Despre sufletul pereche

  

 Sora mea geamănă, fratele meu geamăn

  Moto: Cred în sufletul pereche, la fel de mult, pe cât cred în dualitatea acestei lumi.

Ce generează miracolul iubirii? Frumuseţea?! E primul miracol ce are loc  în momentul   când natura dă în floare. E reclama luminoasă care atrage privirile, care şochează şi fascinează - la soare te poţi uita, la frumuseţea  femeii, ba , spune un proverb din înţelepciunea populară. Vorbim de femeie căci ea se identifică cu  Frumuseţea. În  femeie  e cuprinsă toată natura vie. În ea se regăseşte  toată frumuseţea naturii într-o fascinată stilizare. Prin Frumuseţe  şi  Iubire  femeia atinge  divinul.   

Proverbul, din basmele româneşti, conţine o cugetare adâncă,  peste care  se trece cu mare uşurinţă, acela  a  frumuseţii  femeii la care nu te poţi uita. Doar femeia văzută  în  toată splendoarea goliciunii ei,  pune pe bărbat în mare pericol.    În acea imagine  a femeii goale, tânărul nu vede  fiinţă umană, ci divinul. În acest sens  e suficient să  ne  amintim mitul lui Acteon, de  magia exercitată la vederea  zeiţei goale. Ne dăm seama de pericolul la care se supune un tânăr, care vede pentru  prima oară femeia goală -  miracolul ce dă  în floare.                        

 Acteon este devorat de ,,proprii câini’’, nu pentru  că  zeiţa l-ar fi transformat  pe  muritorul  vânător  într-un cerb,  cum ne  spune mitul elen, ci pentru că, odată ce a văzut-o   goală,  îmbăindu-se, s-a  născut obsesia – gândurile ce-l macină  şi-i aduce în minte mereu şi mereu  imaginea fetei - câini care îl vor devora

Ce este obsesia? Este o îmbolnăvire  a minţii,  un virus ce  dereglează programul mintal,  un miraj care  ne scoate din calea  de mijloc a raţiunii  şi ne propulsează   în  nebunie. Dex-ul  defineşte obsesia   ca fiind  o imagine ce revine neîncetat în câmpul conștiinței, stăruitor și chinuitor, o tulburare a voinței ce se manifestă prin dorința irezistibilă de a face un act determinat, bolnavul fiind conștient de caracterul anormal al acțiunilor sale. 

Într-un anume sens, câinii lui Acteon se aseamănă cu eriniile sau eumenidele greceşti. Ele apar  în cazul celor care poartă  în suflet un mare păcat, o culpă  (cum a fost cazul lui Oreste, când şi-a ucis mama). Eriniile  sunt zeiţe  ale răzbunării,  zeiţe de temut, fiice ale Gliei şi ale Nopţii, îl aduc  pe cel în cauză în pragul nebuniei, prin  provocarea  obsesivă a remuşcărilor şi a  groaznicilor  insomnii. Din acest motiv  pot fi, la fel de bine,  asemuite cu câinii lui Acteon.   

Doi factori declanşează obsesia   erotică  - dorinţa de iubire   - generată la bărbat de  excesul de testosteron şi - efectul de frumuseţe - declanşat la vederea imaginii femeii  goale.

Marin Preda în nuvela, intitulată Iubire, prezintă  în personajul  Dugu  comportamente şi   manifestări  psihice similare   lui Acteon  sau ale oricărui tânăr  care vede pentru prima oară  femeia goală.  Dugu  vede  o fată  din sat, pe  Drina, scăldându-se în pârâu , în locul numit  Valea Morii. ,, Fata aruncase nuiaua şi începu să  dezbrace. […]  Stătu acum goală, încercând să-şi adune părul ce-i atârna lung  pe spate , şi să-l strângă  pe umeri. […]  Dugu   simţi deodată că pieptul nu i se mai mişcă; vru să ţipe, apoi numaidecât inima îi zvâcni cum nu i se mai întâmplase niciodată, puternic , de trei ori, zgâlţâindu-i tot trupul lungit pe pământ, apoi începu să-i bată  ca un ciocan, rar şi adânc. Îşi simţi faţa arzând ca văpaia…’’.     ,,S-a dus acasă zăpăcit…’’, scrie autorul, iar  când  întunericul s-a lăsat a mers  la fată acasă. Dar aici l-a găsit pe Achim-Achim. El cheamă fata, deoparte. Ea  îi simte  teribilele dorinţe în încordarea lui. 

Confruntarea dintre cei doi rivali  rămâne  indecisă. Fata, fără să-i mai adresa un cuvânt lui Achim-Achim, fuge  în  casă.  

Imaginea fetei goale  îi declanşează  obsesia.  Noaptea a  retrăit scena stăruitor şi chinuitor .  ,,Dugu se mişcă  în pat trezindu-se a doua oară din somn. O văzuse iar , visase…’’ Se deşteptă  răscolit, cu ochii aţintiţi  pe lumina soarelui intrată  pe fereşti, şi gemu: ,,Drina!’’  

Insomnia şi obsesia   îi provoacă furii şi comportamente iraţionale, bizare. Dugu este hotărât să-l termine pe  rival. A doua zi pleacă cu caii şi se bat cu ciomegele. Dugu îl loveşte  în cap. Astfel scapă de rival. În prima duminică merge  la o  nuntă în sat să se  întâlnească cu fata.  Drina  ,, îl văzu  răzimat de stâlp, cu cămaşa descheiată la gât  şi frumos. Simţi că se topeşte…’’ (Marin Preda – Scrieri din tinereţe, Ed. Minerva , Bucureşti, 1987, pp.49- 66)

Dugu o duce în acelaşi loc,în Valea Morii , unde a văzut-o  pe  Drina goală şi o iubeşte. Aşa se eliberează de câinii  care-l devorau şi care cu siguranţă l-ar fi ucis. Norocul lui Dugu a fost că  Drina a descoperit în el  - sufletul pereche.                                                                                                               

 Pe Acteon, însă, câinii obsesiei îl vor face neom  şi-l vor devora din cauza     imposibilităţii  de a o atinge, de a o avea, de a o poseda pe Artemis. Contemplând-o pe zeiţă în toată nuditatea ei, Acteon  suferă transformarea  din vânător în vânat.  Bărbatul tânăr face o obsesie  pentru femeia văzută  goală. Dovada cea mai evidentă e proliferarea industriei pornografice.   

Dorinţa trezită, la vederea Frumseţii erotice, fascinează.  Fascinaţie, ne spune  Pascal Quignard, vine de la fascinus, care este corespondentul roman al falusului. Dar dacă,  pentru femeie, fascinus e falusul, pentru bărbat  este imaginea femeii goale. În  inconştientul fiecăruia din noi există o lume virtuală , ideală, codificată în imagini  arhetipale care caută în lumea reală corespondenţele, să identifice  asemănările.

Narcis nu s-a îndrăgostit de propriul său chip, cum eronat se crede,  ci de sora sa geamănă (Pascal Quignard – Sexul şi spaima, 2000). Ea este  anima sa  care se afla în el şi căreia i-a zărit chipul  în oglinda izvorului, adică în inconştientul său. Chipul surorii  gemene e  imaginea  virtuală  -  idealul  feminin  existent în inconştientul fiecărui bărbat. Narcis se îndrăgosteşte   nebuneşte, nu de chipul lui , ci de  al surorii sale gemene.  Dar sora sa adevărată, reală, cea care îl însoţea la vânătoare, a murit  şi lui i-a fost cu neputinţă să   mai  găsească  o    fiinţă  în   lumea reală, care să corespundă imaginii surorii sale gemene.  Legenda spune că pe  Narcis  l-au  îndrăgit  multe fete şi bărbaţi însă el a   respins  iubire la  toţi, inclusiv  a  nimfei  Echo,  care  s-a stins de durere.   

Pentru a-l pedepsi  zeiţa Nemesis  îl determină  să vadă,  în oglindirea apei, imaginea lui feminină, sora geamănă, pentru care Narcis s-a mistuit de dor, transformându-se, după ce s-a înecat, în narcisă,  floare ce-i poartă numele. Nemesis este zeiţa care pedepseşte, pe ce-i care comit păcatul hybris-ului, adică a celor care comit răul , în cazul lui Narcis  pentru respingerea iubirii nimfei Echo.                     

În  adâncimi, Narcis a contemplat-o  pe ,,sora geamănă’’, arhetipul pe care  Carl Gustav Jung  îl   numeşte   ,,anima’’  -  imaginea feminină, existentă în inconştientul fiecărui bărbat.  El s-a  mistuit de dorul ,,surorii sale gemene’’ , pe  care nu o putea readuce la viaţă în realitatea lumii sale.     

În primul caz, Acteon face o obsesie pentru imaginea femeii goale (câţi tineri nu fac obsesii pentru actriţe de filme inaccesibile), care nu corespunde  femininului  din inconştientul său. Zeiţa  este intangibilă,   nu doar pentru că e  fiinţă divină (s-a văzut  deseori în mitologia greacă  împerecheri între zei şi muritori), ci pentru că  Acteon nu  corespundea imaginii masculinului, a acelui animus din inconştientul  ei.  

Nefericirea  lui Acteon şi al altor mulţi  bărbaţi porneşte de la faptul de a o fi văzut goală  şi de aici ,,câinii’’, adică gândurile obsesive care  îl devorează. Frumoasa de neatins, de care este atras, rămâne  pentru bărbat - o eternă  tentaţie – fructul oprit.

         

 După moartea surorii sale, Narcis  nu mai află  în realitatea imediată, femeia care să se potrivească imaginii din inconştientul său şi astfel  cade pradă contemplării imaginei din inconştient şi se stinge de dorul ei. Narcis   nu a privit în oglinda  unui izvor, cum lasă mitul să se înţeleagă, ci în oglinda sufletului său.  Din acest  motiv, el nu poate avea decât un singur sfârşit,  acela al fascinaţiei sinucigaşe. Viaţa nu se contemplă  la nesfârşit în oglinda sufletului. Dacă el ar fi acceptat dragostea nimfei Echo ar fi fost profund nefericit. În această lume Narcis  nu mai avea nici o şansă de a găsi  sufletul pereche. Singura soluţie  era evadarea prin suicid.

                            

Oedip îşi scote ochii, pentru păcatul de a fi identificat în mama sa  biologica,  sufletul său pereche. La fel, Iocasta  a  văzut în tânărul, care a dezlegat enigma  Sfinxului,  imaginea lui Laios din tinereţe. Să ne imaginăm  cum s-au petrecut lucrurile.  Iocasta era  mult   mai  tânără   decât Laios (probabil era  o adolescentă     când l-a născut pe  Oedip), l-a văzut când el avea 18 – 20 de ani, iar ea 32-35 de ani. Oedip , tânăr şi ,,orb’’, nu vede în regină pe mama, Iocasta, rămasă  văduvă, nu vede în  Oedip pe fiul său. În asta  a constat  eroarea şi i-a condus pe amândoi la săvârşirea incestului.  

Gena egoistă e oarbă. Nu  ţine  cont de gradul de rudenie  (despre care  nici Oedip, nici Iocasta nu l-au  ştiut până la dezvăluirea lui Tiresias), ci de atracţia asemănării  în oglindă. Oedip, care dezlegase enigma Sfinxului, nu a fost în stare să  dezlege taina vieţii sale şi astfel s-a născut  tragedia greacă. Pentru acest grav păcat Oedip  îşi scoate ochii, iar Iocasta se sinucide. Însă, în acest complex oedipian, după cum vom vedea, se  află configurat sufletul pereche.                     

Orfeu o caută pe Euridice,  în adâncurile infernului, şi când e gata s-o scoată  la lumină dorinţa-i  nebunească îl face, printr-un gest absurd – o privire înapoi - s-o piardă pentru vecie. E drama bărbatului, ce îşi pierde soţia tânără şi nu-şi   mai găseşte, în realitatea înconjurătoare, o altă femeie  să i se potrivească  cu imaginea celei din inconştient. Prin pierderea Euridicei, denotă că anima din inconştientul său  sau animus-ul din inconştientul femeii, nu se mai sincronizează. Faptul că  Orfeu a fost devorat de bacantele  dezlănţuite  reprezintă pedeapsa  femeilor ce au fost refuzate şi pentru dispreţul său faţă de ele.             

Euridice nu-l mai vrea, sau el, privind înapoi, n-o mai recunoaşte.   Este   posibil să interpretăm  şi astfel. Aşa se explică existenţa  celibatarilor, a     văduvilor şi a fetelor bătrâne. Din varii motive nu-şi mai află  jumătatea.  Aşijderea  se  explică  căsătoriile  duble   sau  multiple. Cu toate că anima sau animus-ul  din suflet rămâne un  invariant  -  femeia reală sau  bărbatul  real,  suferă modificări  şi transformări,  odată cu înaintarea în vârstă, atât de radicale  încât nu mai corespund  animei sau animus-ului. În cele mai  multe cazuri -  femeia  nu mai corespunde, nu din cauza poligamiei masculine  -  ci din cauza  metamorfozei sale.             

Deşi există o atracţie firească a bărbatului  spre frumuseţea feminină (care bărbat nu întoarce capul după o frumoasă?), totuşi, cea cu adevărat preţioasă, e femeia care corespunde cel mai bine, imaginii feminine a bărbatului, acea animă existentă în sufletul lui. Nu ne (re)căsătorim decât cu partenerul(a)  ce se potriveşte  cel mai bine animei sau animus-ului din inconştient.  

O  ciudată   poveste  ne   prezintă   Prof. dr.  Constantin Preda în  Dragoste poveste veche…. ,,Iată un  caz în care autorul lucrării a fost  implicat  direct: Medicul N. D.(în vârstă de 38 de ani) îşi părăseşte soţia (de 40 de ani) şi trăieşte în concubinaj cu I. A. care este cu circa 10 ani mai tânără). Soţia părăsită îl roagă pe semnatarul acestor rânduri să intervină la şefa ierarhică a lui I. A. pentru ai pune în vedere să nu strice o căsnicie. Peste o săptămână , şefa îi comunică: Am vorbit cu I. A. (V-am spus că pe soţia  lui N. D. o cunosc de mult) Ştiţi ce m-a izbit? I. A. arată exact cum era soţia lui N. D. acum vreo zece ani. Este ceva uluitor!’’ (ibid.  84).

Este evident,  că pe lângă alţi factori care contribuie la despărţirea celor doi, cel fundamental îl constituie   depărtarea  unuia  dintre soţi de modelul virtual.  Cel real    nu  se mai  potriveşte  imaginii din interiorul  nostru (femeia, în cele mai multe cazuri, dar şi bărbatul). Pentru bărbat, femeia,  nu mai este   sora sa  geamănă, a devenit o străină, iar în cazul femeii, bărbatul  devine un străin, un intrus nesuferit. Obezitatea femeii  îndeosebi , dar şi a bărbatului, conduc inerent la iubiri groteşti. Puţini bărbaţi acceptă femeia grasă care  iubeşte cu năduşeli.     

Fenomenul se petrece şi în cazul femeii când  se îndrăgosteşte  de un alt bărbat, (deşi  se întâmplă mai rar decât  în cazul bărbatului poligam), fiindcă femeia  nu decelează sexul de iubire, cum se  întâmplă în cazul bărbatului. În cazul când femeia  se dăruieşte altui bărbat, de regulă , nu se mai întoarce la primul, identificând în celălalt -  sufletul  ei pereche.                                                                  

         

Este evident că nu putem iubi decât persoana care se aseamănă cel mai mult cu acel  model  existent în inconştient , despre care vorbea Jung. Iată un exemplu,  care ne confirmă ipoteza noastră.    ,,Un bărbat, putem citi  în studiul  lui Stendhal  -  Despre dragoste ,  iubea cu patimă o femeie  foarte slabă şi ciupită de vărsat; moartea i-a răpit-o. Trei ani mai târziu, la Roma, e admis în intimitatea a două femei, una mai frumoasă ca lumina zilei, cealaltă slabă şi ciupită de vărsat şi prin aceasta dacă vreţi, destul de urâtă; şi-l văd iubind-o pe cea urâtă.’’( Stendhal - Despre dragoste, Editura pentru literatură, 1968, Bucureşti, p.50).                      

 Nici o altă femeie din realitatea imediată  nu o poate înlocui. Odată ce a pierdut-o pe Euridice, Orfeu nu   mai regăseşte  jumătatea  -  sufletul său pereche. Există bărbaţi care nu  se mai căsătoresc (dacă soţia moare), fiindcă în realitatea imediată înconjurătoare  el nu mai află altă femeie, care să corespundă cu imaginea virtuală  din sufletul său.     

Există în înţelepciunea populară , proverbul:  Nu-i frumos  ce-i frumos , e frumos ce-mi place mie. Chiar  dacă bărbaţii  sunt atraşi de femeile frumoase, în general, până la urmă,  adevărata frumuseţe e anima sa  cu care  o identifică în realitate, în soţia sa – sufletul lui pereche.      

Ulise o exprimă realist şi dramatic,  încât  nu poţi să nu aderi la această idee  în care  se configurează  întreaga filozofie a  sufletului pereche. ,,Nu-i ca tine – îi spune el nimfei Calipso  - cumintea mea nevastă Penelopa / De mândră la trup şi-arătoasă, / Căci ea e o femeie muritoare , / iar tu eşti  zeiţă fără moarte / Dar eu totuşi / Mereu doresc şi năzuiesc o dată / S-ajung la mine , să mă văd în ţară’’ (Odiseea , 5 , p. 283 -290). Este evident  că bărbatul, genetic un poligam , poate avea multe aventuri -  dar  nici una nu o va putea înlocui, în sufletul său,  pe Penelopa lui  de-acasă.                                                                                                                                                                            

                                                         

 Dacă vrei să afli ce este  Iubirea întreabă o femeia înţeleaptă. Socrate  aşa a făcut. El afirmă (în Banchetul) că tot ce ştie despre Eros a aflat de la Diotima din Mantineea. Adevăratul Eros îl cunoaşte nu cel iubit, spune Diotima , ci acela  ce iubeşte. Dar iubirea  este  pentru Frumos.  Socrate  spune  că Eros e  ,,iubirea  de lucruri frumoase’’, doreşti să le posezi  pentru a  fi fericit. Deci, a avea ceea ce am dorit, a poseda  frumuseţea  după care am tânjit şi obţinând-o, ne face fericiţi.

Bărbatul însă, spune Schopenhauer, obţinând obiectul, după care a tânjit şi şi-a satisfăcut pasiunea, simte că vraja s-a risipit.                 

Ca şi în cazul lui Acteon, devine din vânător, vânat. Orice bărbat, din posesiv,  devine posedat. Femeia trebuie să înveţe  arta  Şeherezadei de a-i spune  poveşti. Femeia nu-l   poate înlănţui şi lega  de ea, doar cu frumuseţea ei fizică , ci  mai ales cu poveştile ei, cu sofismele ei, ce-i induc bărbatului iluzii şi-l vrăjesc. Aceea, care  nu ştie să spună poveşti bărbatului, îl va pierde.                         

Unirea  bărbatului cu femeia, spune Platon, se face pentru zămislire. Or,  zămislirea conferă fiinţei umane nemurirea. Cum nemuritori  sunt doar zeii – actul iubirii  dintre bărbat şi femeie  este o relaţie divină, fiindcă nu este doar iubirea de celălalt, ci iubirea de nemurire. 

De aceea, spune  Diotima, acest act al iubirii , nu se poate petrece  între două fiinţe, care nu se potrivesc.  Apropierea de frumos,  pentru fiinţa umană înseamnă apropierea de fiinţa care i  se potriveşte fiecăruia. Adevărata frumuseţe constă în unirea  sufletelor pereche  în  actul  iubirii.

A trăi senzorialul mai întâi este  dorinţa  oricărei perechi băiat-fată şi prima treaptă  spre adevărata frumuseţe şi adevărata iubire. Adevărata iubire este aceea a sufletului, căci în suflet,  nu în trup, aflăm adevărata frumuseţe. Bărbatul  caută în femeie, frumuseţea formei, plăcerea  senzuală, dăruirea; femeia – conţinutul,  virilitatea, puterea conferită  de bogăţie sau de starea socială  a acestuia.       

Adevărata frumuseţe stă în  unirea  sufletelor şi nu în unirea trupurilor, în această fericită  simetrie a sufletelor pereche.  Ce va fi  însemnând întâlnirea cu cea mai iubită fiinţă? Este un miracol, este adevărata Frumuseţe.

Cei care nu cunosc această stare, nu se pot ridica  din starea subumană la cea divină. Adevărata frumuseţe , spune Plotin, nu constă în simetrie, ci în lumina  ce se revarsă  peste simetrie, iar lumina se revarsă  doar peste sufletele pereche, adică  doar  peste acelea care cu adevărat se iubesc. Iubirea este generatoare  de lumină.                                                                                                  

A vedea înseamnă a percepe ceea ce este frumos sau urât. A vedea ceea ce este frumos înseamnă a deosebi  de ceea ce este mai puţin frumos sau  urât. A vedea, dincolo de frumuseţea fizică, frumuseţea  sau urâţenia  sufletului e o cunoaştere ce nu se poate  afla decât prin experienţa proprie.       

 Frumuseţea  fizică e firma, spune Stendhal, ce predispune la pasiune. Deci, ceea ce naşte miracolul  iubirii  este  frumuseţea. Însă nu frumuseţea este cea care întreţine flacăra pasiunii. ,,Dar pasiunea se detaşează de Frumuseţe, chiar dacă îi datorează apariţia.’’ (Alain Finkielkraut – Înţelepciunea dragostei , Editura de Vest, Timişoara,1994, p. 51)  

 

 Frumuseţea este  pentru prestanţa socială, pasiunea este pentru starea de beatitudine, pentru miracolul erosului. Pasiunea îl eliberează pe îndrăgostit de Frumuseţe şi implicit de conformismul social. E o situaţie extremistă, când iubim pe cineva la nebunie. Spun extremistă, fiindcă iubirea  se încadrează, la fel ca şi raţiunea, în limitele căii de mijloc. Ce depăşeşte calea de mijloc e iluzie  şi nebunie.  

 Orice extremism sfârşeşte în  mod fatal.  Când ne îndrăgostim nu avem ca obiect al pasiunii persoana, ci imaginea ei.  Când   discrepanţă între imaginar şi persoana reală este prea mare, eşecul iubirii este inerent.

Când imaginarul se suprapune cu realul, şansele unei iubiri reuşite cresc. La vârsta pubertăţii, există o tentaţie  mai mare ca, tânărul să se îndrăgostească mai mult de imaginar decât de real. De altfel, în inconştient, imaginea celuilalt, cea a  sufletului pereche  nu este clar conturată şi, cel mai adesea,  se produc confuzii.

Adevărata imagine a sufletului pereche se conturează abia  după ce creierul tânărului  se definitivează, la vârsta de 21-23 de ani, iar la tânără la vârsta de  18-20 ani. 

Precocitatea erotică naşte, în societatea hi-tech-ului, o marea dezordine amoroasă. Adevărata imagine a sufletului pereche se definitivează  atunci când întâlnind persona, care ne  seamănă, descoperim în asemănare pe fratele, respectiv,  sora geamănă.

 În acele  momente, trăim acea senzaţie de deja vu , de preexistent, de retrăire a miracolului, la  întâlnirea cu persoana reală. În fiecare fiinţă umană există o imagine virtuală, în  negativ, o imagine întoarsă pe dos, o  imagine a  femininului în cazul bărbatului şi invers la femeie. Imaginea arhetipală  de care vorbeşte Carl Gustav Jung  a ,,animei’’, în cazul băiatului,    respectiv al lui ,, animus’’ în cazul fetei,  se află  codificată în reţelele  neuronale  fundamentale (cele  cu care ne naştem). 

Imaginea  devine manifestă abia la momentul  definitivării creierului uman şi caută,  în lumea exterioară, persoana care se  potriveşte, cel mai bine, modelului existent în sine. 

Întâlnirea cu celălalt, cu sufletul pereche este, doar aparent, întâmplătoare; într-un anume sens, putem afirma că este programată. Este programată, pentru că ne întâlnim, cu ceea ce Eminescu numea  ,,parte a sufletului  meu’’,, acea parte iubită a chiar fiinţei mele’’.( O variantă a Poveştii magului călător în stele).

 De vreme, ce iubitul (iubita), soţul (soţia) există virtual în mine, cel pe care îl identificăm  în realitate nu pot fi  decât  sora mea geamănă,respectiv,  fratele  meu geamăn. Dragostea este legătura între două fiinţe care se aseamănă în oglindă, este atracţia generată de polaritate celor doi, care, prin unire,  formează într-un   joc de puzzle  -   ,,întregul’’ androgin.

         

Vrei să-ţi afli ursitul sau ursita? Priveşte-te în oglindă şi imaginează-ţi negativul sau pozitivul din imagine  şi vei afla ursitul, ursita. Poţi să-ţi vezi mama  sau tatăl  la  vârsta ta?  El sau ea poate fi o variabilă a tatălui, respectiv a mamei la vârsta la care am fost concepuţi .

Cei doi, care formează sufletul pereche, sunt analogi  celor două catene a codului genetic, înfăşurate elicoidal una în cealaltă. Legătura dintre bazele azotate purinice (adenina şi citozina) şi cele pirimidinice (citozina şi guanina) se   realizează  conform aceluiaşi principiu al asemănării în oglindă  -   o bază purinică cu una pirimidinică. 

         

Legătura dintre cele două catene este realizată de  o  moleculă de hidrogen, considerată  a fi o legătură slabă. În lungul macromoleculei legăturile sunt duble sau chiar triple, astfel că macromolecula are stabilitate. Aşa apare în codul genetic o simetrie antinomică, o complementaritate ce se regăseşte şi în fenotipul fiinţărilor – bărbatul şi femeia.

         

Ca şi  în cazul legăturii de hidrogen, ce leagă cele două catene ale codului genetic, şi legătura dintre bărbat şi femeie este o legătură slabă, dar  ea poate fi deosebit de puternică, dacă legătura este, dublă sau triplă, ca şi în cazul  macromoleculei ADN-ului.

         

Legătura dintre bărbat şi femeie, în cazul întâlnirii  sufletului pereche, e totdeauna triplă, adică este o legătură fizică, psihică şi spirituală şi, de regulă, este pe viaţă. Acolo unde legătura din partea unuia sau a celuilalt este doar fizică, unirea  este slabă, lesne de rupt, iar stabilitatea cuplului pusă în pericol.   Parafrazându-l  pe Isus, voi spune că ceea ce codul genetic a împreunat, omul să nu desfacă.

         

Unul  înseamnă totdeauna doi.  Aparent  fiinţa umană  este doar unul,  dar în fiecare  există  o dublă  fiinţă -  una  reală altă ascunsă, nevăzută, virtuală.  Existenţa, ca fiinţare,  înseamnă două feţe ale aceleaşi realităţi. Ca în conceptul lui Albert Camus cele două pot fi faţa şi reversul.

Însă, în cazul sufletului pereche - bărbat  femeie, cine este faţa, cine reversul? Rămâne ca fiecare dintre noi să înţelegem. Bărbatul şi femeia sunt două contrarii care aspiră spre unitate, spre acordul formal  a două conştiinţe.  Între cele două conştiinţe   există  întotdeauna  un da şi un nu. Da şi nu pentru bărbat, nu şi da pentru femeie.  În vreme ce bărbatul, căsătorit, îşi vede  încorsetate toate libertăţile şi vrea să spargă cercul de familie care ,,îl sufocă’’,  femeia  încearcă să închidă cercul şi să restrângă  posibilităţile bărbatului de a sparge cercul de familie, de a evada în aventuri extraconjugale.  

Bărbatul şi femeia sunt cele două realităţi ale întregului androgin, sau, dacă vreţi, sunt proiecţiile celor  două catene ale ADN-ului ce se înfăşoară una în cealaltă. La fel, bărbatul şi femeia se înfăşoară unul în altul, formând sufletul pereche. Fiecare se constituie în oglinda celuilalt. Când bărbatul se uită la femeia sa , se vede , în ea,   pe sine; când femeia se uită la bărbatul său,  se vede, în el, pe sine. Oglindirea în celălalt este o regăsire a sinelui fiecăruia. Enigma şi miracolul iubirii  constă în regăsirea în celălalt a sinelui rătăcit, în această metamorfoză  permanentă   a fenotipului androgin. Aceasta e Cheia iubirii.

Cheia iubirii

În tine,  eu mă iubesc pe mine!

şi tu la fel, în mine, te iubeşti pe tine!

în mine e ,,anima'' ta, în tine, al meu ,,animus'',

iubirea e un plus, dar este şi un minus.

Anima şi animus sunt doar imagini virtuale,

ascunse bine-n suflet – portrete ideale

ce cată în real, băiatul(fata) potrivită,

ca-n androgin să se refacă armonic construită.

O, nu-ţi cunoşti ursitul, nu-l afli şi nu-l ştii?

nu-l căuta aiurea – în lume şi-n pustii!

Priveşte bine-n  suflet, în adâncu-întunecos!

acolo orice fată află, pe mândru-i  Făt – Frumos…

Asemănarea în oglindă e cea mai potrivită cheie,

ce naşte  iubirea în bărbat şi în femeie.

priveşte în oglindă – în travesti – gătit(ă)!

de vrei să-ţi afli ursitul sau a ta ursită.

El(ea), cel din real e sufletu-ţi  pereche;

priveşte în adânc, în tine, povaţa este veche,

şi cată  să o vezi, pe cât de mult te-asemeni,

aceasta-i cheia iubirii - dragi  semeni!

Haiku(Bătrâna Terra)

Haiku(Bătrâna Terra)

Bătrâna Terra
Văzută-n vis de copil 
Iad şi paradis   

Universul vizual al Ligiei

Haiku(Destin)
E scris în palmă
trecut şi viitor - destinul
oare cine-s eu?

Când am început să-l iubesc pe Mircea Cărtărescu!

Pe Mircea Cărtărescu, mărturisesc sincer, nu l-am iubit până în seara zilei de 18 iunie 2011, cînd întâmplător am urmărit talk show-ul Eugeniei Vodă cu acest celebru poet şi scriitor. Nu l-am iubit doar pentru că se situa politic în tabăra băsesciană, ci şi pentru că am aflat din varii surse că Mircea Cărtărescu l-ar denigra pe Eminescu.
Ba una dintre comentatoarele noii poezii, Catrinel Popa afirmă în Labirintul cu oglinzi că versul ,,vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea, deasupra’’ din ,,Poema chiuvetei’’, ar fi o ironie la Luceafărul eminescian. Nu putem şti dacă Mircea Cărtărescu a avut intenţia de a ironiza Luceafărul lui Eminescu , pe care Catrinel o decodează cu prea multă uşurătate feminină sau pentru a-l linguşi.
Nu l-am iubit, dar am început să-l iubesc când l-am auzit afirmând, încă din prima clipă a talk show-lui, că e fascinat de Eminescu. Ei bine, când un scriitor ca Mircea Cărtărescu, care citea în liceu o sută patruzeci de cărţi pe an, ajuns el însuşi un creator de cultură, afirmă că este fascinat de Eminescu mi-am dat seama de ce Eminescu nu-i fascinează pe cei mai mulţi, ci doar pe unii ca Mircea Cărtărescu.
Ce înseamnă fascinaţia? Fascinaţia e magia care îl determină pe cititor să fie cuprins de uimire și de admiraţie nemărginită, de o mare iubire spirituală pentru un anume autor . Fascinaţia îl farmecă, îl vrăjeşte, îl acaparează, pune stăpânire pe mintea, gândirea şi spiritul acestuia. Fascinaţia eminesciană nu atinge minţile snobilor sau ale miticilor în delir cultural, ci doar ale acelora cu o bogată cultură filozofică , ale acelora care dacă nu au citit ca Mircea Cărtărescu o sută patruzeci de cărţi pe an, au citit măcar cinzeci.
Pentru a fi fascinat de Eminescu nu trebuie doar să-i citeşti poeziile ca pe o simplă literatură, ci trebuie să-i înţelegi gândirea filosofică, cugetarea profundă, etica – ,,lupta dreaptă’’(una dintre condiţiile vieţii fericite). Morala eminesciană e condiţia etică sine qua non, care aplicată în practica socială de unele popoare s-a dovedit a fi condiţia fundamentală a fericirii sociale. Un asemenea model moral este cel elveţian.
Eminescu fascinează prin aceea că propune un model moral ca o condiţie fundamentală a fericirii sociale. Din nefericire, pe puţini români îi fascinează modelul moral al lui Eminescu. Pe cei mai mulţi ,,modelul moral eminescian’’ îi lasă rece. Şi asta pentru că modelul lor moral nu este cel eminescian al ,,luptei drepte’’, ci modelul marinarului - insul şmecher, duplicitar, fariseu, periculos pentru ţară şi popor ajuns în înalta funcţie, iubit de şmecheri şi lingăi, genul de păcălitor , care ,,ne-o trage’’ în modul cel mai cinic cu putinţă.
Dintr-odată toată antipatia mea pentru Mircea Cărtărescu s-a topit. Mi-am zis: e treaba domniei sale ce simpatii politice are. M-am dumirit de ce are simpatie pentru portocalii când am aflat că d-l Liiceanu l-a invitat să publice la Humanitas, atunci când toate editurile ridicau din umeri şi-i respingeau publicarea sub motivaţia că poezia nu se vinde.
Ei, şi cum d-l Liiceanu este un inveterat pro-Băsescu, cum a fost şi pro-Iliescu şi pro-Constantinescu ( dar ce pro n-a fost filosoful de gardă la uşa puterii), Mircea Cărtărescu nu putea să facă notă discordantă , aşa că s-a supus ideologiei de grup (a se citi spiritului de gaşcă) .
Ei bine! Să nu fim răutăcioşi! Trebuie să recunoaştem că pentru gloria literară un compromis…, şi nu doar atât, ,,l-a obligat’’ la simpatie pentru mariner. Nu poţi să trădezi o prietenie veche de optsprezece ani, nu poţi să te opui ,,politicii’’ prietenului care ţi-a deschis o uşă , când toţi ceilalţi ţi-au trântit-o în nas.
Aşadar, fie că Mircea Cărtărescu este atras cu adevărat acest politician periculos şi duplicitar , fie că o face din interes, e problema dumnealui. Politicianul român de tipul marinarului poate corupe şi pe Satana, darmite pe un scriitor care aşteaptă o recunoaştere ,,politică’’.
Când Mircea Cărtărescu afirma că Eminescu îl fascinează, trebuie să-i dăm crezare că nu o face din interes, ci chiar îl fascinează, fiindcă Eminescu fascinează pe adevăratul intelectual, pe acela care s-a aplecat cu adevărat asupra scrierilor Poetului.
Există totuşi în cazul lui Mircea Cărtărescu o mare dilemă. Cum poţi să fii fascinat de Eminescu şi să aderi la politica demagogică a marinarului? Eminescu, sunt sigur, ar fi un adversar neînduplecat a fariseului. Nu putem cunoaşte ce resorturi mintale intime îi promovează această logică contradictorie! Dacă eşti fascinat de morala eminesciană nu poţi decât să-l scuipi pe duplicitar, cum l-a scuipat Eminescu pe Olimpian.
Totuşi, în pofida multor critici, Mircea Cărtărescu este un monstrum eruditionis, un adevărat intelectual. Dacă Mircea Cărtărescu citea în timpul liceului 140 de cărţi pe an, ei bine, Eminescu citea într-un an cât alţii în cinci.
Nici eu n-am fost multă vreme fascinat de Eminescu, până când l-am citit şi până i-am pătruns gândirea profundă. Fascinaţia a venit abia atunci când mi-am fundamentat o bogată cultură filozofică. Pe măsură ce l-am citit , am început să fiu tot mai fascinat de profunzimea gândirii sale filosofice.
Prin urmare, cei care afirmă , cum afirmau acei ,,mitici în delir cultural’’ , vorba lui Paul Zarifopol, din nr 265 al Dilemei , anume că ,,poezia lui ME, mă lasă rece…şi proza lui M.E. mă lasă rece…nu am nici o afinitate cu poezia lui M.E. ’’, dovedesc un snobism vulgar şi o mare goliciune culturală. Poezia lui Eminescu îi lasă rece pe cei care sunt incapabili a o înţelege. Doar pe adevăratul om de cultură, Eminescu îl fascinează. Pe semidoctul ignar…îl lasă rece. Fără fascinaţia lui Eminescu orice om de cultură rămâne rece, adică mort, adevăratul cadavru din debara, cum e, de pildă, H-R. Patapievici.

Nuvela mea a apărut în CONSTELAŢII DIAMANTINE NR. 10

http://www.scribd.com/constelatii_diamantine

Filosofia bădăranilor

Vernisaj cu bădărani  

Prima oară când am început să filozofez s-a întâmplat prin anul 1985. Plecasem cu soţia mea, Maria, la  băile Olăneşti. Luasem bilete ieftine, adică în luna septembrie, când toată lumea  bună se retrăgea din vilegiatură. În anii epocii  de aur, tratamentul era de 18 zile, acum s-a redus la 14 zile. Ar fi trebuit să stăm trei săptămâni, dar, în vile  şi hoteluri,  venise frigul nopţilor de toamnă. În economia comunistă caloriferele rămâneau reci (epoca de aur intrase în declin).                          După două săptămâni de  băut ape sulfuroase, plictisiţi de spectacolul naturii ( văzusem  aproape  tot  ce era nevăzut prin  împrejurimi, ba asistasem  şi  la  un spectacol cu Naarghita  celebra cântăreaţă româncă  de muzică indiană, acum uitată,  amintită  odată   la  Povestiri adevărate), am decis să plecăm.

În total, la Olăneşti sunt 30 de izvoare pentru varii afecţiuni, dar pentru bărbaţi, şi nu numai,  mai  era unul, al treizeci şi unulea,  la barul turn. Cum preţurile erau piperate, am fost  nevoit să  refuz tratamentul la acest  izvor.                            

Am vândut biletele de masă pentru  ultimele  patru zile la jumătate de preţ, la o pereche  sosită atunci. Ne-am  făcut bagajul şi ne-am culcat mai devreme, ca de obicei. La   ora două  dimineaţa  aveam autobuz de la Olăneşti spre Rm. Vâlcea, iar  la ora  patru tren  din Rm. Vâlcea spre Craiova. Mărturisesc, că spre deosebire de soţia mea,  am rău de noapte sau rău de somn, cum vreţi să-i spuneţi,  nu  pot să pierd o noapte fără să-mi pierd energia. 

Maria îmi spune că, după zodiacul chinezesc,  m-am născut în  cel mai slab moment energetic. Mă rog, aşa o fi, de vreme ce maică-mea la vârsta ei venerabilă are mai multă energie decât mine. La optzeci şi cinci  de ani, bătrâna  se învârte  ca  prâsnelul  prin grădină, nu stă o clipă locului, nu i-a  nici un fel de medicamente şi crede că cel mai bun panaceu e munca.             

Eu, după o noapte de nesomn mă simt ca după beţie, mahmur (îmi trebuie pe puţin două zile să mă refac). E semn că deşi mama  mea cea plină de energie m-a născut, astrele erau toate la apus (adică la minimum energetic), la naşterea mea. Aşadar,  zodiacul   chinezesc ,,m-a citit.’’          De aceea, călătoria de noapte este  pentru mine un coşmar dramatic.           

Noaptea aceea  nu  o bănuiam a fi un calvar. Să mă  trezesc la unu, să merg în staţie să prind autobuzul…era pentru mine  o alergătură epuizantă. Mă consolam totuşi cu gândul că voi  dormi în tren. Am ajuns la gară într-o stare de somnolenţă  avansată. Eram somnambul,  autist , un   zombi care executa  ordinele soţiei. ,,Ia bagajul! Du-l pe peron! Du-te şi ia bilete! Vezi ai grijă unde le pui să nu le rătăceşti!’’ Căscam şi  executam mecanic comenzile Mariei.   

Pe peron, frigul nopţii mă înţepa violent prin cămaşa subţire dar nu reuşea să mă scoată din starea de letargie. Abia aşteptam să mă văd  în compartiment  şi  să închid ochii,  chiar şi în poziţia aceea incomodă pe scaunul tare de clasa a doua nu era un culcuş  comod.

Am intrat în compartiment eu, soţia, o femeie în vârstă cu fiica ei. Bucuria mea! Cum nu mai erau alte persoane dornice să ne însoţească           m-am  întins  pe banchetă cu capul în  poalele soţiei. Pe cealaltă banchetă  s-au aşezat cele  două, mama şi fiica.                                                            Am stins becul şi cum era  ora când şi pe un paznic vigilent îl prinde somnul, toţi,  de parcă  am fi  fost narcotizaţi  sau am fi rămas fără aer, cum se întâmplă în accidentele aviatice, am căzut într-un somn greu, de plumb, ca să mă folosesc  de supra-tocită expresie, ,,de plumb’’, care sugerează  somnul profund.

Ei bine, cînd somnul  profund  vine, înseamnă că omul a intrat  în faza ultimă – aceea  a visului. Visam! Nu mai ştiu ce visam, când un ţipăt disperat m-a  adus din lumea de dincolo  în lumea reală. Am sărit  brusc în picioare, buimac şi zăpăcit. Un fum gros şi  puturos plutea în faţa mea. Sculat din somn nu realizam ce s-a întâmplat. Bătrâna lungită pe banchetă horcăia, în vrem ce  fiica ei striga disperată.  ,,Deschideţi fereastra! Apă!... Moare mama…’’ 

Deschid repede  fereastra şi desluşesc în faţa mea  un individ  gras, umflat parcă cu furtunul, blond, spălăcit.  Mă  privea indolent  cu nişte ochi mici verzi, ochi porcini - impasibili la toată  drama declanşată  de  fumul de ţigară. Individul fuma. Buimac de somn n-am ştiut cum să reacţionez. Mai  totdeauna,  ideea cea bună îmi vine mai tărziu, după ce  încep să meditez, indice că am stofă de filosof,  dar în acele momente mintea mea era  stand by şi  reacţionam cu încetinitorul.                                  Am deschis repede fereastra şi m-am  întors spre individ, dar obezul o ştersese hoţeşte, la fel cum se strecurase în compartiment. Bănuise că îmi venise  gândul cel bun – să-l  pocnesc în mutra lui  imbecilă.        

,,Mama suferă de astmă…şi e foarte posibil ca inima să-i cedeze. . ,,Aveţi o picătură de apă?’’ mă întreabă fata cu ochi mari, rugători.   ,,Doamne fereşte să facă stop cardiac, aici în  compartiment. Am oroare de situaţii  din acestea  morbide, n-am nici vocaţie medicală şi nici n-aş  şti cum să procedez. Îmi lipseşte simţul practic.     

Fata îi desfăcuse maică-săi  nasturii de la bluză, îşi  strecurase  mâna la pieptul bătrânei  şi-ii  masa disperată zona în care era  inima femeii  Mă  uit la Maria, ea se uită la mine. Nu! Nu, nu aveam nici o picătură  de apă.                                                                                         Mă simţeam  jenat şi neputincios. Nu luasem apă cu noi.  Până la Craiova era o zvârlitură de băţ. Şi cine bea apă dimineaţa! Femeia culcată, galbenă ca ceara, aproape pământie  abia  îşi trăgea respiraţia .  ,,Vă rog, mergeţi şi căutaţi o picătură de apă…’’ îmi strigă disperată fata.                  

 Am  plecat. Deschideam uşa de la compartimente  şi întrebam ,,Are cineva  o picătură de apă? I s-a  făcut rău unei femei, are astmă!..’’   Nimeni nu răspundea. Unii mă  priveau  sictiriţi că-i deranjam din somn, alţii  îmi răspundeau ironici ori nervoşi că i-am trezit. Ridicau din umeri. Se întorceau pe partea cealaltă, îşi rezemau capul de suportul  banchetei şi plecau iar în lumea  viselor. Nimeni nu avea apă.

Unde să găsesc apă? La WC  nici vorbă. Pe vremea aceea a  declinului comunist, ceferiştii  nu se mai  sinchiseau să pună apă  pentru spălat, darmite de băut, în trenul personal. Mizeria socialistă putea fi văzută,  în toată grandoarea ei, în toate  mijloacele de transport în comun,  dar   mai cu seamă în  trenurile personale.

După trei, patru compartimente, convins că a căuta apă într-un tren  personal  e o întreprindere absurdă, am renunţat. La capătul vagonului, individul întors cu spatele,  savura netulburat o  nouă  ţigară. M-am întors în compartiment! Altfel, aş fi fost nevoit să-i aplic o scatoalcă în mutra lui porcină.                

Am revenit jenat că n-am reuşit să-i fiu de folos femeii.  ,, Îmi pare rău. Nu găsesc apă!’’,  i-am spus fetei.  ,,Mama şi-a mai revenit… aerul curat  de-afară i-a făcut bine…’’                                                                    Femeia stătea cu capul în poala fetei,  respira mai uşor. Şi culoarea feţei părea să-i fi revenit la normal. Mâna fetei continua  să-i maseze zona inimii.   ,,Lăsaţi doar geamul întredeschis!’’ m-a rugat  fata.   M-am sculat, am făcut sul   perdeaua de la  fereastră  şi am  folosit-o ca tampon între fereastră glisantă şi rama de sus,  suficient pentru a lăsa   aerul proaspăt să pătrundă în compartiment. Odată cu aerul pătrundea şi zgomotele de-afară,  aşa că mi-a luat adio de la somn.                               

,,Cum a putut individul să aprindă ţigara în compartiment cu geamul închis cu uşa închisă’’, întreabă revoltată  Maria. ,,Ei cum?’’  ,,Un individ cu cât se îngraşă  mai mult cu atât devine mai nesimţit. Un bădăran, la care nesimţirea e direct proporţională cu grăsimea,’’ am zis eu, emiţând prima   mea cugetare filozofică.                                                                    Am trăit multă vreme convins de acest  mare adevăr  filozofic general valabil, anume că  un individ cu cât se îngraşă mai  mult cu atât devine mai nesimţit. De atunci, i-am suspectat  pe toţii obezii   de  nesimţire. Nesimţirea, ziceam,  e direct proporţională  cu greutatea pe care o un  individ  peste standardul normal de greutate.

Pe vremea aceea, a  epocii de aur,  politica de stat a  înfometării populaţiei,   impuse de Ceaşcă şi comitetul său central , producea  puţini oameni graşi. Astăzi, însă, din nefericire şi eu mă număr printre ei. Totuşi, bunul simţ nu mi s-a atrofiat.

Atunci ce produce nesimţirea? Nu obezitatea, ci altceva îl face pe om nesimţit.               

    

Zilele trecute, un asemenea  individ avea să-mi probeze indubitabil, un alt adevăr universal valabil cu privire la nesimţire. Numai într-o proporţie  foarte  mică  supraponderalii corespundeau  cugetării mele. Cum aceştia tind, în zilele noastre să ia proporţii de masă,  kilogramele în plus  produc nesimţire, doar într-un grad mic. Cu adevărat nesimţit este parvenitul sau arivistul,   fie  de pe malurile Dâmboviţei, fie de pe  malurile Bahluiului.     

Zilele trecute,   poeta  ieşeancă,  Dorina Violeta Neculce,   m-a   invitat la Casa Pogor, la fosta sală a  Junimii, la  vernisajul pictorului Constantin Severin. Am pătruns cu emoţie , nu doar  pentru că era prima oară când puneam piciorul  pe-acolo, ci pentru că, acolo, la Casa Pogor,  ,,M. Eminescu, filosof’’(aşa semna la 29 mai 1870, în albumul asociaţiei ,,România’’), îşi  făcuse intrarea în lumea literară. Am făcut cunoştinţă cu gazda, d-na  Rodica Rodean,  cineva ne-a făcut poze, m-am uitat la tablourile expuse  şi apoi s-a făcut linişte. 

Criticul Valentin Ciucă a ţinut un mic  discurs în care a prezentat pictura ardeleanului Constantin Severin,  din Baia de Aramă ,actualmente stabilit în Suceava, ca o inspiraţie din Gauguin.  Artistul, emoţionat, după cum vedeam, după terminare  discursului  s-a îndreptat spre  un bărbat, dacă nu obez,  oarecum  corpolent, l-a luat de mână şi l-a postat în stânga lui. M-am gândit că e  un prieten, cunoştinţă veche.

În dreapta  lui se afla o doamnă mică de statură. Nu ştiam ce hram poartă. A început să  vorbească   şi mi-am dat seama că  şi această doamnă trebuie să fie un om de cultură, un critic de artă. Ea a precizat că pictura lui Constantin Severin s-a inspirat din arhetipul jungian  şi a definit  pictura acestuia drept  o filozofie a   ,,expresionismului  arhetipal’’.  

Devenisem mai atent la ce spunea  doamna, când  corpolentul  din dreapta pictorului  a întrerupt-o brutal, fără să-i ceară acordul  şi a început să peroreze  despre  imoralitatea tineretului  de astăzi. Nu l-am mai ascultat. Mi-am îndreptat  privirile spre tablouri. De mine s-a apropiat o doamnă în vârstă, am aflat mai apoi că se numeşte Livia Ciupercă şi îmi zice: ,,Îmi venea să intervin  şi să-l opresc… pe acest…’’  Doamna se abţine să-i pună vreo etichetă.    ,,Dar cine e domnul?’’ ,, Nu ştiţi.’’ ,,E doctorul  Hortensiu Aldea, colecţionar de artă.’’

A, mă dumiresc  eu.  Aşa se  explică de ce pictorul  a mers la el, l-a  luat prieteneşte de mână şi l-a postat  în stânga lui. Pictorul vrea să-şi vândă tablourile  şi  este nevoit  să accepte abuzarea invitaţilor de  către acest bădăran  cu ifose de mare telectual.                                                     ,,E un bădăran, un trouble fête’’, îi spun eu  doamnei, ,,insul care strică buna dispoziţie, la orice distracţie. Şi doamna aceea mignonă, care a întrerupt-o, acest  individ cu peroraţia lui imbecilă, cine e?    E profesoară, doctor  în filologie, cu multe studii şi cercetări, şefă de promoţie la colegiul Racoviţă,   a venit cu studenţii la vernisaj.’’  ,,Şi cum e posibil  să nu  reacţioneze la  mojicia  acestui colecţionar?  A desconsiderat-o  în faţa  studenţilor ei, iar pe studenţi, adică pe generaţia tânără, i-a  admonestat, erijându-se în mare moralist, el,   un parvenit care a făcut avere, ştim noi cum…’’ Am plecat, împreună  cu doamna Livia Ciupercă, n-am mai  rămas să-i ascult  absurdităţile pe care le debita  preopinentul doctor , ajuns colecţionar de artă.   

 Cum poate să se manifeste astfel? Eu sunt  pentru prima oară aici, nu cunosc pe nimeni, decât pe doamna Neculce  şi nu pot să   fac pe-a cavalerul dreptăţii, dar, cineva ar fi trebuit  să-l admonesteze elegant  pe impardonabilul  bădăran. Chiar doamna profesoară pe care individul a anulat-o. Asta-i filosofia vanitosului - te anulez pe tine să mă  ridic pe mine. Bădăranul  nu a avut respect nici  pentru  femeie, nici  pentru  cadru didactic, nici  pentru   studiile ei cu atât   mai puţin pentru străduinţa profesoarei de  a ţine studenţilor o lecţie de cultură. Nu, el era cel important, cel căruia publicul , adică noi  nu-i  acordam suficientă importanţă:  ,,Sărut mâna coane Aldea!’’                                                                                                                                                                                                                                                   

  Pe drum  spre casă mi-am revizuit maxima mea. Am ajuns la concluzia că nu obezitatea ci  bogăţia  îl face pe om bădăran.  Dar cum bogatul  e şi obez, maxima rămâne valabilă. Bogăţia, mai ales, bogăţia obţinută  prin mijloace ilicite,  îl umple pe individul parvenit de vanitate şi de nesimţire.  

Cu cât un individ devine mai bogat, mi-am  zis,  cu atât devine mai nesimţit în relaţiile cu ceilalţi.  E suficient ca un individ  să-şi cumpere o maşină mai  scumpă, atunci începe  să  creadă că este mai deştept,  cu exact 30  de centimetri (  distanţa de la  pământ la punte), faţă  de ceilalţi oameni.  Inflaţia minţii  îi creşte în aceeaşi proporţie cu starea de bogăţie. E o psihologie de bădăran, care se formează în  timp, pe de o parte provocată de propria inflaţie, pe de altă parte susţinută de lingăi, care îl  linguşesc.   Un individ, care se  îmbogăţeşte peste noapte din venituri ilicite, de regulă, acela este nesimţitul. Parvenitul din zilele noastre se  erijează pas cu pas în omul tiranic,  abuziv  şi bădăran.                        Nu pot să  trec peste incident. Mă obsedează ideea şi mă gândesc tot mai mult la un pamflet. Nu pot să dorm. Trebuie să scriu despre asemenea specimene.       

O întreb pe poeta Dorina Neculce, dacă supăr pe cineva din Asociaţia Universul prieteniei, dacă am să  scriu un pamflet despre  colecţionarul-bădăran, Hortensiu Aldea. Nu, îmi răspunde poeta,   dar e  omul  care poate cumpăra jumătate de oraş. Au! Ca-n America lui Al Capone.  Ei, îmi zic eu,  o cumpăra gangsterul-colecţionar  jumătate din Iaşi, dar eu fac parte din cealaltă jumătate, aceea pe care indivizi de tipul lui Aldea,  nu o pot cumpăra.

Îmi amintesc de cartea ,,Miliardarii  şi mieria lor morală’’ , a unui coleg de facultate şi de breaslă al lui Păunescu, a  ziaristului  Dumitru Constantin. Vorbind despre Zaharoff, autorul afirmă că  ,, filosofia lui   continuă   să facă mulţi  aderenţi’’. Da, bogăţia  atrage ca muştele la miere şi  bogaţii îşi formează imediat o anume filozofie, aceea al lui Callicles, care-i spunea înţeleptului Socrate,  că   înţelepciunea  este o imbecilitate. Se formează  astfel o filozofie  a bădăranilor, care contestă tocmai fundamentele înţelepciunii.  Eu sunt cel ce sunt, adică  un fel de dumnezeu , care poate cumpăra ,, jumătate din oraş’’ sau chiar  oraşul întreg,  a cărei vocaţie este filosofia  machiavelică a omului lipsit de scrupule  şi de umanitate, pentru care unica valoare este banul.   

În aceeaşi filozofie  a bădăranilor se înscriu politicienii, pe care noi, inocenţi şi creduli,   îi alegem ca  pe cei mai drepţi, iar  ei servesc interesele  lor şi ale  bogaţilor care  i-au corupt. Cum spunea G. B. Show, în celebra sa piesă de teatru, Major Barbara. ,,Iar dacă alţii doresc altceva, care-mi  va micşora dividendele, atunci vei recurge la poliţie, armată.  În schimb, ţi se va acorda protecţia ziarelor mele. Şi tu vei putea savura  că  eşti un mare om de stat.’’

Iată cum, un bădăran  ca cel de-al  treilea   … escu, care a  ajuns   mare om de stat - primul  om în statul român, cu ajutorul unor asemenea  îmbogăţiţi. Fără îndoială că realegerea lui Traian Băsescu  poartă girul  unor asemenea parveniţi  bădărani. Altfel, nu se explică logica  cu care politica portocaliilor  este îndreptată împotriva propriului popor.

Traian Băsescu plăteşte acum ,, mogulilor’’ săi,  realegerea în funcţia  de preşedinte. A lua de la cei mulţi şi a da celor puţini, iată politica lui de haiduc reconvertit  sau de  pirat îmbogăţit. Toată filozofia bădăranilor  se reduce la excrocherie şi abuz de încredere. Logica lor este aceea a  minciunii - sofistica, în  care  individul bogat ca şi cel  ajuns la putere  crede că  ,,este măsura  tuturor lucrurilor,  a celor ce sunt pentru că sunt şi a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt.’’                                Pentru politicieni, a face  din  negru alb şi din alb negru sau din ţânţar armăsar ori din armăsar ţânţar ţine de această filozofie a omului-bădăran pentru care bunul simţ şi înţelepciunea  sunt imbecilităţi  pentru omul comun.       

Pictura-pamflet a pictorului Ştefan Potop cu Pinalty ţinând-o în braţe  pe Elena Udrea este  sugestivă. Expoziţia cu realizările  oraşului  pe care a iniţiat-o pictorul  nemţeam  ar fi  trebuit să se intituleze ,,Vernisaj cu bădărani.’’                                                                                                                         

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               

Universul vizual al Ligiei

Haiku(Copacul vieţii)


Iubirea naşte 
copii - în grădina-Rai 
copacul vieţii