Sora mea geamănă, fratele meu geamăn
Moto: Cred în sufletul pereche, la fel de mult, pe cât cred în dualitatea acestei lumi.
Ce generează miracolul iubirii? Frumuseţea?! E primul miracol ce are loc în momentul când natura dă în floare. E reclama luminoasă care atrage privirile, care şochează şi fascinează - la soare te poţi uita, la frumuseţea femeii, ba , spune un proverb din înţelepciunea populară. Vorbim de femeie căci ea se identifică cu Frumuseţea. În femeie e cuprinsă toată natura vie. În ea se regăseşte toată frumuseţea naturii într-o fascinată stilizare. Prin Frumuseţe şi Iubire femeia atinge divinul.
Proverbul, din basmele româneşti, conţine o cugetare adâncă, peste care se trece cu mare uşurinţă, acela a frumuseţii femeii la care nu te poţi uita. Doar femeia văzută în toată splendoarea goliciunii ei, pune pe bărbat în mare pericol. În acea imagine a femeii goale, tânărul nu vede fiinţă umană, ci divinul. În acest sens e suficient să ne amintim mitul lui Acteon, de magia exercitată la vederea zeiţei goale. Ne dăm seama de pericolul la care se supune un tânăr, care vede pentru prima oară femeia goală - miracolul ce dă în floare.
Acteon este devorat de ,,proprii câini’’, nu pentru că zeiţa l-ar fi transformat pe muritorul vânător într-un cerb, cum ne spune mitul elen, ci pentru că, odată ce a văzut-o goală, îmbăindu-se, s-a născut obsesia – gândurile ce-l macină şi-i aduce în minte mereu şi mereu imaginea fetei - câini care îl vor devora
Ce este obsesia? Este o îmbolnăvire a minţii, un virus ce dereglează programul mintal, un miraj care ne scoate din calea de mijloc a raţiunii şi ne propulsează în nebunie. Dex-ul defineşte obsesia ca fiind o imagine ce revine neîncetat în câmpul conștiinței, stăruitor și chinuitor, o tulburare a voinței ce se manifestă prin dorința irezistibilă de a face un act determinat, bolnavul fiind conștient de caracterul anormal al acțiunilor sale.
Într-un anume sens, câinii lui Acteon se aseamănă cu eriniile sau eumenidele greceşti. Ele apar în cazul celor care poartă în suflet un mare păcat, o culpă (cum a fost cazul lui Oreste, când şi-a ucis mama). Eriniile sunt zeiţe ale răzbunării, zeiţe de temut, fiice ale Gliei şi ale Nopţii, îl aduc pe cel în cauză în pragul nebuniei, prin provocarea obsesivă a remuşcărilor şi a groaznicilor insomnii. Din acest motiv pot fi, la fel de bine, asemuite cu câinii lui Acteon.
Doi factori declanşează obsesia erotică - dorinţa de iubire - generată la bărbat de excesul de testosteron şi - efectul de frumuseţe - declanşat la vederea imaginii femeii goale.
Marin Preda în nuvela, intitulată Iubire, prezintă în personajul Dugu comportamente şi manifestări psihice similare lui Acteon sau ale oricărui tânăr care vede pentru prima oară femeia goală. Dugu vede o fată din sat, pe Drina, scăldându-se în pârâu , în locul numit Valea Morii. ,, Fata aruncase nuiaua şi începu să dezbrace. […] Stătu acum goală, încercând să-şi adune părul ce-i atârna lung pe spate , şi să-l strângă pe umeri. […] Dugu simţi deodată că pieptul nu i se mai mişcă; vru să ţipe, apoi numaidecât inima îi zvâcni cum nu i se mai întâmplase niciodată, puternic , de trei ori, zgâlţâindu-i tot trupul lungit pe pământ, apoi începu să-i bată ca un ciocan, rar şi adânc. Îşi simţi faţa arzând ca văpaia…’’. ,,S-a dus acasă zăpăcit…’’, scrie autorul, iar când întunericul s-a lăsat a mers la fată acasă. Dar aici l-a găsit pe Achim-Achim. El cheamă fata, deoparte. Ea îi simte teribilele dorinţe în încordarea lui.
Confruntarea dintre cei doi rivali rămâne indecisă. Fata, fără să-i mai adresa un cuvânt lui Achim-Achim, fuge în casă.
Imaginea fetei goale îi declanşează obsesia. Noaptea a retrăit scena stăruitor şi chinuitor . ,,Dugu se mişcă în pat trezindu-se a doua oară din somn. O văzuse iar , visase…’’ Se deşteptă răscolit, cu ochii aţintiţi pe lumina soarelui intrată pe fereşti, şi gemu: ,,Drina!’’
Insomnia şi obsesia îi provoacă furii şi comportamente iraţionale, bizare. Dugu este hotărât să-l termine pe rival. A doua zi pleacă cu caii şi se bat cu ciomegele. Dugu îl loveşte în cap. Astfel scapă de rival. În prima duminică merge la o nuntă în sat să se întâlnească cu fata. Drina ,, îl văzu răzimat de stâlp, cu cămaşa descheiată la gât şi frumos. Simţi că se topeşte…’’ (Marin Preda – Scrieri din tinereţe, Ed. Minerva , Bucureşti, 1987, pp.49- 66)
Dugu o duce în acelaşi loc,în Valea Morii , unde a văzut-o pe Drina goală şi o iubeşte. Aşa se eliberează de câinii care-l devorau şi care cu siguranţă l-ar fi ucis. Norocul lui Dugu a fost că Drina a descoperit în el - sufletul pereche.
Pe Acteon, însă, câinii obsesiei îl vor face neom şi-l vor devora din cauza imposibilităţii de a o atinge, de a o avea, de a o poseda pe Artemis. Contemplând-o pe zeiţă în toată nuditatea ei, Acteon suferă transformarea din vânător în vânat. Bărbatul tânăr face o obsesie pentru femeia văzută goală. Dovada cea mai evidentă e proliferarea industriei pornografice.
Dorinţa trezită, la vederea Frumseţii erotice, fascinează. Fascinaţie, ne spune Pascal Quignard, vine de la fascinus, care este corespondentul roman al falusului. Dar dacă, pentru femeie, fascinus e falusul, pentru bărbat este imaginea femeii goale. În inconştientul fiecăruia din noi există o lume virtuală , ideală, codificată în imagini arhetipale care caută în lumea reală corespondenţele, să identifice asemănările.
Narcis nu s-a îndrăgostit de propriul său chip, cum eronat se crede, ci de sora sa geamănă (Pascal Quignard – Sexul şi spaima, 2000). Ea este anima sa care se afla în el şi căreia i-a zărit chipul în oglinda izvorului, adică în inconştientul său. Chipul surorii gemene e imaginea virtuală - idealul feminin existent în inconştientul fiecărui bărbat. Narcis se îndrăgosteşte nebuneşte, nu de chipul lui , ci de al surorii sale gemene. Dar sora sa adevărată, reală, cea care îl însoţea la vânătoare, a murit şi lui i-a fost cu neputinţă să mai găsească o fiinţă în lumea reală, care să corespundă imaginii surorii sale gemene. Legenda spune că pe Narcis l-au îndrăgit multe fete şi bărbaţi însă el a respins iubire la toţi, inclusiv a nimfei Echo, care s-a stins de durere.
Pentru a-l pedepsi zeiţa Nemesis îl determină să vadă, în oglindirea apei, imaginea lui feminină, sora geamănă, pentru care Narcis s-a mistuit de dor, transformându-se, după ce s-a înecat, în narcisă, floare ce-i poartă numele. Nemesis este zeiţa care pedepseşte, pe ce-i care comit păcatul hybris-ului, adică a celor care comit răul , în cazul lui Narcis pentru respingerea iubirii nimfei Echo.
În adâncimi, Narcis a contemplat-o pe ,,sora geamănă’’, arhetipul pe care Carl Gustav Jung îl numeşte ,,anima’’ - imaginea feminină, existentă în inconştientul fiecărui bărbat. El s-a mistuit de dorul ,,surorii sale gemene’’ , pe care nu o putea readuce la viaţă în realitatea lumii sale.
În primul caz, Acteon face o obsesie pentru imaginea femeii goale (câţi tineri nu fac obsesii pentru actriţe de filme inaccesibile), care nu corespunde femininului din inconştientul său. Zeiţa este intangibilă, nu doar pentru că e fiinţă divină (s-a văzut deseori în mitologia greacă împerecheri între zei şi muritori), ci pentru că Acteon nu corespundea imaginii masculinului, a acelui animus din inconştientul ei.
Nefericirea lui Acteon şi al altor mulţi bărbaţi porneşte de la faptul de a o fi văzut goală şi de aici ,,câinii’’, adică gândurile obsesive care îl devorează. Frumoasa de neatins, de care este atras, rămâne pentru bărbat - o eternă tentaţie – fructul oprit.
După moartea surorii sale, Narcis nu mai află în realitatea imediată, femeia care să se potrivească imaginii din inconştientul său şi astfel cade pradă contemplării imaginei din inconştient şi se stinge de dorul ei. Narcis nu a privit în oglinda unui izvor, cum lasă mitul să se înţeleagă, ci în oglinda sufletului său. Din acest motiv, el nu poate avea decât un singur sfârşit, acela al fascinaţiei sinucigaşe. Viaţa nu se contemplă la nesfârşit în oglinda sufletului. Dacă el ar fi acceptat dragostea nimfei Echo ar fi fost profund nefericit. În această lume Narcis nu mai avea nici o şansă de a găsi sufletul pereche. Singura soluţie era evadarea prin suicid.
Oedip îşi scote ochii, pentru păcatul de a fi identificat în mama sa biologica, sufletul său pereche. La fel, Iocasta a văzut în tânărul, care a dezlegat enigma Sfinxului, imaginea lui Laios din tinereţe. Să ne imaginăm cum s-au petrecut lucrurile. Iocasta era mult mai tânără decât Laios (probabil era o adolescentă când l-a născut pe Oedip), l-a văzut când el avea 18 – 20 de ani, iar ea 32-35 de ani. Oedip , tânăr şi ,,orb’’, nu vede în regină pe mama, Iocasta, rămasă văduvă, nu vede în Oedip pe fiul său. În asta a constat eroarea şi i-a condus pe amândoi la săvârşirea incestului.
Gena egoistă e oarbă. Nu ţine cont de gradul de rudenie (despre care nici Oedip, nici Iocasta nu l-au ştiut până la dezvăluirea lui Tiresias), ci de atracţia asemănării în oglindă. Oedip, care dezlegase enigma Sfinxului, nu a fost în stare să dezlege taina vieţii sale şi astfel s-a născut tragedia greacă. Pentru acest grav păcat Oedip îşi scoate ochii, iar Iocasta se sinucide. Însă, în acest complex oedipian, după cum vom vedea, se află configurat sufletul pereche.
Orfeu o caută pe Euridice, în adâncurile infernului, şi când e gata s-o scoată la lumină dorinţa-i nebunească îl face, printr-un gest absurd – o privire înapoi - s-o piardă pentru vecie. E drama bărbatului, ce îşi pierde soţia tânără şi nu-şi mai găseşte, în realitatea înconjurătoare, o altă femeie să i se potrivească cu imaginea celei din inconştient. Prin pierderea Euridicei, denotă că anima din inconştientul său sau animus-ul din inconştientul femeii, nu se mai sincronizează. Faptul că Orfeu a fost devorat de bacantele dezlănţuite reprezintă pedeapsa femeilor ce au fost refuzate şi pentru dispreţul său faţă de ele.
Euridice nu-l mai vrea, sau el, privind înapoi, n-o mai recunoaşte. Este posibil să interpretăm şi astfel. Aşa se explică existenţa celibatarilor, a văduvilor şi a fetelor bătrâne. Din varii motive nu-şi mai află jumătatea. Aşijderea se explică căsătoriile duble sau multiple. Cu toate că anima sau animus-ul din suflet rămâne un invariant - femeia reală sau bărbatul real, suferă modificări şi transformări, odată cu înaintarea în vârstă, atât de radicale încât nu mai corespund animei sau animus-ului. În cele mai multe cazuri - femeia nu mai corespunde, nu din cauza poligamiei masculine - ci din cauza metamorfozei sale.
Deşi există o atracţie firească a bărbatului spre frumuseţea feminină (care bărbat nu întoarce capul după o frumoasă?), totuşi, cea cu adevărat preţioasă, e femeia care corespunde cel mai bine, imaginii feminine a bărbatului, acea animă existentă în sufletul lui. Nu ne (re)căsătorim decât cu partenerul(a) ce se potriveşte cel mai bine animei sau animus-ului din inconştient.
O ciudată poveste ne prezintă Prof. dr. Constantin Preda în Dragoste poveste veche…. ,,Iată un caz în care autorul lucrării a fost implicat direct: Medicul N. D.(în vârstă de 38 de ani) îşi părăseşte soţia (de 40 de ani) şi trăieşte în concubinaj cu I. A. care este cu circa 10 ani mai tânără). Soţia părăsită îl roagă pe semnatarul acestor rânduri să intervină la şefa ierarhică a lui I. A. pentru ai pune în vedere să nu strice o căsnicie. Peste o săptămână , şefa îi comunică: Am vorbit cu I. A. (V-am spus că pe soţia lui N. D. o cunosc de mult) Ştiţi ce m-a izbit? I. A. arată exact cum era soţia lui N. D. acum vreo zece ani. Este ceva uluitor!’’ (ibid. 84).
Este evident, că pe lângă alţi factori care contribuie la despărţirea celor doi, cel fundamental îl constituie depărtarea unuia dintre soţi de modelul virtual. Cel real nu se mai potriveşte imaginii din interiorul nostru (femeia, în cele mai multe cazuri, dar şi bărbatul). Pentru bărbat, femeia, nu mai este sora sa geamănă, a devenit o străină, iar în cazul femeii, bărbatul devine un străin, un intrus nesuferit. Obezitatea femeii îndeosebi , dar şi a bărbatului, conduc inerent la iubiri groteşti. Puţini bărbaţi acceptă femeia grasă care iubeşte cu năduşeli.
Fenomenul se petrece şi în cazul femeii când se îndrăgosteşte de un alt bărbat, (deşi se întâmplă mai rar decât în cazul bărbatului poligam), fiindcă femeia nu decelează sexul de iubire, cum se întâmplă în cazul bărbatului. În cazul când femeia se dăruieşte altui bărbat, de regulă , nu se mai întoarce la primul, identificând în celălalt - sufletul ei pereche.
Este evident că nu putem iubi decât persoana care se aseamănă cel mai mult cu acel model existent în inconştient , despre care vorbea Jung. Iată un exemplu, care ne confirmă ipoteza noastră. ,,Un bărbat, putem citi în studiul lui Stendhal - Despre dragoste , iubea cu patimă o femeie foarte slabă şi ciupită de vărsat; moartea i-a răpit-o. Trei ani mai târziu, la Roma, e admis în intimitatea a două femei, una mai frumoasă ca lumina zilei, cealaltă slabă şi ciupită de vărsat şi prin aceasta dacă vreţi, destul de urâtă; şi-l văd iubind-o pe cea urâtă.’’( Stendhal - Despre dragoste, Editura pentru literatură, 1968, Bucureşti, p.50).
Nici o altă femeie din realitatea imediată nu o poate înlocui. Odată ce a pierdut-o pe Euridice, Orfeu nu mai regăseşte jumătatea - sufletul său pereche. Există bărbaţi care nu se mai căsătoresc (dacă soţia moare), fiindcă în realitatea imediată înconjurătoare el nu mai află altă femeie, care să corespundă cu imaginea virtuală din sufletul său.
Există în înţelepciunea populară , proverbul: Nu-i frumos ce-i frumos , e frumos ce-mi place mie. Chiar dacă bărbaţii sunt atraşi de femeile frumoase, în general, până la urmă, adevărata frumuseţe e anima sa cu care o identifică în realitate, în soţia sa – sufletul lui pereche.
Ulise o exprimă realist şi dramatic, încât nu poţi să nu aderi la această idee în care se configurează întreaga filozofie a sufletului pereche. ,,Nu-i ca tine – îi spune el nimfei Calipso - cumintea mea nevastă Penelopa / De mândră la trup şi-arătoasă, / Căci ea e o femeie muritoare , / iar tu eşti zeiţă fără moarte / Dar eu totuşi / Mereu doresc şi năzuiesc o dată / S-ajung la mine , să mă văd în ţară’’ (Odiseea , 5 , p. 283 -290). Este evident că bărbatul, genetic un poligam , poate avea multe aventuri - dar nici una nu o va putea înlocui, în sufletul său, pe Penelopa lui de-acasă.
Dacă vrei să afli ce este Iubirea întreabă o femeia înţeleaptă. Socrate aşa a făcut. El afirmă (în Banchetul) că tot ce ştie despre Eros a aflat de la Diotima din Mantineea. Adevăratul Eros îl cunoaşte nu cel iubit, spune Diotima , ci acela ce iubeşte. Dar iubirea este pentru Frumos. Socrate spune că Eros e ,,iubirea de lucruri frumoase’’, doreşti să le posezi pentru a fi fericit. Deci, a avea ceea ce am dorit, a poseda frumuseţea după care am tânjit şi obţinând-o, ne face fericiţi.
Bărbatul însă, spune Schopenhauer, obţinând obiectul, după care a tânjit şi şi-a satisfăcut pasiunea, simte că vraja s-a risipit.
Ca şi în cazul lui Acteon, devine din vânător, vânat. Orice bărbat, din posesiv, devine posedat. Femeia trebuie să înveţe arta Şeherezadei de a-i spune poveşti. Femeia nu-l poate înlănţui şi lega de ea, doar cu frumuseţea ei fizică , ci mai ales cu poveştile ei, cu sofismele ei, ce-i induc bărbatului iluzii şi-l vrăjesc. Aceea, care nu ştie să spună poveşti bărbatului, îl va pierde.
Unirea bărbatului cu femeia, spune Platon, se face pentru zămislire. Or, zămislirea conferă fiinţei umane nemurirea. Cum nemuritori sunt doar zeii – actul iubirii dintre bărbat şi femeie este o relaţie divină, fiindcă nu este doar iubirea de celălalt, ci iubirea de nemurire.
De aceea, spune Diotima, acest act al iubirii , nu se poate petrece între două fiinţe, care nu se potrivesc. Apropierea de frumos, pentru fiinţa umană înseamnă apropierea de fiinţa care i se potriveşte fiecăruia. Adevărata frumuseţe constă în unirea sufletelor pereche în actul iubirii.
A trăi senzorialul mai întâi este dorinţa oricărei perechi băiat-fată şi prima treaptă spre adevărata frumuseţe şi adevărata iubire. Adevărata iubire este aceea a sufletului, căci în suflet, nu în trup, aflăm adevărata frumuseţe. Bărbatul caută în femeie, frumuseţea formei, plăcerea senzuală, dăruirea; femeia – conţinutul, virilitatea, puterea conferită de bogăţie sau de starea socială a acestuia.
Adevărata frumuseţe stă în unirea sufletelor şi nu în unirea trupurilor, în această fericită simetrie a sufletelor pereche. Ce va fi însemnând întâlnirea cu cea mai iubită fiinţă? Este un miracol, este adevărata Frumuseţe.
Cei care nu cunosc această stare, nu se pot ridica din starea subumană la cea divină. Adevărata frumuseţe , spune Plotin, nu constă în simetrie, ci în lumina ce se revarsă peste simetrie, iar lumina se revarsă doar peste sufletele pereche, adică doar peste acelea care cu adevărat se iubesc. Iubirea este generatoare de lumină.
A vedea înseamnă a percepe ceea ce este frumos sau urât. A vedea ceea ce este frumos înseamnă a deosebi de ceea ce este mai puţin frumos sau urât. A vedea, dincolo de frumuseţea fizică, frumuseţea sau urâţenia sufletului e o cunoaştere ce nu se poate afla decât prin experienţa proprie.
Frumuseţea fizică e firma, spune Stendhal, ce predispune la pasiune. Deci, ceea ce naşte miracolul iubirii este frumuseţea. Însă nu frumuseţea este cea care întreţine flacăra pasiunii. ,,Dar pasiunea se detaşează de Frumuseţe, chiar dacă îi datorează apariţia.’’ (Alain Finkielkraut – Înţelepciunea dragostei , Editura de Vest, Timişoara,1994, p. 51)
Frumuseţea este pentru prestanţa socială, pasiunea este pentru starea de beatitudine, pentru miracolul erosului. Pasiunea îl eliberează pe îndrăgostit de Frumuseţe şi implicit de conformismul social. E o situaţie extremistă, când iubim pe cineva la nebunie. Spun extremistă, fiindcă iubirea se încadrează, la fel ca şi raţiunea, în limitele căii de mijloc. Ce depăşeşte calea de mijloc e iluzie şi nebunie.
Orice extremism sfârşeşte în mod fatal. Când ne îndrăgostim nu avem ca obiect al pasiunii persoana, ci imaginea ei. Când discrepanţă între imaginar şi persoana reală este prea mare, eşecul iubirii este inerent.
Când imaginarul se suprapune cu realul, şansele unei iubiri reuşite cresc. La vârsta pubertăţii, există o tentaţie mai mare ca, tânărul să se îndrăgostească mai mult de imaginar decât de real. De altfel, în inconştient, imaginea celuilalt, cea a sufletului pereche nu este clar conturată şi, cel mai adesea, se produc confuzii.
Adevărata imagine a sufletului pereche se conturează abia după ce creierul tânărului se definitivează, la vârsta de 21-23 de ani, iar la tânără la vârsta de 18-20 ani.
Precocitatea erotică naşte, în societatea hi-tech-ului, o marea dezordine amoroasă. Adevărata imagine a sufletului pereche se definitivează atunci când întâlnind persona, care ne seamănă, descoperim în asemănare pe fratele, respectiv, sora geamănă.
În acele momente, trăim acea senzaţie de deja vu , de preexistent, de retrăire a miracolului, la întâlnirea cu persoana reală. În fiecare fiinţă umană există o imagine virtuală, în negativ, o imagine întoarsă pe dos, o imagine a femininului în cazul bărbatului şi invers la femeie. Imaginea arhetipală de care vorbeşte Carl Gustav Jung a ,,animei’’, în cazul băiatului, respectiv al lui ,, animus’’ în cazul fetei, se află codificată în reţelele neuronale fundamentale (cele cu care ne naştem).
Imaginea devine manifestă abia la momentul definitivării creierului uman şi caută, în lumea exterioară, persoana care se potriveşte, cel mai bine, modelului existent în sine.
Întâlnirea cu celălalt, cu sufletul pereche este, doar aparent, întâmplătoare; într-un anume sens, putem afirma că este programată. Este programată, pentru că ne întâlnim, cu ceea ce Eminescu numea ,,parte a sufletului meu’’,, acea parte iubită a chiar fiinţei mele’’.( O variantă a Poveştii magului călător în stele).
De vreme, ce iubitul (iubita), soţul (soţia) există virtual în mine, cel pe care îl identificăm în realitate nu pot fi decât sora mea geamănă,respectiv, fratele meu geamăn. Dragostea este legătura între două fiinţe care se aseamănă în oglindă, este atracţia generată de polaritate celor doi, care, prin unire, formează într-un joc de puzzle - ,,întregul’’ androgin.
Vrei să-ţi afli ursitul sau ursita? Priveşte-te în oglindă şi imaginează-ţi negativul sau pozitivul din imagine şi vei afla ursitul, ursita. Poţi să-ţi vezi mama sau tatăl la vârsta ta? El sau ea poate fi o variabilă a tatălui, respectiv a mamei la vârsta la care am fost concepuţi .
Cei doi, care formează sufletul pereche, sunt analogi celor două catene a codului genetic, înfăşurate elicoidal una în cealaltă. Legătura dintre bazele azotate purinice (adenina şi citozina) şi cele pirimidinice (citozina şi guanina) se realizează conform aceluiaşi principiu al asemănării în oglindă - o bază purinică cu una pirimidinică.
Legătura dintre cele două catene este realizată de o moleculă de hidrogen, considerată a fi o legătură slabă. În lungul macromoleculei legăturile sunt duble sau chiar triple, astfel că macromolecula are stabilitate. Aşa apare în codul genetic o simetrie antinomică, o complementaritate ce se regăseşte şi în fenotipul fiinţărilor – bărbatul şi femeia.
Ca şi în cazul legăturii de hidrogen, ce leagă cele două catene ale codului genetic, şi legătura dintre bărbat şi femeie este o legătură slabă, dar ea poate fi deosebit de puternică, dacă legătura este, dublă sau triplă, ca şi în cazul macromoleculei ADN-ului.
Legătura dintre bărbat şi femeie, în cazul întâlnirii sufletului pereche, e totdeauna triplă, adică este o legătură fizică, psihică şi spirituală şi, de regulă, este pe viaţă. Acolo unde legătura din partea unuia sau a celuilalt este doar fizică, unirea este slabă, lesne de rupt, iar stabilitatea cuplului pusă în pericol. Parafrazându-l pe Isus, voi spune că ceea ce codul genetic a împreunat, omul să nu desfacă.
Unul înseamnă totdeauna doi. Aparent fiinţa umană este doar unul, dar în fiecare există o dublă fiinţă - una reală altă ascunsă, nevăzută, virtuală. Existenţa, ca fiinţare, înseamnă două feţe ale aceleaşi realităţi. Ca în conceptul lui Albert Camus cele două pot fi faţa şi reversul.
Însă, în cazul sufletului pereche - bărbat femeie, cine este faţa, cine reversul? Rămâne ca fiecare dintre noi să înţelegem. Bărbatul şi femeia sunt două contrarii care aspiră spre unitate, spre acordul formal a două conştiinţe. Între cele două conştiinţe există întotdeauna un da şi un nu. Da şi nu pentru bărbat, nu şi da pentru femeie. În vreme ce bărbatul, căsătorit, îşi vede încorsetate toate libertăţile şi vrea să spargă cercul de familie care ,,îl sufocă’’, femeia încearcă să închidă cercul şi să restrângă posibilităţile bărbatului de a sparge cercul de familie, de a evada în aventuri extraconjugale.
Bărbatul şi femeia sunt cele două realităţi ale întregului androgin, sau, dacă vreţi, sunt proiecţiile celor două catene ale ADN-ului ce se înfăşoară una în cealaltă. La fel, bărbatul şi femeia se înfăşoară unul în altul, formând sufletul pereche. Fiecare se constituie în oglinda celuilalt. Când bărbatul se uită la femeia sa , se vede , în ea, pe sine; când femeia se uită la bărbatul său, se vede, în el, pe sine. Oglindirea în celălalt este o regăsire a sinelui fiecăruia. Enigma şi miracolul iubirii constă în regăsirea în celălalt a sinelui rătăcit, în această metamorfoză permanentă a fenotipului androgin. Aceasta e Cheia iubirii.
Cheia iubirii
În tine, eu mă iubesc pe mine!
şi tu la fel, în mine, te iubeşti pe tine!
în mine e ,,anima'' ta, în tine, al meu ,,animus'',
iubirea e un plus, dar este şi un minus.
Anima şi animus sunt doar imagini virtuale,
ascunse bine-n suflet – portrete ideale
ce cată în real, băiatul(fata) potrivită,
ca-n androgin să se refacă armonic construită.
O, nu-ţi cunoşti ursitul, nu-l afli şi nu-l ştii?
nu-l căuta aiurea – în lume şi-n pustii!
Priveşte bine-n suflet, în adâncu-întunecos!
acolo orice fată află, pe mândru-i Făt – Frumos…
Asemănarea în oglindă e cea mai potrivită cheie,
ce naşte iubirea în bărbat şi în femeie.
priveşte în oglindă – în travesti – gătit(ă)!
de vrei să-ţi afli ursitul sau a ta ursită.
El(ea), cel din real e sufletu-ţi pereche;
priveşte în adânc, în tine, povaţa este veche,
şi cată să o vezi, pe cât de mult te-asemeni,
aceasta-i cheia iubirii - dragi semeni!
