.jpg)
Eminescu -
marele patriot înțelept
Moto: „Domnul nostru Eminescu,care după cum se
ştie
A turnat limba română în frumoasele
tipare,
Biblie îi este astăzi îmbrăcat în
veşnicie.” Emilian Marcu – Dor de Eminescu
Dacă e să vorbim de un mare și înțelept
patriot român, acesta a fost cu siguranță Eminescu prin toată ființa sa,
prin toată activitatea sa de la Putna și
societatea Carpați, prin toată publicistica sa de la Timpul, prin toată cultura și creația sa poetică și cugetarea filosofică.
„Dacă tu știai problema astei vieți
cu care lupt
Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi
rupt
Căci , întreb, la ce-am începe să-ncercăm în
lupta dreaptă
A turna în
formă nouă limba veche și-nțeleaptă.” (Scrisoarea II)
Eminescu
a dorit să
imprime prin expresia „a
turna în formă nouă limba veche
și-nțeleaptă” - o
nouă logică limbii române, logica
denotativă specifică cugetării filosofice deschizând astfel noi perspective
gândirii româneşti, făcând-o mai rapidă în comunicare, dându-i cutezanţă
filosofică, determinând implicit schimbarea treptată a psihologiei şi
comportamentul omului mioritic. ,,Inimă curată şi minte
deşteaptă’’ este morala eminesciană
cuprinsă în aceste două sintagme pe care fiecare român ar trebuie s-o urmeze.
În fapt prin aceste două sintagme Eminescu a
definit înțelepciunea umană. În inimă curată sunt concentrate
toate calitățile eticii umane
- cinste și corectitudine, mândrie și onestitate,
dragostea de dreptate și de libertate, curaj și demnitate. Toate acestea
țin de inimă. În sintagma
„minte deşteaptă” – este
concentrată dragostea de adevăr, meditația adâncă, munca asiduă, inteligența creativă. Toate
acestea țin de rațiune.
Unitatea celor două categorii morale conduce pe om
la apropierea de idealul de dreptate și adevăr, iar pentru Eminescu
unitatea dreptății și adevărului a fost calea pe care
a urmat-o cu sfințenie în tot
decursul existenței sale. Acest mod de a gândi lumea, îl plasează
pe poetul român în rândul marilor moraliști ai lumii Socrate, Isus, Gandhi. Contrariile celor două categorii, enunțate de Eminescu,
fie în combinația inimă necurată și minte deșteaptă, fie inimă curată și minte obtuză, ignorantă, fie, mai cu seamă în combinația ambelor
inimă necurată și minte ignorantă, conduc pe acel individ la minciună, primitivism, hoție,
criminalitate.
Odată
cu opera lui Eminescu s-a inaugurat în cultura română noua logică a limbii - logica denotativă care a dat românilor
prestanţă culturală europeană de care aveau
atâta nevoie. Referindu-se, în acest sens, la versul din Scrisoarea I, vers cu o remarcabilă încărcătură
denotativ-ştiinţifică şi filosofică asupra timpului, dintr-o variantă din manuscris a
acesteia „Nu era nici azi, nici
mâine, nici ieri, nici totdeauna”, Amita Boshe, indianca îndrăgostită de
opera lui Eminescu (ce fantastică întâlnire peste timp?), scria în 1978,
citându-l pe Max Müller: O
expresie ca atare ne aminteşte de observaţia lui despre acel vers antitetic din
Imnul Creaţiunii - …„Unul răsuflă fără suflare”. În opinia lui Max Müller e ,,o cutezanţă a gândirii comparabilă numai
cu cea a gânditorilor Eleatici din
Grecia sau a filosofiei lui Hegel” şi o „
expresie a celei mai fericite încercări
de a face limba să reflecte abstracţiunea fără culoare a minţii. E o rapiditate – spune Max Müller
în continuare – pe care numai limbile
sanscrită şi greacă o pot realiza. Dar, pana lui Eminescu a făcut ca şi limba
română să realizeze această rapiditate a gândirii, dovedind încă o dată că
limba nu creează poeţi, ci poeţii creează limba.” (Amita Boshe – Eminescu şi
India, p.111).
Poeţii nu creează limba, ei produc o schimbare de paradigmă, generează prin gândirea lor poetică o nouă revelare a
existenței. O afirmă semiologul
Umberto Eco în Kant și ornitorincul. Observând
că filosofii europeni au intrat în impas, iar filosofia în depresie, atenția, spune Eco, trebuie îndreptată spre poeți
căci este cunoscută „puterea revelatoare” a acestora.
Nu poţi să fii poet, fără a fi și filozof.
Primii filosofi ai lumii, aşa cum ne
arată istoria filozofie greceşti,
au fost poeţi. Filosofii presocratici din
vechea Eladă și nu numai, au fost poeţi. Platon a renunţat la
poezie ca să se facă filosof, dar toate
dialogurile sale sunt poetice. Socrate, în aşteptarea execuţiei până la întoarcerea corabiei de la Delos, a creat poeme. Eminescu, deşi poet, după cum a
consemnat el însuși s-a vrut filosof. ,,M.
Eminescu filozof'', aşa
semna, la 29 mai 1870, în albumul Asociaţiei ,,România''. Ideile sale filozofice sunt atât de profunde,
încât mulţi îl abandonează sau îl citesc superficial. Eminescu fascinează nu
atât prin poezie, cât mai ales prin cugetările filosofice, etice și
patriotice. Din aceste motive poetul poate fi catalogat drept al doilea mare
înţelept al românilor, după Zamolxe.
Întreaga sa creație l-a impus, nu doar ca mare poet, ci și mare filosof al românilor, al doilea mare moralist,
al doilea mare profet al naţiunii române, cel mai mare şi neasemuit
învățat care s-a născut pe meleagurile
româneşti după Zamolxe. Pentru
curajul de a înfrumuseţa moral și
spiritual poporului român, Eminescu a
fost sacrificat (a se citi asasinat), la fel ca ceilalți mari moraliști ai lumii Socrate, Isus, Gandhi. În Sărmanul Dionis, Eminescu afirma:
,,În aceste atome de spaţiu şi timp, cât
infinit…’’ Infinită în sensul veşniciei, în spaţiu şi timp, este informaţia
materiei înfăşurată în dublul helix al
codului genetic. Numai suportul material
al informaţiei se degradează ca urmare a entropiei. De aceea materia
trebuie mereu reciclată. Ceea
ce propulsează etern în viitor este informația din sămânță - o imensă
informaţie genetică
implantată pe un firicel de materie - suportul
material, care conține acele „atome de spaţiu şi timp”, cum le numeşte
Eminescu. Informația din sămânță generează spaţiul-timpul fiecărei fiinţări, al fiecărui sistem din univers. Sâmburii Universului, despre care
vorbește Eminescu sunt găurile negre descoperite în toate centrele galactice, în care materia
este întoarsă pe dos, este reciclată, la fel cum naşterea unei fiinţe este o întoarcere pe dos a ființării părinților
genitori. În fapt naşterea unei ființe este o întoarcere pe dos a
materiei biologice care tinde să îmbătrânească.
Eterna
reîntoarcere e un palindrom, un drum întors, o eternă mişcare în spirală a
existenţei, în care eternă este
informaţia materiei, care se conservă pe o materie ce trebuie mereu reînnoită. Acea logică a ,,atomelor de spaţiu şi timp’’ de care vorbeşte Eminescu îl conduce
pe acesta la ipoteza deloc neglijabilă,
că ,,Dumnezeu e un atom, un punct
matematic.(Ms.2257. apud C. Noica, op. cit., p.36).
Şi tot
Eminescu afirmă că „există realităţi fără
spaţiu” (op. cit., p.9) intuind parcă găurile negre din centrele galactice în care spaţiul e zero şi timpul nu există. Aceste realităţi fără spaţiu şi
timp le regăsim şi în seminţele biologice, căci în fiecare
sămânţă timpul nu există şi spaţiul este practic zero. Numai în momentul germinării porneşte timpul,
porneşte ceasul biologic care începe numărătoarea inversă a timpului şi odată cu primul tic-tac începe
generarea spaţiului micului univers
biologic.
Eminescu a intuit, prin ideea de Dumnezeu -
Universul ca atom sau punct matematic, realitate mai profundă decât Existenţa, realitatea Universului de dinainte de Big-bang. Fizicianul Steven Weinberg, deţinător al Premiului
Nobel, în celebra sa carte Primele trei minute ale Universului,
descrie similar starea materie
şi devenirea Universului de
la momentul Big-bang. Analogia cu
descrierea eminesciană e frapantă. Cum a început totul? Iată cum descrie poetul
începutul existenței în Scrisoarea I
L-a-nceput, pe când fiinţa nu era, nici
nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă
Când nu s-ascundea nimic, deşi totul era
ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel
nepătruns
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte să
priceapă
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care
s-o vază,
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace
Dar deodat-un
punct se mişcă… cel dintâi şi
singur Iată-l
Cum din chaos mumă, iar el devine Tatăl
Punct-acela de mişcare, mult mai slab ca
boaba spumii,
E stăpânul
fără margini peste marginile lumii
De-atunci negura eternă se desface în fâşii,
De-atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii
De atunci şi până astăzi colonii de lumi
pierdute
Vin din sure căi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit
Sunt atrase de viaţă de un dor nemărginit.’’(Scrisoarea
I)
Punctul
acela în mişcare devine Tatăl, ,,stăpânul fără margini peste marginile lumii’’, pare descrierea sintetic-filosofică a expansiunii Universului, anticipând teoria
primelor trei minute ale Universului. ,,Este vorba, spune Steven Weinberg, mai
mult sau mai puţin, despre ceea ce se numeşte teoria ,,marii
explozii’’(Big bang)…[..] La
început a fost o explozie. Nu o explozie
ca pe pământ, pornind dintr-un centru bine definit şi răspândindu-se pentru a
cuprinde din ce în ce mai mult din aerul
înconjurător , ci o explozie care a avut loc simultan peste tot, umplând
de la început tot spaţiul, unde fiecare particulă a fost proiectată departe de
orice altă particulă. […] La sfârşitul
celor trei minute, universul era alcătuit mai ales din lumină, neutrini şi
antineutrini’’ (Steven Weinberg – Primele trei minute ale Universului, p.22).
,,De-atunci
negura eternă se desface în fâşii’’ spune Eminescu. Cercetările lui Stephen
Hawking şi Leonard Mlodinow, cuprinse
în cartea ,,O mai scurtă
istorie a timpului” , confirmă ideea
de Univers-punct, văzut de Eminescu în Scrisoare I. ,,De fapt, toate soluţiile ecuaţiilor lui Einstein în care Universul
posedă cantitatea de materie pe care o
observăm au o trăsătură comună importantă: la un moment dat, în
trecut, acum 13,7 miliarde de ani ), distanţa dintre galaxii trebuie să fi fost
nulă. Cu alte cuvinte, întregul univers era comprimat
într-un singur punct, de dimensiuni egale cu zero, ca o sferă de rază
nulă.’’(Stephen Hawking, Leonard
Mlodinow - O mai scurtă istorie a timpului, p.77) Cu alte cuvinte Universul a fost comprimat
într-un singur punct. Nu-i oare ciudat
şi paradoxal ca Eminescu să fi văzut astfel
naşterea Universului, înainte de apariția
teoriilor relativității, a Big-bang-ului
și a găurilor negre?
Weinberg
susţine că în prima sutime de secundă după momentul 10-43 , considerat
momentul declanşării Big-bang-ului, ,,există
o stânjenitoare ambiguitate…’’, ,,ambiguitate’’ pe care Eminescu o descrie
atât de sugestiv.
Pentru
cugetările sale cosmologice, filosofice, etice și patriotice indianca Amita Boshe i-a conferit titlul de kavi - ceea ce în limba sanscrită are semnificaţia de poet înţelept.
,,După
părerea noastră – scrie Amita Boshe – poezia şi filozofia nu i-au fost două obiecte diferite; dimpotrivă
întreaga sa gândire s-a format din contopirea celor două. […] …el a fost un
dărśanik (cel care vede ), a fost un kavi(poet-înţelept) – în sensul terminilor
indieni.” ( Amita Boshe - Eminescu şi India, p. 19).
Cum a
reuşit Eminescu să contopească poezia şi filozofia, având în vedere că poezia uzitează de logica conotativă, iar
filozofia de logica denotativă? Cum a reuşit Eminescu această unitate a
contrariilor? Cum a reuşit
Platon, care renunţând la poezie să facă din filozofia dialogurilor
- poezie? Poezia este antiteza ştiinţei, afirma poetul Coleridge. Van Noppen afirmă că poezia
este minciuna care sesizează realitatea. Shakespeare o numeşte muzica pe care o poartă
cu sine. Poezia,
cum este cea al lui Eminescu, pare a răspunde cel mai bine definiţiei lui Van
Noppen. Poemele sale filosofice pot fi
la fel de bine definite drept minciuni,
dar al
naibii de realiste, prin cugetările asupra existenței reale.
Aşadar,
cum sunt posibile două logici antagonice în aceeași minte?!...
Credem că la Eminescu cele două logici au coexistat în cortex încă din copilărie. Eminescu a învăţat mai întâi limba maternă (româna),
cu dominata logicii
conotative, cu caracteristica ei puternic feminină și apoi , la șapte
ani, limba germană cu logica ei dominant denotativă.
Logica
unei limbi dominant denotative
este o logică a meditaţiei, a cugetării,
a rațiunii, logica dominant conotativă este o logică a comunicării. Îmbinarea
acestor două logici, logica limbii germane cu
logica limbii române - să-i fi
conferit genialitatea cugetării
filosofice în comunicarea poetică?!... Încerc cu mijloacele
filosofiei analitice să găsesc un răspuns. Cele mai multe păreri ale cercetătorilor
în lingvistică, îndeosebi a celor americani
(E. Sapir şi B.L. Whorf) converg spre concluzia că există o
interdependenţă între logica unei limbii şi
predispoziţia pentru filozofare
pe care logica acelei limbi o
conferă, existând o legătură biunivocă între lingvistică şi
filozofie. Gramatica
unei limbi este logica acelei limbi. Ea conferă limbii dominanta denotativă
sau conotativă şi, prin asta,
limba are o anumită dominantă
logică. În consecință omului vorbitor al acelei limbi un
numit fel specific în a gândi şi
a se comporta. „Pe
baza logismului Cercului de la Viena, spune Ion Oprea, în Lingvistică şi
filozofie, M. Foucault, J. Lacan şi R. Barthes şi-au imaginat că pot realiza, pe baza
ierarhiilor şi combinaţiilor limbii, un model al structurării fiinţei
umane (prin conceperea acesteia ca un automat), model pe care l-au
împrumutat din logismul Cercului de la
Viena.’’ ( Ioan Oprea - Lingvistică şi filozofie, p.91).
Prin
limbajul poetico-filosofic uzitat în
poemele sale, Eminescu a conferit limbii
românea logica cu care să acceseze metalimbajul filosofic, limbaj utilizat în
principalele ţări europene cu tradiţie cultural-filosofică. El a deschis practic perspectivele traducerii textele filosofice ale filosofilor
europeni, poetul însuşi având mai multe iniţiative în acest sens (traducerea Criticii raţiunii pure al lui Kant şi
a filozofiei sanscrite), negând
teza lui Titu Maiorescu privind imposibilitatea traducerii din nemţeşte în
româneşte argumentată de critic că e ,,răzimată
pe unele particularităţi ale limbii
germane’’ , ,,precum şi viceversa’’(Titu
Maiorescu - Prelegeri de filozofie , Craiova ,1980, p.65). Prin noua logică indusă limbii române de creația sa,
Eminescu a iniţiat realizării unui metalimbaj
filosofic românesc şi a deschis perspectivele europenizării limbii
noastre și implicit afilierii la cultura
europeană. Lui Eminescu cultura
românească îi datorează recuperarea culturală şi reducerea decalajului cultural
faţă de occident. „Eminescu,
spre deosebire de alţi traducători
posteminescieni, ne asigură Ioan Oprea
în Lingvistică și filozofie a
uzitat cuvintele vechi şi populare’[…]astfel că pentru Gedanken, de exemplu, el
găseşte mai nimerită traducerea prin cugetări, decât idei, cum au procedat alţi
cugetători. Uzitând de vechiul
cuvânt înţelepciune, care în terminologia sapienţială veche semnifica noţiunea de filozofie, Eminescu este mai aproape de
germanul Weltweisheit pe care-l întâlnea
în original şi evită în acelaşi timp repetarea foarte apropiată a
cuvântului filozofie sau modificarea
structurii frazei (aşa cum s-a întâmplat în traducerile ulterioare’’ (ibid.
p.116). Totodată, poetul a deschis porţile
literarizării limbii române, în
care dominant era limbajul popular, conferindu-i acea aură de nobleţe literară acel ,,pedantism, înţeles în sens pozitiv, ca o
aspiraţie către ceva înalt, către ceva superior
stării obişnuite’’( ibid.p.85),
spre care oamenii de cultură tindeau
în acele vremuri. Prin teoretizare, Titu
Maiorescu, avea să impună drept cutumă
culturală această nouă tendinţă spre
pedantism (Direcţia nouă). Maiorescu afirma că noua direcţie culturală se
caracteriza prin ,, simţ natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor, ce omenirea
întreagă le datoreşte civilizaţiei
apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului
naţional.’’ El propune
drept promotori ai noii direcţii pe Alecsandri şi pe Eminescu ,,om al timpului modern, deocamdată blazat
în suflet (credem noi, în sens de romantic), iubitor de antiteze cam
exagerate, reflexiv până peste marginile
iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu să-l cităm după
Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului…’’(Titu
Maiorescu – Din critice ,1967,p.126). A
vorbi nu e totuna cu a gândi, la fel cum
a gândi nu e totuna cu a vorbi. Logica conotativă, cum am mai afirmat este o
logică a comunicării în vreme ce logica
denotativă este o logică a gândirii. Logica
conotativă este logica dominantă a sexului feminin, pentru care vorbirea este însăşi natura femeii. A comunica pentru o femeie este o necesitate a existenţei sale,
este chiar natura sa. Logica denotativă este dominanta sexului
masculin pentru care gândirea, meditaţia,
este natura bărbatului. A gândi, a medita pentru bărbat este o
necesitate a vieţii sale, este natura sa. Meditaţia îl scoate pe bărbat din
realitatea concretă, comunicarea
în cazul femeii caută legătura cu concretul, cu
natură, cu glia. Prin extensie, putem afirma că mintea bărbatului este dominant apolinică, iar a femeii
dominant dionisiacă în definirea
dată de filosoful german
Nietzsche apolinicului și dionisiacului. Bărbatul simte
nevoia de a medita mai mult decât
de comunica, în vreme ce femeia simte nevoia mai mult de a comunica decât de a medita. Eminescu
a surprins aceste naturi diferite ale sexelor, aceste logici
ale minţii bărbatului şi femeii în relaţia lor nemijlocită, în poemul ,,Floare albastră’’. În
vreme ce bărbatul cu gândirea lui meditativă
se cufundă „în stele” ,,în cerurile înalte”, și este atras de magia
abstractului, femeia cu gândirea ei comunicativă încearcă să-l aducă în
concret, cerându-i să nu mai caute în depărtare – fericirea, în
abstractul pe care ea nu-l înţelege, îmbiindu-l la plimbare în natură, ,,în codrul cu verdeaţă’ să comunice, să-i vorbească nimicuri despre
cotidianul concret, să-l atragă în magia comuniunii în doi – despre care crede
femeia că-i adevărata fericire ,,şi mi-ii
spune-atunci poveşti / şi minciuni cu-a ta guriţă’’(Floare albastră) Laboratorul
creaţiei eminesciene a fost unul al meditaţiilor sale izolat de lume; comunicarea meditaţiei
însă avea nevoie de logica
sentimental-feminină. Eminescu a gândit în germană şi a comunicat în română. Și
astfel credem a dat el limbii române o nouă
paradigmă - aceea a cugetării filozofice - și „Doamna noastră limbă românească”, cum o definește Emilian Marcu
a intrat în rândul limbilor europene. Pentru asta, „Eminescu este astăzi biblie
limbii române”, aceleași
Emilian Marcu, în poemul „Dor de
Eminescu” . Eminescu, cu puterea lui
poetic-revelatoare, a deschis calea cugetării filosofice pe plaiurile mioritice, a eticii inimii curate și minții
deștepte. Din aceste
motive închei cu o întrebare retorică: mai poate fi aflat pe plaiurile
mioritice un patriot mai mare și mai înțelept ca Eminescu?
Vasile
Anton Ieșeanu, 12 ianuarie 2014, Iași
