Elegie pentru monahul erou Iorgu Cosma
Moto: ,,Să taci dacă te-ntreabă morţii/ mi-a zis / cum am ajuns să le plâng în oase’’ (Nicoleta Morar – Să taci dacă te-ntreabă morţii) Să scrii despre un erou aproape necunoscut e ca şi cum a-i scrie despre un personaj. Ce mai este omul decedat? Mai este el fiinţa care a fost? Nu e doar un personaj istoric , o amintire, o urmă de spirit, o poveste care începe cu … a fost odată ? A fost odată… un monah erou, o pildă vie pentru eroii de la Plevna. A fost! Căci odată trecută urgia războiului, oamenii aceea viteji, soldaţii şi monahii care s-au jertfit pentru independenţa României, scriind o cronică eroică în istoria ţării, acum nu mai există. Nu mai există pentru autorităţi, fiindcă au treburi mai importante decât ,,uscând o lacrimă…’’, ca Dumitru Negoiţă, care face demersuri peste demersuri , în scopul construirii unui mic monument monahului erou Iorgu Cosma. Participant, ca voluntar, la Războiul de independenţă de la 1877 , Iorgu Cosma s-a destins prin dăruire sufletească şi spirituală pentru soldaţii unităţii pe care a însoţit-o în luptele cu turcii. Dintotdeauna clerul român a însoţit armatele domnitorilor în războaiele de apărare. Istoria a confirmat acest ataşament al monahilor faţă de armata ţării.
Dar acum autorităţile noastre au treburi mai importante! Să trăiască. Să trăiască bine! Căci aşa le-a urat lor conducătorul: ,,Să trăiţi bine!” Şi ei trăiesc bine. Când un poet vine să-i deranjeze cu morţii lui, fi ei şi eroi naţionali ai Războiului de independenţă, atunci se supără. Asemenea solicitări îi deranjează de la tihna şi odihna lor, de la traiul lor bun.
Cine a fost acest monah şi de ce un poet buzoian se încăpăţânează să-i aducă osemintele la locul natal şi să-i ridice un monument, nu e treaba lor, e doar nebunia unui poet. ,,Lasă lumea aşa, n-o mai influenţa cu … A fost odată!’’ Treaba lor e să trăiască bine, fără probleme de ,,moral[u]itate.’’ Iorgu Cosma , un tânăr din satul Ruşavăţ , comuna Vipereşti, ajuns călugăr la mănăstirea Ciolanu-Buzău, alături de alte sute de călugări şi călugăriţe, a răspuns chemării la arme şi s-a încadrat în ,,corpul sanitar’’ spre a servi tânăra armată română, creată doar cu zece ani în urmă de domnitorul Alexandru Ioan Cuza , armată renăscută după două veacuri de ,, slăbiciune şi înjosire naţională’’. Chemat de convingerea datoriei faţă de patrie, Iorgu Cosma a plecat la luptă cu crucea şi drapelul, două simboluri sacre, care au ţinut permanent , ridicat, moralul românilor în faţa marilor primejdii. A fost mereu alături de ostaşi pe care i-a încurajat, i-a oblojit sau le-a rostit ultima moliftă dinaintea morţii, în toate luptele de la Plevna, Vidin, Smârdan, Nicopole, Griviţa si Rahova, locuri de fapte, menţionate pe crucea de mănăstirea Ciolanu Buzău , după ce i-au fost aduse moaştele de la mănăstirea Cernica.
Cucerirea redutelor a fost o luptă cu adevărat eroică – cruzimea turcilor nedezmințindu-se . Traşi cu căngile, ostaşi români erau măcelăriţi cu topoarele, ori prinşi în ambuscade, ca ,,roşiorul Halcu Gheorghe din Găgeni-Buzău[care] ia în lance un derviş şi este împuns în pântec cu de doi infanterişti, care-l saltă din şa şi-l măcelăresc la rădăcinile porumbilor.’’(Radu Theodoru – Cronica eroică 1877-1878 , roman document, Ed. Albatros, p. 168)
Dintotdeauna românii au avut două mari repere morale - credinţa ortodoxă şi încrederea în armată. Crucea şi drapelul ţării pe care le-a purtat monahul Iorgu Cosma. Scriitorul Radu Theodoru, în elaboratul său roman document, Cronica eroică, 1887-1878 , vorbeşte despre aşa numitul ,,geniu războinic’’ al românilor. Au românii acest ,,geniu războinic’’ de care vorbeşte Radu Theodoru? De bună seamă că geniu războinic s-a implementat în gena românească în decursul istoriei românilor de la daco –geţi până în zilele noastre , în interminabile confruntări armate cu agresorii - romani, popoare migratoare , huni, turcii, ruşi sau germani.
Dar cine mai citeşte cronică eroică, astăzi când obsesia a devenit a trăi bine? Cine se mai gândeşte la eroii de pe valea Plevnei, numită şi ,,Valea lacrimilor’’? Cui îi mai pasă de eroismul monahului Iorgu Cosma? El a devenit o pagină îngălbenită de vreme, o filă ruptă din calendar, o poveste postată pe internet: ,, A fost odată… un erou naţional. ’’
La ce le mai trebuie copiilor, pentru educaţie, exemple morale cu eroi uitaţi, când etnobotanicele îi pun pe picior de război cu părinţii şi, în nebunia lor euforică, vor să-i ucidă cu gantere şi drujbe, fiindcă se opun degradării lor fizice, morale, psihice şi spirituale?
La toate demersurile poetului Dumitru Negoiţă, uşile autorităţile s-au închis, s-au ferecat. Alţii, mai perfizii, de la direcţia de cultură i-au oferit promisiuni pentru sfântul aşteaptă – o speranţă fără speranţă.
Radu Theodoru constată aceeaşi indolenţă a autorităţilor comuniste ca şi a celor din originala noastră democraţie. El susţine, la fel ca Dumitru Negoiţă, ca monumentele războiului de independenţă trebuie să fie amplasate în şcolile de la sate, ,, acolo unde cel mai viu ar trebuie să se păstreze memoria românilor’’ (ibid.pp.265-266), date în grija directorilor de şcoală. E o logică elementară, dar de unde atâta logică la autorităţi noastre?
Traiul (ne)bun, cu mici, bere, manele şi erotism ne ucide spiritul. Degradarea morală începe de la lipsa de educaţie morală , de credinţă şi dragoste de neam a copiilor. ,,Nimic de pierdut, nimic de câştigat, afirmă sceptic poeta târgovişteancă, Nicoleta Morar - din această ruletă rusească a perindărilor aleatorii printr-un hai-hui cu câteva mii de ani istorie’’.
Trăim o epocă cu ,, adevăruri ciobite’’, iar ,, amintirile plăpânde tranşează pereţii de lut şi însuşi cugetul moare , cuvintele se întorc înaintea erei lor să şteargă zâmbetele înflorite în altare. Tămâia lucind cu ochi de pisică miroase a sulf.’’ (Nicoleta Morar – Nepalpabil 06). Când nu mai credem în trecut , satana ne face semne amicale din viitor. ,,Uitarea e în fond - o trădare’’ , spunea Iosif Constantin Drăgan.
Refuzul autorităţilor de a ridica monumentul e o trădare, o trădare faţă de trecut, faţă de jertfa ostaşilor căzuţi pe redutele de la Plevna , o trădare faţă de străbuni. Dar cui mai pasă astăzi de efectele nefaste ale trădării, când trădarea e jocul politic cel mai uzitat? Nouă nu ne mai rămâne decât tânguirea elegiacă.
Construirea monumentul monahului erou Iorgu Cosma va trebui să aştepte …, poate până la a doua venire al lui Isus. Până atunci, poetul Dumitru Negoiţă ,, uscând o lacrimă’’ (di)speră alergând pe la autorităţi, în dorinţa revigorării morale a satului natal, prin ridicarea unui monument în amintirea monahului erou Iorgu Cosma şi promovarea valorilor cultural-morale, ale credinţei şi ale dragostei de ţară. Şi prin exemplul lui, implicit revigorarea morală a satului românesc contemporan . Dar când societate românească se complace în mizeria morală, devenită o normă morală de sine stătătoare, cine mai are curajul să adopte aceste valori? Vasile Anton - Iaşi
