră arta  drept un joc al omului cultural, pentru că toate jocurile observate la copii  presupun o <<concentrare de spirit>>, iar un creator de artă asta face își centrează  spiritul pe creația sa spirituală,  a crea artă, a scrie literatură nu este o joacă.”                                                                                                                „A scrie un   roman, adaug eu,  nu înseamnă  a scrie  o scrisoare de amor  sau  a dezlega un rebus, ori a juca un joc pe calculator în clipele libere  „ci e o devoțiune  exclusivă și exclusivistă , o prioritate căreia nu-i poți antepune nimic, o robie liber  consimțită,  spune Llosa,  care face din victimele ei (din fericitele-i victime) niște bieți sclavi”( Mario Vargas Llosa – Scrisori către  un tânăr  romancier, p13) ;   înseamnă  ceea ce afirma  scriitorul american George  R.R. Martin , autorul  celei mai ample  epopei  pe care am  citit-o vreodată  -Cântec  de gheață și foc,  anume   că  „literatura este o artă  și, ca orice artă, cere măiestrie, disciplină, studiu.                                                                                

 A-i induce  cititorului  emoția cititului, a-l transfigura, a-i induce acel   fior dramatic sau tragic, a-l face să trăiască  alături de erou spaime și angoase  existențiale,  a-l  atrage  prin  idei ce pot influența în bine existența umană sau a  atrage atenția asupra răului mascat de un bine aparent  şi mai important -  a  deschide noi orizonturi imaginative și noi spații  de  libertate a spiritului, aceasta este marea artă a  unui scriitor .                                                                      Arta cuvântului scris este  dată   nu doar talentul nativ,  ci și studiu   serios,  cultura vastă  și  un deosebit simț  de percepție a  realității. Dar scrierea  unui roman   este    un adevărat maraton,   o alergare   de cursă lungă  spune  Haruko Murakami,  un  romancier  japonez de succes.(Haruko Murakami - Autoportret  al scriitorului ca alergător de cursă lungă).                                      

 Mulți  tineri, aflați la vârsta romantică  își doresc să scrie  romane de dragoste.    Majoritatea  visează să scrie  un roman de dragoste de succes. Dar iată  cum se scrie un roman  de dragoste de succes în opinia  scriitorului turc Orhan Pamuk , interviu publicat  în limba română,   la16 iulie 2008,   în Zaman România.                                                                                              „Muzeul Inocenteiaminteşte de un film turcesc. Aceste filme au întotdeauna un final fericit, dar romanul dumneavoastră nu se termina în mod fericit.” 

„Credeţi-mă că nu iau decizii ad-hoc în ceea ce priveşte acest lucru. Pentru mine cel mai plăcut lucru e să mă gândesc la final după ce <<trăiesc>> 5-6 ani romanul. Ştiam finalul romanului când am început să-l scriu, dar trebuia să ajung la el într-un mod convingător. Controlez personalitatea şi acţiunile personajelor din cărţile mele, dar şi ele au o anumită  autonomie, şi ele te pot conduce. Îmi scriu încet cărţile pentru că, mai întâi, cum sa va spun... Trebuie să creezi un personaj, să-l naşti din imaginaţie, apoi să crezi în el şi mai apoi în timp ce încerci să termini cartea să încerci să trăieşti ca şi cum ar exista, pentru ca sufletul să asimileze acţiunile care să fie proprii personajului. O parte din aceste lucruri vin din trăirile imitative din copilărie, altă parte din cunoaşterea literaturii. Până nu-ti însuşeşti un om ca un personaj credibil - iar eu nu mi-l pot însuşi rapid - e foarte greu să începi un roman.”                      

 A  scrie un  roman de dragoste de succes pentru un scriitor  consacrat ca Orhan Pamuk   durează  cinci-șase ani.  Pentru începători, ei bine, poate dura și mai mult.”

„Arta  în general și cea a cuvântului în special  poate fi   definită ca  un joc cultural, zice Magicianul,  dar nu este o joacă. Când  te joci cu literatura sau arta riști să devii infantil, să cazi  în ridicol   și să te ratezi ca  scriitor. În această   notă de  prețioși  ridicoli,  se înscriu  și 250 de autori  ce s-au aventurat plini de ei, inconștienți, ilogici   și lipsiți de  simțul  artistic al cuvântului dar și de  conștiința  morală,   prin  nisipurile mișcătoare ale literaturii  și pe  care  Alex Ștefănescu îi analizează în  amuzanta sa carte  Cum te poți  rata ca scriitor.                                                                                            

 Alex Ștefănescu a deconspirat  pe cei ce  se joacă de-a literatura, avertizându-ne  că joaca literară  ne conduce inerent la ratare. În carte sa criticul  a adus  în prim plan  250  de autori care s-au jucat de-a literatura și  s-au făcut de râs, prin   „prostie  spectaculoasă.”                                                                    

 Ce  îl poate  rata  pe un scriitor debutant dar și pe unul  consacrat?  Iată ce îl poate rata, afirmă  criticul Alex Ștefănescu:  inadecvarea exercițiului stilistic prin  utilizarea într-o relație romantică a unui limbaj solemn-oficial  <<- Din acest moment ești soția mea ! Sunt soțul tău. Conform tradiției  și pentru amintirea acestei clipe, dă-mi voie să introduc această verighetă pe degetul corespunzător de la mâna stângă.” -  Constantin Buligoanea- Îndrăgostit din interes de serviciu>>(Alex Ștefănescu – Cum te poți rata ca scriitor,  Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste)”                                                                     

 „Din aceste motive, concluzionează Sacerdotul,  trei  chestiuni   trebuie să   aibă permanent în vedere un aspirant sau un  consacrat  în literatură – stilul natural,neafectat şi nepornografic,  spiritul critic și autocenzura.                        

 Un scriitor care  iubește cu adevărat literatura  nu poate scrie oricum și nu poate exprima  orice,  cum  credea Oscar Wilde, dintr-o pornire rebelă  împotriva <<estetismului de gheață>> al școlii franceze. El trebuie să exprime ceea ce așteaptă prezumtivii cititori  sau segmentul  de  prezumtivi  cititori pentru  care  autorul scrie și pe care mizează să-i convertească la creația sa. Cine scrie  literatură  pentru sine   ca formă de eliberare a obsesiilor  trebuie să rămână nepublicabil la   nivel de jurnal intim.”                   

Vasile Anton Ieșeanu -  Iluzie, nebunie și frumos (volum  aflat  în pregătire) 

Bibliografie:

1)Titus Popovici  -  Străinul, Editura tineretului, București,  1955;

2) Mario Vargas Llosa - Scrisori către un   tânăr romancier, Ed. Humanitas,  București, 2010;    

3) Victor Ion Popa – Velerim și Veler Doamne, Ed. Minerva, București, 1970;

4) Camil Petrescu - Patul lui Procust, Ed. Minerva, București, 1982; 

5)Jean Claude Carrière , Umberto Eco – Nu sperați că veți scăpa de cărți, Ed. Humanitas, București, 2010;   

6) Eugen Barbu – Groapa, Ed. Curtea Veche, București, 2011;

7) Mircea Eliade - Profetism românesc, Ed. Roza Vânturilor , București,  1990;

8) Alain Finkielkraut – Înțelepciunea dragostei, Ed. Editura de Vest, Timișoara, 1994;   

8) Alex Ștefănescu – Cum te poți rata ca scriitor,  Câteva metode  sigure și 250 cărți proaste, Ed. Humanitas,București , 2009; 

Crezi că prietena (prietenul) te iubește?! Află cum poți ști!

Citește și

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2012/03/citeste-raspunsul-oficialilor-apple-la.html

 

 Întreabă un filosof! Un filosof e un bătrân  înțelept, un om  citit și cu multă experiență de viață.

      Un tânăr   a cunoscut o fată  de care  s-a îndrăgostit. Tânărul voia să știe dacă fata îl iubește. A mers  la bătrânul înțelept  și i-a spus:

-          Am un prieten foarte bun care este îndrăgostit de o fată. Dar nu știe dacă fata îl iubește sau nu. Cum ar putea afla dacă fata îl  iubește?                         

   Înțeleptul a zâmbit,  înțelegând din prima clipă că prietenul era chiar cel care întreba  și a răspuns:

-  Nu există decât o singură cale. Să afli dacă fata se  gândește la prietenul tău,  în momentul când este singură.

           -Prietenul meu,  îi zise tânărul, se frământă și se chinuiește , suferă, se retrage în bârlogul lui și meditează fiindcă nu este sigur dacă-l iubește sau nu. Prietenul acesta   s-a gândit  la ea,  a refăcut în minte toate scenele petrecute cu ea, a disecat vorbele  ei, a analizat  privirile ei. Ei bine, nu reușește să regăsească  cuvântul,  gestul, atitudinea, privirea  care să-i ofere certitudinea. Din acest motiv este cu atât mai stresat cu cât  nu reușește să dezlege enigma fetei. Se află într-o mare dilemă.

-           Ca în  dilema  lui Eutyphron din  dialogul lui Platon,  zise  filosoful. Este iubit pentru că el o iubește sau este iubit  fiindcă ea îl place și se află   doar  el în gândurile ei?  Dacă este iubit  doar pentru că el o iubește, aceasta este o  șansă slabă de a fi  în gândurile ei   A fi iubit de fata, fiindcă el o iubește  o presupune  doar   mintea lui, fiindcă  iubind-o  el crede  în sentimentul  reciproc, ceea ce este evident o  iluzie  și o absurditate. Ea se poate îndrăgosti  de un altul, chiar dacă el o iubește.  Singura cale  este, ți-o repet, să afle dacă el este  sau nu în mintea ei, în gândurile ei,  atunci când este singură.  

-          Cum ar putea afla prietenul meu dacă fata se gândește la el, când  este singură?       

-          Să meargă inopinat  la ea, spre seară, când, de regulă, fetele ies la plimbare sau își primesc  iubitul,  găsind un pretext pentru  vizita neanunțată. Dacă fata nu este cu altul  și se va bucura la vederea lui, atunci va ști că se gândește la el și nu la altul.

……………………………………………………………....

        Luminat de înțelept, tânărul  a făcut întocmai  și s-a convins.

Dumneavoastră ce credeți?  Se afla  în gândurile fetei  sau nu?           

       Vasile Anton, Iași ,  23 martie 2012 

Un mare eşec eminescian

   

Moto: ,,Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Sîntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne a vărsat o în suflet.’’  - Emil Cioran  

   
     Ca să-l  iubeşti pe Eminescu nu trebuie doar să-i citeşti poeziile  ca pe o simplă literatură, ci  trebuie să-i înţelegi gândirea filosofică, cugetarea profundă, etica – ,,lupta dreaptă’’(una dintre condiţiile vieţii  fericite. E condiţia etică care, aplicată în practica   socială  de unele  popoare,  a dovedit că ,,lupta dreaptă’’ e condiţia  fundamentală a fericirii, [a se vedea Denis de Rougemont -     Elveţia sau istoria unui popor fericit], dar şi unele ţări protestante unde cuvântul dat, respectul pentru contract, pentru lege în general,  e mai presus de credinţă), estetica  -  rafinamentul expresiei  şi mai cu seamă  ,,forma nouă’’  noua logică impusă de creaţia sa limbii române    ,, a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă’’, (Scrisoarea II).                                                             
Starea de fericire individuală depinde, în mare măsură de starea de fericire generală  a unei comunităţi, a unui popor,  iar această stare de fericire  generală este generată de cinstea şi corectitudinea statornicită în relaţia omului cu membrii societăţii şi cu instituţiile statului. 
           Dacă elveţienii sunt un popor fericit, atunci,  starea lor de fericire socială este generată de ,,civismul lor ridicat’’, respectul pentru celălalt, respectul pentru îndatoririle ce revin fiecăruia în comunitate,  de renunţarea ,,fără dramă’’ la egoismul individualist, pentru ca buna convieţuire  să fie posibilă.                                                 La elveţieni, guvernarea se identifică cu buna administrarea banului public.  Această atitudine de responsabilitate civică creşte gradul de încredere în semenul apropiat, în  funcţionarii din instituţiile statului, în clasa politică; această atitudine altruistă reduce la minim conflictul psihic şi elimină nevroza socială. Toate acestea depind, în mare măsură, nu doar de oamenii  politici de caracter, ci de logica  şi psihologia limbii. Aşa cum a demonstrat filosofia analitică, pornind de la analiza logică a limbajului, există o corespondenţă biunivocă între logica limbii vorbite de o anume comunitate şi psihologia comportamentală a indivizilor care vorbesc limba respectivă. Prin urmare, chiar şi la cel mai fericit  popor dintre popoarele europene, elveţienii  -  vor fi întâlnite,  în funcţie de dominanta logică a limbii respective, atitudini psio-civice diferite. ,,Există anumite deosebiri în modul de  a asuma calitatea de cetăţean: în vreme ce locuitorii cantoanelor din Elveţia alemanică  o fac, în genere, cu o perfectă bună credinţă – ce poate fi confundată uneori cu naivitatea – cei din Elveţia  romandă  simulează o oarecare detaşare sau chiar o rezervă ironică. Spre a fi mai exacţi, ar trebui să spunem că această din urmă atitudine  se întâlneşte numai la publicul citadin şi intelectual, la mijloc fiind o anumită ,, mauvaise conscience’’ de inspiraţie franceză, care în practica socială nu duce la defecţiuni grave.’’ (Denis de Rougemont – Elveţia  sau istoria unui popor fericit, p. VI).   Este evident că, în spaţiul în care locuitorii vorbesc germana,  aceştia vor fi adoptat, fără  îndoială,  logica limbii germane şi comportamentul civic nemţesc.                                                                                                        Conştiinţa civică este mai ridicată (şi nu se simt nici ofensaţi, nici  ridicoli de ,,naivitatea’’ lor).  În spaţiile în care locuitorii vorbesc franceza şi italiana, aceştia au adoptat logica acestor limbi şi comportamentul lor civic se înscrie cu oarecare detaşare şi ironie, în aşa numita ,,mauvaise conscience’’, în   dominanta  logicii generală, aceea a limbii  germane (64%).   
       Aceştia  au  particularităţi  de comportament, după cum spune Denis de Rougemont. Acest comportament afirmăm noi  este    corespunzător logicii limbii vorbite. Prin urmare,  legătura  între logica limbii şi comportamentul psio-social al individului vorbitor al limbii respective este o legătură biunivocă. Cu cât logică  limbii este mai raţională cu atât discernământul moral este mai  just aplicat, iar relaţia de încredere între oameni  atinge cele mai  ridicate  niveluri   şi  drept  urmare ,,sentimentul de  comuniune socială’’ mai crescut.             Nu întâmplător, Alfred  Adler a propus acest concept a  ,,sentimentului de comuniune socială’’;  austriac,  vorbitor al limbii germane, avea drept  model de gândire, logica  limbii germane, care are ca dominantă  logica denotativă.                                                     Sentimentul de comuniune socială, are  în concepţia  lui Adler,  în activitatea practică ,,forma colaborării în folosul celorlalţi.’’ (Alfred Adler – Sensul vieţii, p.45).                                      Bunăstarea unei comunităţi, a unei naţiuni este dată de această activitatea practică a colaborării în folosul celorlalţi. La noi  lipseşte cu desăvârşire sentimentul de comuniune socială  şi colaborarea în folosul celorlalţi ca metodă practică de aplicare a eticii sociale. Individualismul,    egoismul şi egocentrismul fac din politicianul român un etern demagog, pentru care  binele înseamnă privilegiile pe care le obţine de la  putere şi nu binele tuturor spre binele său. Cu cât  discrepanţa  dintre ales  şi alegători  este mai mare cu atât se simte  politicianul român  mai intangibil, un fel de zeu  mioritic ce nu-i mai pasă de alegători.                                                                    Absenţa sentimentului de comuniune socială, conduce inerent la o stare de insecuritate  şi  de inferioritate faţă de alte naţiuni. Încrederea se fundamentează  pe  raţionalitatea lucidă şi pe discernământul moral; credinţa pe iubire, cel mai adesea pe iubire absolută. Când iubim relaţia de încredere în celălalt se metamorfozează  rapid în credinţă.  Tendinţa iubitorului este de a vedea în iubit, nu un om, ci un supraom.                                                    De regulă, iubirea face apel la încredere în sens tare; iubirea   mistifică  psihicul, metamorfozând,  la nivelul inconştientului,  relaţia de încrederea în celălalt, în  credinţă, făcând din  cel  iubit un  mic zeu, iubitorul alunecând rapid  în  adoraţie. Un manipulator versat exercită asupra  iubitorului o influenţă  psihică de dominaţie absolută – iubitorul îl va adora pe cel iubit în sens  mistic.                                 El poate fi un ins profund imoral,  un infractor  de cea joasă spiţă. Ajuns la putere în fruntea  unei comunităţi vorbitoare a unei limbi cu logica dominantă sofistă, cum este limba română, se va comporta ca un infractor, iar poporul îl va accepta tocmai, fiindcă prin  logica sa efeminată) corespunde cel mai bine  psihologiei vorbitorului unei limbi cu dominanta sofistă. Minciuna, la noi,  stă  mereu  cu regele la masă.  Prin urmare, Autocraţia  poate foarte bine poza  pe plaiul  mioritic în  democraţie. Aici,  unde Constituţia,  legile şi  drepturile cetăţenilor  sunt încălcate de oamenii preşedintelui şi de Preşedinte - democraţia e   jalnică.        
Femeile, a căror natură  dominantă este iubirea, sau mai bine zis logica senzorial-sentimentală,  au tendinţa de a mistifica realitatea  şi de a metamorfoza relaţia de  iubire din  încredere,  în credinţă. Când  iubitul   decade în  ochii ei , asemenea credincioşilor care  adoră  o anume zeitate  ce  i-a dezamăgit în aşteptările lor, femeile îl  părăsesc pe cel adorat.  Simţindu-se înşelate sau frustrate au  tendinţa de a-l distruge, la fel cum credincioşii îşi distrug idolii  în care au crezut.                                                                                          În pofida protestelor mişcărilor feministe împotriva  logicii clasice şi a celei modernem, ca  fiind o logică dominant masculină, spun ele,  această   logică, pe care ,,bărbaţii ipocriţi’’ pretind a fi o ,,raţionalitate  universală’’ , o ,,judecată  obiectivă’’,  ar fi  doar un mijloc  de  a domina femeile. (a se vedea Andrei Cornea – Turnirul khazar, Ed. Polirom, Iaşi , 2003).  Dar ele chiar vor şi se simt bine în postura de a fi dominate, ele chiar doresc să fie dominate, fiindcă  iubitorul simte  faţă de iubit plăcerea masochistă de a fi  dominat.                                                                                                             În fundamentul inconştientului ei, pentru o femeie are mai puţin importanţă ,,iubitul’’, pentru ea cel mai important lucru e  relaţia  în sine, legătura, ,,iubirea’’  comunicarea. Ea nu poate trăi fără a relaţiona, fără a comunica, are nevoie de  o  ,,legătură’’ ca de aer. Pentru ea mini-orgasmele (provocate de tandreţe, de vorbire, mângâiere, de o floare, un mic cadou, un flecuşteţ care  generează  ,,o stare  magică’’,  petting-ul   cum îi spun englezii (jocul de-a excitaţia)  -  dansul, plimbare, atingerea, moda, cumpărăturile,etc.)  produc  plăceri net superioare orgasmului în sine. Pentru bărbat, (ca, de altfel,   pentru orice mascul din regnul animal) orgasmul în sine  e mai important decât toate aceste manifestări curtenitoare. Există însă, fără îndoială, momente când  sexualitatea feminină este  la fel de activă, ba chiar  o întrece pe cea  masculină, când orgasmul sexual este la fel sau poate mai puternic, decât în cazul bărbatului.                                                                                                                          Aceste momente corespund stării de îndrăgostire a femeii; este momentul  când  femeia se metamorfozează în bărbat. Metamorfozate în bărbat,  în starea de îndrăgostire, paradoxal,  femeile devin  supuse ca nişte măicuţe. Să nu fim ipocriţi   şi să recunoaştem  deschis că, oricât de cocoşi  ne-am da noi  bărbaţii, în fiecare familie cântă găina.                                                                    Chiar şi o feministă radicală ca Simone de Beauvoir , scriindu-i poetului Nelson Algreen de care era îndrăgostită îşi  mărturiseşte   supunerea. Supunerea  este  starea  normală a   oricărei   femei îndrăgostite. ,,Voi fi cuminte, îi scria ea în una din  sutele de scrisori  adresate poetului, voi spăla vasele, voi da cu mătura, voi merge să cumpăr eu însumi ouăle şi prăjiturile cu rom, nu am să  mă ating de părul tău, obrajii tăi şi umărul tău fără voia ta.’’ (Michel Winock – Secolul intelectualilor, p.448 [Letres á Nelson Algreen , op. cit.])                                                                    Starea de masculinizare a femeii încetează odată cu (dez)-îndrăgostirea. Odată trecută de faza erotică, femeia revine cu picioarele pe pământ, bine înfipte în concretul existenţial. Apetitul  ei  sexual scade  odată  cu diminuarea gradului de îndrăgostire.   ,,Se ştie cât de scurt este  focul dragostei  la femeie, scria Dante, dacă nu este întreţinut continuu de  priviri şi de mângâieri.’’                                  Atâta  vreme  cât e îndrăgostită plăcerea femeii îşi are obârşia în  plăcerea bărbatului,  orgasmul ei din orgasmul bărbatului (adesea orgasmul celor doi se petrece în acelaşi timp).                                 Dar, odată  trecută faza de îndrăgostire,  femeia începe lupta pentru putere, lupta pentru dominarea masculului. Cu adevărat lupta dintre sexe începe când femeia a născut. Odată ce aduce pe lume progenitura, ea consideră rolul de seducătoare încheiat, simţindu-se o femeie împlinită, priveşte  la  odraslă asemenea unui creator care îşi contemplă  propria  creaţie. Din acest moment, dragostea ei  pentru bărbat este transferată progeniturii; în această fază bărbatul trece în al doilea plan,  devine ,,al doilea sex.’’  
                  Metamorfozarea femeii, în  faza   erotică,  într-un mascul agresiv sexual, este generată de excesul de testosteron produs de hipofiză în starea de îndrăgostire. Hipofiza funcţionează în ,,conexiune inversă’’, în aşa numita relaţie feed-back cu organele sexuale; hipofiza  produce gonadotropinele, care stimulează hormonii sexuali şi invers, glandele sexuale  menţinute active stimulează procesualitatea hipofizei. Dacă hipofiza îşi încetează procesualitatea, glandele sexuale se atrofiază (atrofiere care începe după menopauză).                                                                                          De regulă,  momentul  de maximă sexualitate la femeie are două faze şi coincide cu starea de fecunditate maximă; fenomenul se petrece în adolescenţă (15-25 ani)  şi după 35 de ani, îndeosebi în faza critică când se apropie   de menopauză.                                                                                           Femeia ştie, intuieşte inconştient, că pentru a creşte atracţia bărbatului, pentru a-l face dependent de ea, trebuie să-l supună la retenţie, căci  odată lepădată sămânţa, ,,forţa dorinţei  îi   scade şi, în consecinţă, forţa ,, legăturii’’ se reduce şi ea.’’ ( Ioan Petru Culianu – Eros şi magie în Renaştere  1484).    De aceea,  ea prelungeşte perioada de curtare, care, pe lângă faptul că-i produce mini-orgasme, care o fericesc, îl ataşează tot mai mult pe bărbat, îl leagă  de ea. Logica mintală dominantă  a sexului frumos este  logica sofistă, conotativă generată de psio-erotismul său senzual-sentimental  care se manifestă ca atare la nivelul mentalului.                             Logica ei sofistă are marele har  de a-l atrage, de a-l lega, de a-l fermeca bărbatul. În această combinaţie de senzorial şi logică sofistă, femeia este o farmazoană. Şeherezadă reuşeşte să-l farmece pe rege, nu  cu  goliciunea ei, ci  mai cu seamă  cu poveştile ei în cele o mie una de nopţi. Poveştile Şeherezadei au darul de a-l incita, de a-i stârni curiozitatea, de a-i fascina mintea sa cu logica ei feminină.  De aceea  regele, cu logica lui dominant raţională, le decapitase pe celelalte fecioare, devenite soţii, dar nu şi pe Şeherezada. Ea îl farmecă, îi diminuează percepţia lumii reale, îi adoarme raţiunea, îl ademeneşte cu logica ei sofistă în lumea poveştilor, în lumea  imaginară a  iluziilor.  Şeherezada are marele dar (darul logicii  sofiste)  de a  spune poveşti, de a-l iluziona, şi mai ales Şeherezada nu  cedează din prima noapte ca celelalte; ea ,,ştie’’(simte cu  intuiţia ei feminină) că un bărbat, care obţine uşor plăcerea erotică,  o va părăsi rapid (îi va tăia capul  ca şi celorlalte, chiar dacă ar iubi-o), tocmai pentru că bărbatul o va crede o pradă uşoară. De aceea,  Şeherezada  îi abate gândul de la sex, învăluindu-l cu vălul Mayei. Ea inventează, spune poveşti şi amână momentul până când îi intră în suflet acestuia, până când bărbatul  simte că nu mai poate trăi fără  ea şi nu mai există o alta pe lume asemenea ei. Efectul Şeherezada îi asigură  femeii nu doar fidelitatea bărbatului, prin excelenţă un poligam, dar şi  dragostea acestuia.                                                                                                   Toate acele  o mie una de poveşti nu se sfârşesc niciodată. Şeherezada îi  incită curiozitatea, îl acaparează, îl deturnează de la realitate. Povestea spusă în fiecare noapte, nefiind niciodată sfârşită la răsăritul soarelui, îl face pe bărbat curios, vrea să-i afle urmarea, să-i afle sfârşitul, dar o altă poveste începe, amăgindu-l tot mai mult cu o fericire viitoare, care nu mai vine.                                     Logica sofistă a Şeherezadei are, ca orice logică sofistă, marea putere de a fascina, de a iluziona, de a manipula, de a adormi judecata raţională. ,,Cea mai periculoasă capcană, singura capcană pe  care  raţiunea nu o poate evita este cea a simţurilor’’ spune Jean-Jacques Rousseau  în  Contractul social. Şestov, în Noaptea de pe Ghetsimani,   spune că Pascal construieşte o teorie a cunoaşterii, în care presupunerea fundamentală, axioma cunoaşterii e aceea că orice om poate ,,să vadă’’ adevărul dacă îi este arătat? Dar cum poate omul ,,să vadă’’ adevărul doar  arătându-i-l? Adevărul ,,văzut’’ e o iluzie,  un sofism, căci  imaginea nu poate reda realitatea.  Această concepţie că imaginile joacă un rol fundamental în gândire a fost criticată de Wittgenstein care argumentează că, dacă le considerăm prezenţe interioare care explică capacităţile de recunoaştere şi clasificare, atunci, nu se poate explica cum sunt ele cunoscute şi clasificate. Imaginile (imagini mentale  păstrate în memoria fiecărui individ)   sunt foarte aproape de imaginar (a crea imagini cu ochii minţii), astfel încât  ele au rol mai  centrat pe cei cu logica  conotativă - cei cu fire de artişti, gânditorii  non-lingvişti -  artişti plastici, muzicieni, etc.  Imaginile joacă un rol  puternic centrat în logica sofistă, femeia având capacitatea de a vedea imagini pe care logica masculină  nu le percepe sau le percepe greu. Poetul  englez Coleridge a fost primul  teoretician al  esteticii care a văzut în imaginare  şansa creativităţii umane, cu condiţia  ca imaginaţia să fie disciplinată şi creativă şi să nu alunece în  jocul fantasmelor şi fanteziilor inutile.                                     
          De câte ori nu a fost amăgit  omul doar arătându-i-se  ,,adevărul.’’ De câte ori nu a căzut în capcana acestor iluzii ale imaginarului? E suficient să amintim iluziile generate de teoriile geocentrismului ca să ne facem o părere despre cât de uşor poate fi înşelată raţiunea umană.                                                                         A trebuit să fie ars pe rug un călugăr îndărătnic, care nu s-a lăsat  prins în capcana iluziilor pe care Biserica le înfăşurase şi pe care o acceptase pentru ştiinţa lumii, ca oamenii să se trezească din această iluzie, anume că Pământul ar fi  buricul Universului, când  în realitate este o mică planetă, dintr-un minuscul grup de structuri cosmice din coada  unei galaxii. Bruno a asemănat iluzia  cu femeia goală  -   zeiţa Diana Cyntiana îmbăindu-se la izvor, (a se vedea cum pornografia, în care excelează imaginea femeii goale, induce dependenţă, fiind, e adevărat şi cel mai  eficient afrodiziac).                    Acteon, prins de vraja frumuseţii ei, cade în capcană, se lasă prins în această  iluzie. Când zeiţa (iluzia  e o zeiţă) a realizat că muritorul a văzut-o  goală , l-a  transformat în cerb şi imediat a fost  devorat de proprii săi câini. Câinii lui Acteon  sunt obsesiile erotice  de care bărbatul nu poate scăpa.   Mare adevăr, exprima pictorul spaniol, Goya: ,,Somnul raţiunii naşte monştri’’ Ca să-l  parafrazăm  pe Goya, spunem că iluziile  şi utopiile  nasc monştri care ne devorează.            
    Povestea lui Acteon din sonetul Freneziile eroice, pare a fi chiar  povestea vieţii lui Giordano Bruno. E ca şi cum, în acest poem,  Bruno şi-ar fi prevestit sfârşitul.  Giordano  Bruno a văzut nu iluzia frumuseţii, ci frumuseţea adevărului.                                      El, care ,,a văzut’’ adevărul, nu se mai poate dezlipi de el, este obsedat de adevăr. Iluzia, după cum am văzut, pentru  Bruno, e o zeiţă goală. În simetrie antinomică, opusul iluziei e  adevărul; opusul zeiţei goale e un zeu. Iluzia e feminină, adevărul e masculin.             Eminescu a definit genial, această dihotomie -  logica masculină  şi cea feminine. ,,Eu sunt un cuget, tu  o problemă.’’ Iluzia e o problemă eternă, de nedezlegat. Eternul feminin este  senzorialul-sentimentalul, care se îmbină în logica ei sofistă,  ,,o feerie’’  cum o numeşte  Eminescu,  care  îl   fascinează, îl  atrage   şi  îl  devorează pe  bărbat în pofida logicii  raţionale.                                                           Kant va constata în Critica raţiunii pure că raţiunea e ea însăşi producătoare de iluzii atunci când depăşeşte câmpul experienţei şi confundă principiile cunoaşterii relative cu principiile obiective ale lucrului în sine. Această iluzie el o consideră naturală şi legitimă fiindcă răspunde nevoii necondiţionate teoretice şi practice de Dumnezeu, suflet şi lume. În iluzie este  încorporată un mare procent de  dorinţă.  Asta îl orbeşte pe om şi-l face să  confunde dorinţa cu realitatea şi iluzia cu adevărul. Comiterea hybrisului e consecinţa experimentării dorinţei iluzorii. Experienţa ideologiilor extremiste au demonstrat consecinţele  nefaste, distructive  ale ,, experimentării dorinţei iluzorii’’.
    Cum putem deosebi adevărul de iluzie? Bruno spune clar,  în povestea lui Acteon, că iluzia îl transformă pe om în animal, el nu mai gândeşte raţional, ci doar în raport cu dorinţele sale, cu obsesiile sale, cu senzaţiile sale. Când ne îndrăgostim de o iluzie urâm adevărul, urâm tot ceea ce e real. Iluzia e lumea noastră, e universul nostru, e Dumnezeul nostru. Ce e în afara iluziei trebuie  distrus. 
    Ca şi iluzia, adevărul devine obsesie care îl va devora pe Bruno cum l-au devorat câinii pe Acteon. Când adevărul e îmbrăcat în haina iluziei şi iluzia în haina adevărului cum să  deosebeşti iluzia de adevăr? 
    După ce a văzut adevărul Bruno  nu se mai poate dezice de el. Pentru a păstra iluzia geocentrismului pentru lumea catolică şi  a ascunde  adevărul, Inchiziţia a fost nevoită să-l ardă pe rug. Arzându-l pe rug au crezut că au ucis adevărul, dar abia atunci adevărul despre Univers, aşa cum l-a văzut  de Bruno, a ieşit la iveală.                        
    Prin sacrificiul său, Bruno a încercat să vindece omenirea de iluzii, dar lumea nu s-a vindecat. Dimpotrivă! Cu cât lumea devine mai culturală cu atât  oamenii sunt  mai predispuşi să cadă în capcana  iluziilor existenţiale. Asemenea lui Giordano Bruno, Eminescu a încercat, sacrificându-şi sănătatea  în marele său proiect moral  să vindece lumea românească de iluzii, dar lumea românească nu s-a vindecat.                                                                                           
    Poate omul să mai deceleze în zilele noastre în condiţiile avalanşei informaţionale  adevărul de minciună. Omul  actual trebuie să trăiască experienţa adevărului crud  ca să-l poată deosebi de minciună.    
  Noi , credem că  cea mai periculoasă capcană, singura capcană cu adevărat periculoasă pentru  raţiune, nu este senzorialul pur – femeia goală, ci logica sofistă. De senzorial te poţi elibera, dar de iluzii, de poveştile Şeherezadei este aproape imposibil, ele  te învăluie, te înlănţuie, te fac dependent, cum l-a făcut Şeherezada cu poveştile pe regele  persan Shahryar.  Eminescu avea să surprindă în Scrisoarea V , mult peste  posibilităţile noastre de a reda, fascinaţia  ademenitoare exercitată de femeie – o feerie iluzorie; în realitatea ascunsă a fiecărei femei se află o Dalila, care îţi  ia puterile când ,,dormi’’ sau o Şeherezada care  te îmbrobodeşte cu  poveştile ei şi  îţi  ia puterea de a raţiona, cum i-a luat-o prinţului. Puterea bărbatului stă în cap, în logica a raţională, a femeii în senzorialul erotic, dar şi mai ales  în mintea ei sofistă.                             Eminescu a  redat  în Scrisoarea  V, aceeaşi viziune asupra iluziei ca şi Bruno, într-o cugetare mult mai sintetizatoare a senzualităţii şi logicii sofiste  feminine, dar, crede el că în bărbat se petrece.                                                                                                     Într-adevăr, prin  toate manifestările ei,  prin  limbajul trupului  ei, prin logica sofistă a minţii sale, femeia  exercită o magie  menită a stârni şi a amplifica dorinţa bărbatului până ce acesta îşi  pierde capul.  Să  amintim că, în blestemul biblic, Dumnezeu îi prezice  lui Adam că ,,aceasta îi va zdrobi capul’’.  Această fascinaţie exercitată  de femeie   asupra capului  bărbatului,  Eminescu  a numit-o ,,feeria unui mândru vis de vară’’ ,,Te îmbeţi cu feeria unui mândru vis de vară / Care-n tine se petrece…’’                   
 

E frumoasă se-nţelege …Ca copiii are haz
Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz
………………………………………….
Dacă vorba e plăcută şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice: ,, fugi încolo’’, râsul zice: ,, vino-ncoace!’’  
Îmblă parcă amintindu-şi vre un cântec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată 
Şi se-nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân’ la gură
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură
Ce n-o are decât numai sufletul unei femei…
……………………………………………..
Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură
Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumuseţe  e în lume de prisos
Şi că sufletul ţi-l pierde fără  de nici un folos?
(Scrisoarea V)  
    Dar ea nu poate înţelege că  nu bărbatul o vrea, nu raţiunea lui care tânjeşte după altceva, după ,,cerurile nalte’’, ,,câmpiile asire’’ ,  ,, întunecata mare’’ ,   ,,ci un demon ce-nsetează după dulcele-i lumine, / C-acel demon plânge, râde,neputând s-audă  plânsu-şi,/ Că o vrea ... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, / Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme / Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,(Scrisoarea V). Acesta este demonul sexual, care, la bărbat, e dominant.        
                 Spre deosebire de femeie, bărbatul  cu logica lui dominant raţională  are tendinţa de a rupe ,,farmecul’’, de a ieşi din cerc, de a rupe legătura. Nu întâmplător, noua logică a femeii  moderne, independentă din punct de vedere economic,  a impus ,,căsătoria de probă’’  nu doar spre a testa fidelitatea partenerului, ci şi pentru a-l reţine fidel, ,,fără acte’’, pe bărbatul adulter.                             Comunicarea,  ca dominată a mentalului feminin, este o caracteristică a logicii sofiste. Să amintim  că,  deşi creierul femeii cântăreşte cu o sută de grame mai puţin decât a bărbatului,  are corpul calos (un mănunchi  de fibre care fac legătura dintre cele două emisfere   la femeie este cu 30% mai dezvoltat decât la bărbat). Legătura aceasta face din femeie  nu doar o logoreică,  ci îi  conferă  şi capacitate distributivă superioară creierului masculin; ea fiind capabilă de a face mai multe activităţi concomitent, de a vorbi, de a lucra, de a cânta, fără a privi, fără a  se concentra. Din aceste considerente, logica sofistă  este  logica  dominantă a feminităţii. Ea poate spune poveşti, multe poveşti, la fel ca Şeherezada, dar  creativitatea ei se reduce la tehnica  şi melopeea comunicării (să amintim că cele mai bune  moderatoare sunt femeile, nu bărbaţii).                                                                              Oamenii cu logică denotativă au tendinţa de a trăi, chiar şi  relaţia de  iubirea ca pe o relaţie de încredere în celălalt. Cei  cu logică conotativă  dominantă au  de regulă tendinţă  de aluneca  rapid  în credinţă. Ca şi femeile ei nu pot face distincţie între relaţia de  încredere şi aceea de credinţă,  la fel ca femeile  nu pot decela iubirea de sex. Relaţia de încredere în celălalt este o relaţie raţională de  luciditate critică;  credinţă este o relaţie oarbă(crede şi nu cerceta)  în care  raţiunea şi luciditatea  critică sunt  reduse  la minim sau complet abandonate. În logica raţională în relaţia  cu celălalt se poate pune semnul  egalităţii,  ba chiar al identităţii, în logica  senzorial-sentimentală relaţia va fi una de apartenenţă a iubitorului şi de posedare a  celui iubit. Prin logica dominantă  a minţii sale  omul se va situa în  relaţia cu celălalt în postura de egal în cazul   dominantei  logicii raţionale  şi  aceea de stăpân şi  supus,  în cazul logicii senzorial - sentimentale.                                                     În această  postură se situează şi omul mioritic, căci logica limbii nu-i  permite a decela  între relaţia  de încredere care trebuie să existe între oameni, indiferent de poziţia socială sau politică a celuilalt şi credinţă. Prin urmare, inconştientul  colectiv a omului mioritic tinde a identifica pe  omul politic cu zeul, sau cu demiurgul, cu magicianul   şi prin asta săvârşeşte marea eroare de a se lăsa manipulat de  politicianul venal, care exercită asupra inconştientului colectiv ,,o hipnoză dirijată , activă şi voluntară.’’( Ioan Petru Culianu  - Eros şi magie în Renaştere 1484).                                 Pentru omul mioritic, politica este un fenomen de hipnoză colectivă, la fel cum este religia. Oligarhii puterii, la fel ca prelaţii (în democraţie sunt posibile a  ajunge să guverneze oricare din regimuri din ,,bazarul de regimuri  politice’’ posibile)  creează, prin manipulare,  condiţiile stării de supunere totală.  Şi  nu doar de supunere, ci chiar de ,,abnegaţie’’ , indiferent de comportamentul lor imoral faţă de supuşi. Una din metode este aceea a condiţionării mentalului colectiv cu o anumită realitate, care treptat, cu  trecerea  timpului  devine o ,,normalitate’’  existenţială.  Omul prins în acest regim  se complace  în această realitate fiindcă nu cunoaşte alta şi o consideră a  fi, cum spunea Leibniz,  ,,cea mai bună  lume dintre toate lumile posibile.’’ Din aceleaşi motiv, al logicii efeminate a limbii române, poporul român este profund religios. Dovada  o constituie  multitudinea de biserici care s-au construit înainte şi după marea revoluţie din decembrie.  Dar credinţa nu-l face  în aceeaşi măsură - moral. Dimpotrivă, religia pare a-l  face pe omul mioritic, mai degrabă  imoral  şi implicit  iraţional. Şi asta  pentru că religia nu are  nici o influenţă moralizatoare asupra  omului mioritic. Minţit şi tras pe sfoară de  politicieni venali , lăsat voia sorţii de aleşii care au obligaţia administrativ-socială  şi implicit morală  să se ocupe de  buna  gospodărire a banului public  în folosul tuturor omul mioritic nu mai crede în nimic. El are convingerea eternului păcălit, că e August prostul, veşnicul  prostit de şmecherii care se prefac că administrează  banii noştri, ai tuturor, în vrem ce ,, pe din dos’’ îşi fac afacerile oneroase.                                                                Morala omului mioritic spune să faci ce zice popa, nu ce face popa, însă el face la fel ce face popa, căci exemplu preotului  are o influenţă morală mai mare asupra credinciosului decât spusele acestuia. Comportamentul duplicitar al preotului rămâne  o referinţă pentru morala  credinciosului mioritic. Dominata efeminată  a logicii limbii îl face pe omul mioritic  un simulant, un duplicitar,  la fel ca femeia (neîntrecută actriţă  în a simula  iubirea, plăcerea sexuală).                                                                                 Marea operă moralizatoare eminesciană (a se vedea opera  publicistică),  prin care  Eminescu a încercat o reformare morală a  societăţii româneşti, a fost sortită  eşecului.  Acest  eşec al   proiectului moral eminescian s-a lovit de logica unei limbi cu dominantă sofistă, care îl face pe omul mioritic să fie mai apropiat de concretul material (în realitate cu adevărat iluzoriu, dar care concordă cu logica existenţială  feminin-sofistă al lui ,, aici  şi-acum’’) şi mai puţin dispus să creadă în  visul iluzoriu al unui  idealul abstract - acela a unei democraţii cât de cât  reale. Dacă  Eminescu s-ar întrupa, ca Isus, ar fi  profund deziluzionat de eşecul proiectului său moral – nimic, nicio schimbare  morală a clasei noastre politice,   în cei peste 150 de ani de  când Poetul scria la Timpul, de parcă timpul  s-ar fi oprit în loc pentru  români.                                                                                                                     Vasile Anton, 15 ianuarie 2012, Iaşi