Când m-am apropiat de cărare, șeful bandei, cu un semn din cap, și-a adunat imediat gealații. N-a fost ușor să trec de ei. Mai întâi m-am oprit și i-am studiat de la distanță, să văd dacă au intenții agresive.
L-am privit îndeosebi pe șeful bandei. Părea a fi un exemplar de rasă, un aristocrat. Avea ținuta mândră și o față aproape umană.
La semnul șefului au urinat, toți, pe mormanele de zăpadă. Și-au marcat teritoriul. Voiau să arate că-i lor și să-mi transmită mesajul: Pe aici nu se trece!
Ca să dea un exemplu de curaj haitei, șeful s-a postat în fața mea. A mârâit scurt și a așteptat să vadă dacă o iau la sănătoasa. Nu i-am întors spatele, nu am luat-o la sănătoasa; el asta aștepta! Dacă fugeam ar fi pus haita pe mine.
Văzând că-l înfrunt mi-a făcut loc să trec. Nu a lătrat, dar m-a urmărit atent. Mi-am zis în gând: câinii care nu latră, mușcă. Am trecut, pe lângă banda adunată, cu frica în sân. Cu coada ochiului le-am urmărit reacțiile. Eram pregătit pentru un atac prin surprindere. Dar nu au reacționat în niciun fel. Așteptau semnalul șefului, dar el a refuzat să-i asmute. M-am întrebat cum de au fost așa de blânzi! Ori au fost surprinși de curajul meu, ori m-au considerat un om neimportant.
M-am uitat la lider. Mă privea de la distanță. Arăta foarte mândru și foarte rațional. Așa cum oamenii nu sunt!
Vasile Anton, Iași, 7 martie 2012
