Dilentantismul lui Mircea Eliade

Moto: ,,Funcţia criticului este să critice, adică să se angajeze pro sau contra şi să se situeze situând.’’ - Jean Paul Sartre




Un critic, care se vrea cu tot dinadinsul savant, m-a apostrofat, afirmând că expresia ,,diletantism superficial’’ folosită în Eseu despre eseu, este un pleonasm. Dar semnificaţia diletantismului este aceea de amatorism, nu de superficialitate. DEX - ul o spune foarte clar. Diletant, cf DEX / s. m. şi f. ,,Persoană care manifestă preocupări într-un domeniu al artei, al ştiinţei sau al tehnicii fără a avea pregătirea profesională corespunzătoare; persoană care se ocupă de ceva din afara profesiunii sale, numai din plăcere; amator ; (peiorativ), ,,persoană care nu adânceşte(sau nu are pregătirea ştiinţifică necesară pentru a adânci) problemele profesiunii sale, ale unei ştiinţe.’’ Diletantism cf. DEX - ,,Faptul de a se ocupa ca diletant de o ramură a artei, a ştiinţei sau a tehnicii. (Peior.) - lipsă de pregătire temeinică, de seriozitate sau de însuşiri necesare, dovedite de cineva în propriul domeniu de activitate.’’
La fel spune şi Dicţionarul de termeni literari, editat de Academia RSR, 1976 (a cărei rigurozitate nu poate fi pusă la îndoială). ,,Termenul provine din fr. dillettantism, de la italianul dillettante ,,amator’’(cf, lat. delectate ,, a atrage, a desfăta.’’ ,,Prin extindere, diletantismul a început să desemneze acţiunea aceluia care se dăruieşte unei arte din pură plăcere, sau care manifestă un interes viu pentru arte în general.’’ Dicţionar de termeni literari, p.123). Termenul superficial, cf, DEX semnifică facil, neaprofundat, sumar, fig. (despre oameni) care tratează problemele fără să le adâncească, care trec uşor peste lucruri.’’
Diletantismul (amatorismul) şi superficialitatea nu sunt termeni echivalenţi din punct de vedere semantic, nu repetă aceeaşi idee, nu au acelaşi înţeles, pentru ca sintagma,,diletantism superficial’’ să fie categorisită drept pleonasm. Superficialitatea se află în contradicţie flagrantă cu plăcerea şi mai cu seamă cu iubirea spirituală. Plăcerea însă e pasivă, ne place ceva ne uităm la acel ceva. Numai iubirea e activă, adică e creatoare de ceva.
Or, omul superficial nu poate crea ceva, pentru că nu iubeşte. Superficialitate te scoate din sfera iubirii, ea te plasează în sfera invidiei şi a urii distructive. Numai aparent superficialitatea e pasivă; ea mocneşte ura, acumulează energii negative şi distructive şi apoi explodează. Într-un anume sens am putea spune că superficialitatea este echivalentul sentimentului de ostilitate faţă de lume. Cel care iubeşte cartea o iubeşte toată viaţa, nu doar ca să termine o facultate. Cel care se preface a o iubi o îndrăgeşte doar până se vede cu o diplomă. Odată obţinută diploma cartea poate deveni cel mult pierdere de timp , cum e televizorul sau internetul sau şi mai rău, un joc de cărţi.
Superficialitatea e starea naturală a omului tiranic. Omul tiranic îl include pe insul arogant, pe snobul ignar, în general pe diletantul superficial. Omul superficial nu poate iubi. Omul, care iubeşte ceva în mod autentic, trăieşte viaţa mai din plin decât acela care nu iubeşte nimic sau care, doar se iluzionează că iubeşte. A iubi înseamnă a trăi; a trăi înseamnă a iubi. Viaţa umană ne obligă să trăim în acest cerc al iubirii. Cel care nu iubeşte nimic sau care se iluzionează doar, trăieşte pur şi simplu, iese din cercul umanului.
Un diletant face un anume lucru din plăcere. Englezul spune că insul care face ceva din plăcere are un hobby. A avea un hobby înseamnă a fi pasionat de ceva, a-ţi consacra o mare parte de timp acestei pasiuni, de regulă, în afara profesiunii. Un profesionist, care nu-şi exercită profesiunea sa din plăcere, ci doar în scop pecuniar, este asemenea diletantului superficial. Lumea Occidentală şi îndeosebi cea americană nu pune atât de mult preţ pe profesionalismul acoperit cu diplome , cât mai ales pe profesionalism real. Fie şi diletant, dar pasionat până la identificare cu pasiunea sa este mai apreciat decât profesionistul cu diplomă.


Diletantul constructiv se consacră unei activităţi din pasiune şi pentru asta pune suflet în tot ceea ce întreprinde. Un lucru cu adevărat frumos şi viabil realizat de om este atunci când el pune o picătură de suflet în ceea ce face. A pune o picătură de suflet în ceea ce creează, înseamnă a pune o picătură de iubire. Orice creaţie e opera unei mari iubiri. Iubirea creează, ura distruge.
Şi din aceste considerente , diletantul nu poate fi superficial decât precizând acest lucru prin sintagma ,,diletant superficial’’. Diletantul superficial este şi profesionistul lipsit de talent, de pasiune( căci până la urmă talentul se identifică cu pasiunea, cu patima de a afla ,,adevărurile esenţiale’’(Mircea Eliade – Critica diletantismului). Eminescu îi numeşte ,,adunători de coji’’, genul acela de profesionişti lipsiţi de talent, care ,, caută în lume şi în vreme adevăr, /De pe galbenele file el adună mii de coji,/ A lor nume trecătoare le înseamnă pe răboj; (Scrisoarea I) ’’
Nu-i suficient să iubeşti ceva ca să creezi ceva. Drept suport al iubirii de ceva trebuie să stea patima cunoaşterii. Şi asta nu se face decât prin pasiune, dedicare, chemare. Sunt diletanţi care fără a fi profesionişti într-un anumit domenii au realizat mai mult decât profesioniştii acelui domeniu.
Există, prin urmare, diletantul constructiv care trăieşte această plăcere spirituală în mod autentic, şi în contrapondere, diletantul superficial – echivalentul snobului ignar. Cum a fost Socrate pentru care filosofia a fost viaţa sa şi totodată cauza sin(uciderii)sale; în contrapondere, Phaidros, care doar se preface a iubi înţelepciunea este ,,diletantul superficial’’ , pentru că toată pasiunea sa pentru cunoaştere se reduce la a epata, la a fi în bontonul protipendadei ateniene din acele vremuri.
Phaidros este diletantul superficial – snobul ignar – a cărui gândire se manifestă prin cele două extreme, specifice diletantului superficial - entuziasmul până la exaltare şi denigrarea până la profanare ( Phaidros cel real a profanat misteriile Demetrei).
Ca orice diletant superficial Phaidros este geniul mediocrităţii. El e adeptul modei spirituale, asemenea unui dandi care ţine de moda vestimentară. Diletantul superficial nu creează noul, el e doar un receptor al noului, un consumator de spirit novator. E mai degrabă un spirit selenar, care reflectă spiritul epocii, îl propagă fără însă a lumina prin propria sa creaţie.
Alţi trei diletanţi superficiali au fost acuzatorii publici ai lui Socrate: ,,…Meletos, Anytos şi Lycon; Meletos dând cuvânt duşmăniei poeţilor, Anytos , celei a meşteşugarilor şi oamenilor politici şi Lycon celei a retorilor.’’ (Apărarea lui Socrate, 24a).
Socrate afirmă că la nimic nu se pricepe mai bine decât la dragostea. E un paradox pe care ,,bufonul atenian''(aşa era etichetat de epicureici) îl afirmă cu aceeaşi inocenţă decocertantă, cu care afirma, în faţa celorlalalţi, anume că ,,ştiu că nu ştiu nimic!'' Cum e posibil ca raţionalul Socrate la nimic să se priceapă, mai mult, decât la dragoste? Diletanţii superficiali ar putea vedea la Socrate o anume trufie satanică. Dar la el nu-i decât dragostea pentru înţelepciune, adică pentru adevăr. Din dragoste el moşeşte adevărul; moşirea lui Socrate înseamnă iubirea căutării adevărului, adică dragoste de înţelepciune. Socrate este conşţient că nu poate naşte adevărul, ci, asemenea mamei sale, ,,nobila şi vajnica Phainaréte’’, doar îl moşeşte. Moşirea adevărului e o operaţie grea care cere nu doar pricepere şi metodă, ci, mai cu seamă, dragoste. De asta afirma Socrate că la nimic nu se pricepe mai bine decît la dragoste. Adevărul se naşte din iubire.
Diletantul superficial, spre deosebire de diletantul constructiv, nu poate să iubească. El poate doar să urască. Prin asta se deosebeşte de diletantul constructiv. Dacă diletantul constructiv ,mai presus de orice, iubeşte moşirea adevărului, cel superficial ,,iubeşte’’ şi el, dar la mascarea adevărului. Discursul retorului Lysias este edificator în acest sens. În vreme ce diletantul constructiv, iubind pasional, uită de interesele proprii, iubirea diletantului superficial nu are decât un scop, interesul propriu. Adevărata iubire înseamnă cunoaşterea adevărului, iubirea din interes înseamnă cunoaştere superficială şi mascarea adevărului.
Diletantul superficial nu se angajează în iubiri pasionale de tipul uitării de sine; el doar simulează iubirea. A iubi pasional, pentru diletantul superficial e maladiv. El se rezervă pentru tipul de ,,cuceritor indiferent,’’ propus de retorul Lysias. Iubeşte spre a se folosi în chip perfid de iubit. El nu urmăreşte decât avantajul de orice natură, materială, spirituală, psihică – spre satisfacerea propriului orgoliu, singurul pe care îl iubeşte cu adevărat. El se îndrăgosteşte formal de ceva anume şi de acei oameni care îi sunt utili scopului său, acela de a parveni. De adevărata iubire diletantul superficial îşi bate joc – pentru el iubirea de ceva sau pentru cineva, în afara iubirii de sine, nu există. E un veritabil narcisist, genul perfid şi lacom, la care iubirea pentru adevăr sau pentru aproape se resoarbe în interes. Acesta este după el unicul criteriu al adevărului.
În plan social diletantul superficial este identificabil cu arivistul. Cei doi termeni, diletant şi superficial ar putea să se intersecteze doar în mod forţat, şi numai la sensul peiorativ al termenului profesional, nicidecum la semantica lui de bază.
În limba română, termenul păstrează semnificaţia limbilor de provenienţă , aceea de amator şi nu de persoană superficială. Prin urmare diletantism superficial nu este un pleonasm. Mircea Eliade face distincţia clară între două categorii de diletanţi ,,sceptici, uşuratici, suficienţi şi diletanţii constructivi.’’ (Mircea Eliade – Către un nou diletantism, p. 28). Eu am suplinit termenii uzitaţi de Mircea Eliade prin termenul superficial. Asta pentru a deosebi pe diletantul arogant şi ignar de cel constructiv.
Diletantul superficial, în genere, suferă de mania grandorii. De aceea, el nu acceptă critica, ci doar laudele excesive. Este evident că numai forţând semnificaţia expresiei diletantism de la semantica lui de bază, aceea de amatorism, ar putea fi echivalat cu superficialitatea şi am putea găsi eroarea sintagmei. Or, diletantismul, ca superficialitate, poate fi regăsit şi în cazul profesionistului, la sensul peiorativ.
A spune diletantism profesional nu este o contradicţie de termeni, cum nici diletantism superficial nu este un pleonasm. Numai rutina profesională se poate intersecta semantic cu cea de diletantism superficial. În condiţiile creşterii vitezei informaţionale, un profesionist se poate deprofesionaliza; prin asta el se apropie mai mult de statutul de diletant superficial decât acela de profesionist sau de diletant constructiv. Unii ajung chiar ageamii în propriul lor domeniu de activitate.
Parafrazând proverbul,,Haina îl face pe om,’’ am putea spune: ,,diploma îl face pe intelectual.’’ El chiar devine un diletant superficial, menţinut în funcţie mai degrabă de ,,aroganţa profesională’’, decât de un suport cultural bine întemeiat. E modelul de om tiranic, pe care îl întâlneşti la tot pasul în toate instituţiile statului şi în toate mediile socio-profesionale. Este uşor de recunoscut, e tipul de funcţionar cu morgă de savant supraocupat, fără timp de pierdut, care tratează pe toată lumea de sus. Prin diletantism superficial am desemnat modalitatea amatorului care vrea să pară a fi, în opoziţie cu ceea ce este în mod real, adică pe insul arogant care judecă lumea prin două atitudini extremiste – entuziasmul excesiv şi repulsiile personale, fără a fundamenta printr-o critică de idei adecvată, o opoziţie realistă.
Pleonasmul este o eroare de exprimare, care constă în alăturarea a două sau mai multe cuvinte , fără a fi necesar, repetând aceeaşi idee. Eroarea de exprimare ,,e favorizată de o tendinţă existentă în limba română - aceea de a întări o idee prin cuvinte cu valoare argumentativă.’’(N. Mihăiescu – Îndrumări pentru studiul Limbii române, p.19). Spre a-şi masca propria sa ignoranţă, diletantul superficial aruncă fumigene. Chiar dacă nu-i adevărat, e bine nimerit. E o caracteristică a insului superficial - aceea de a deruta cititorul pentru a-şi masca propria sa ignoranţă. Cine mai caută în dicţionar când a afirmat o autoritate critică?
Superficialitatea este o caracteristică atât a profesionistului autosuficient cât şi a diletantului lipsit de pasiunea cunoaşterii. Pe diletantul fecund dăruirea pătimaşă unei arte îl absolvă de superficialitate. Pe profesionistul care îşi practică meseria doar din interese pecuniare, lipsa de interes îl face superficial. Şi din aceste considerente diletantismul nu poate fi confundat cu superficialitatea decât în mod forţat. Diletantul este echivalent cu amatorul şi nu cu superficialul. Un amator fecund poate fi mai bine informat şi mai profund, decât un profesionist superficial care îşi ascunde autosuficienţa după o diplomă.
Diletantul superficial poate fi echivalentul profesionistului deprofesionalizat ce se complace în rutină. Rutina este abilitatea gândirii mecaniciste a ambilor categorii. Aceştia nu au viziunea noului, ei au doar schema unei gândiri reproducătoare. Un diletant superficial este un adept al locului călduţ. Spre deosebire de diletantul constructiv, diletantul superficial, la fel ca şi insul care îşi practică fără implicare profesiunea, nu are o pasiune autentică pentru filozofie, artă, ştiinţă, ci doar vrea să pozeze pentru creduli. El se simte extrem de bine în postura lui ,,a părea’’, şi o maschează cu grijă pe aceea de ,, a fi.’’ El evită cu atenţie să abordeze noul. Noul reprezintă avântul spre necunoscut, or, acolo există pericolul nisipurilor mişcătoare; în ele se pot afla adevărurile profunde, dar în care te şi poţi scufunda. Dar diletantul superficial nu vrea adevărul, el preferă minciuna călduţă, dacă îi asigură o laudă.
În ,,Cum să scriu un eseu'' am folosit sintagma ,,diletantism superficial’’, nu pentru a accentua semnificaţia cuvântului diletantism, ci stricto senso, pentru a deosebi diletantismul superficial de cel fecund. Un diletant superficial nu poate înţelege acest mod de a gândi. El face parte dintre aceia care interpretează fără să asculte, cum credulii ascultă fără să interpreteze.
Un dialog cu diletantul superficial este, din aceste considerente, imposibil. E un dialog al surzilor. Cât despre polemică, dacă cineva se angajează, înseamnă a se lupta cu morile de vânt. Ar păţi la fel ca în dialogul acelor personaje din Doamna Bovary, abatele Bournisien, dogmatic până la stupizenie şi farmacistul Homais, adept înfocat al lui Voltaire, la fel de dogmatic, în care ,,unul vrea să umilească raţiunea în faţa adevărului divin, celălalt să elibereze omul de adevărul revelat pentru a-l plasa doar sub legea gândirii limpezi şi responsabile.’’ (Alain Finkielkraut – Înţelepciunea dragostei, p.80).
Polemica este o luptă de opinii, nu un dialog al surzilor. O confruntare de opinii poate duce la înţelegere, iar din înţelegere poate să rezulte adevărul. ,,Din discuţie (sterilă n.n.) nu iese nimic: din buna înţelegere ţâşneşte lumina.’’ (Jules Renard , Jurnal, p. 320). Or, diletantul superficial nu admite dialogul pentru că nu înţelege. Şi nu înţelege pentru că el nu vrea adevărul, ci doar manifestarea arogantă a repulsiei personale faţă de oponent, având ca scop desfiinţarea oponentului. Scopul lui nu este de a scoate adevărul la suprafaţă, scopul lui este să anuleze opoziţia. Anulând opoziţia, rămân doar fanii.
Şi pe el, nu adevărul, ci jocul acesta îl interesează. Argumentaţia critică s-ar izbi de un zid; diletantul superficial nu va vedea sensul ei constructiv, ci doar o subminare a poziţiei sale, o uzurpare a tronului pe care s-a cocoţat. Răspunsul lui nu vizează lupta de idei, ci jignirea ,,uzurpatorului’’, umilirea acestuia prin etichetări de genul întrebărilor retorice: ,,Asta e ipoteza paradoxală pentru care faci atât tam-tam?’’ ,,Asta aduci tu nou?’’ ,,Aberaţii peste aberaţii.’’ ,,Asta e o dovadă de TRUFIE SATANICĂ.’’
Toate etichetările au rolul de a slăbi încrederea cititorului în ceea ce a spus autorul. El nu urmăreşte critica constructivă; el are în vedere doar semănarea îndoielii. El nu doreşte o critică realistă a eseului, ci demolarea prin etichetări a celui care a îndrăznit să-l critice. Derutarea cititorilor prin aruncarea de fumigene, invective şi a etichetări fără suport ideatic, la asta se reduce toată critica lui. Nici un argument solid, nici un exerciţiu critic de combatere ,,a aberaţiilor peste aberaţii’’, doar etichetări şi invective.
E modul cel mai simplu de a scrie eseistică cu pretenţii savante. Ca de pildă H-R Patapievici, care folosindu-se de motivaţia ,,de a scrie cărţi pentru a face rău cu scopul de a face bine’’(cuvânt înainte la Ediţia a doua la Politice) se foloseşte nu de argumentări riguroase , ci doar de etichete şi epitete scatofile din ,,exasperare şi dezgust’’ faţă de români, pe care îi numeşte patibulari( adică buni de dus la spânzurătoare. Evident, corifeul este, fără îndoială, în pofida poziţiei sale suspuse de portocalii, un diletant superficial. Dar el suferă de trufie satanică cronică.

Câteva reguli de respectat pentru a scrie Haiku

Prima regulă constă în respectarea numărului de silabe 5 – 7- 5 (la unele concursuri internaţionale se sacrifică cuvântul pentru a se respecta numărul de silabe).
A doua regulă constă în a vedea nevăzutul, adică a vedea dincolo de ceea ce se oferă vederii într-o imagine instantanee. În general se caută dincolo de banalitatea imaginii - sentimentul , emoţia, încântarea, iluminarea.
Aşa cum afirmam în eseul, Călătorie spre Ţara Soarelui Răsare,http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/04/calatorie-spre-tara-soarelui-rasare.html îmi susţin şi aici ideea cu privire la poezia niponă. Haiku şi senryu cu cele trei versuri şi 17 silabe ( 5-7-5), corespund unei anumite stări psihofilozofice: primul vers corespunde meditaţiei, al doilea reculegerii, al treilea vers, aproape totdeauna, iluminării (paradoxului sau revelaţiei, în concept european). Cel mai adesea versurile amintesc de ceea ce vedem într-o fotografie, dar exprimă figurativul – încântarea, sentimentul, sublimul .

A gândi în japoneză înseamnă ,,a vedea’’ adevărul, cu mintea şi inima, concomitent , cele după fiind inseparabile în exprimarea unei viziuni haiku. Se scrie haiku pentru imagine nu se descrie imaginea. Şi eu am comis eroarea începătorului de a nara imaginea. Pentru asta e nevoie să depăşim graniţa gândirii raţionaliste europene şi să gândim adevărul în ideograme .
Într-un anume sens haiku trebuie să vadă ceea ce exprimă vizual arta ikebana. Poezia haiku şi arta ikebana îşi au originea în mistica budistă, recte în filozofia Zen. Haiku poate exprima o stare mistică pură. Prin ea se descoperă, ceea ce noi numim, în accepţia europeană, revelaţia.
Manuele Miga , specialistă în arta ikebana şi poetesă haiku, spunea în revista Pe tocuri la 18 mai 2009: ,,,Această cale a poeziei e mai greu de străbătut decât calea florii, deşi pare să aibă mai puţine trepte/ versuri compuse exclusiv din 5 sau 7 silabe; trei versuri, 17 silabe = haiku, 5 versuri, 31 de silabe = tanka. Cea mai bună definiţie a poeziei japoneze mi se pare a fi una paradoxală: nespunând nimic, spune totul.(Manuela Miga – Între ikebana şi haiku) .
A scrie poezie haiku te provoacă să vezi dincolo de fenomenologic, de ceea ce se vede , te îndeamnă să exprimi inefabilul şi mirajul existenţei. Aş putea spune că poezia japoneză exprimă concomitent trei percepţii (audibilă a cântului - optică a artei ikebana şi kokoro - o îmbinare ingenioasă de senzaţie, spirit şi sentiment). A scrie haiku înseamnă a exprima inexprimabilul.

De ce vomit când văd portocaliu şi roşu?

Trăim într-o ţară portocalie, în care culoarea portocaliului au ajuns să-mi otrăvească viaţa. Nu sunt angajat politic, nu prefer nici unul din partidele politice, opoziţia mă înfioară cu neputinţa ei, dar, culoarea portocalie m-a adus la exasperare. Nu mai pot suporta portocaliul. Nu pot să beau un pahar de vin, de culoare chihlibarului (am un producător natural cu gust de mălin, mai ceva decât Grasa de Cotnari) că imediat îmi vin în imagine, Traian Băsescu, Elena Udrea, Roberta Anastasie, mâna dreaptă al lui Traian Băsescu(cea cu care se şterge după necesităţi), Emil Boc, Adriean Videanu( care a lăsat vid pe unde a trecut), Radu Berceanu, care seamănă atât de bine cu Radul cel Frumos, fratele vândut al lui Vlad Ţepeş, the handsome and gay şi alţi pedelei-zmei, care mi-au otrăvit anii cei mai frumoşi din viaţă. Nu mai suport să văd portocalele, mandarinele, grapefruit-urile portocalii, mămăliga noastră românească şi obiectele portocalii, care îmi ies în cale. Cum le văd , cum îmi creşte tensiunea , mi se urcă sângele la cap şi m-apucă pandaliile. Îmi vine să vomit. Nevastă-mea, zice : ,,Nu mai înjura păgânule, schimbă şi tu postul TV, dacă te face să vomiţi când îi vezi pe pedelişti.’’ (Eram gata să scriu penelişti şi nu greşeam când îi văd vorbind cu atâta tupeu de imaculata lor imagine). ,,Păi cum să nu-ţi vină să vomiţi când simţi deja putoarea de rahat portocaliu.’’ Azi m-am dus la farmacie să-mi cumpăr medicamente pentru stomac, dicarbocalm sau maalox. Orice medicament, numai să nu fie de culoare portocalie. Cum mănânc ceva portocaliu, cum vomit. Zice a nevastă-mea: ,,Vezi că a început postul, am făcut fasole.’’ ,,Fasole?!... Nu, strig eu disperat. Mai bine…, mazăre. Fasolea are culoarea portocalie!...’’ ,,Cum să fie portocalie?’’ zice ea. E albă.’’ ,,Da, dar fiartă îşi schimbă culoarea în portocaliu. Asta nu suport, schimbatul culorii. ’’ Când mă întorc de la farmacie, găsesc, în cutia poştală, o vedere. Mă uit şi văd că e de la PDL. Şi-au schimbat imaginea din portocaliu în roşu. Nu-mi vine să cred ochilor. Impostorii de la PDL i-au corupt şi pe tineri. Vor să schimbe imaginea, să pară inocenţi. Oare cu ce i-au momit? Cu banii de la vămi, cred! Echipa de tineri pedelişti din Iaşi, vor să schimbe imaginea PDL-ului. S-o schimbe! Dar de ce în cutia mea poştală De ce? Au început campania electorală? De ce au schimbat culoarea?! Din portocaliu în roşu. Priviţi vederea, o inimă mare roşie, o lalea roşie, un şnur de mărţişor cu alb şi roşu. Simt deja senzaţii de vomă şi la roşu. Vor să treacă de la dreapta portocalie la stânga roşie? Vor iarăşi să ne-o tragă?! Vor iarăşi să ne ciuruiască… buzunarele?! Nu mai pot suporta nici culoarea roşie de-acum. Scrie echipadeimagineiasi a PDL-ului: ,,Primăvara începe cu tine!’’ Deja mă simt vizat. Am o căpşunică roşie, ţâţă de mâţă, are culoarea rubinului. N-am să mai pot pune nici picătură în gură. Deja îmi vine să vomit şi la roşu. Sunt obsedat de avertismentul că primăvara asta începe cu mine. Oare şi-au pus în gând să ne omoare?

Universul vizual al Ligiei

Cerul, fulgerul,norii

Universul vizual al Ligiei

Pasărea măiastră

Stil

Reducere: 35 %
Pret internet: 109,59 RON

Pachetul STIL contine volumele:

Manual de stil - Dana Budeanu
Un proverb românesc spune că haina face pe om. Dacă, în privinţa bărbaţilor avem oarece îndoieli, în ceea ce priveşte femeia, cu adevărat vestimentaţia o face om. Cei mai mulţi suntem înclinaţi a crede că Parisul este patria modei. Ne aflăm în eroare. Aţi ghicit! E Londra, doamnelor! Aici e adevăratul stil aristocratic al modei. Dana Budeanu s-a format la Londra ca stilist. Cartea ei, Manual de stil, nu trebuie să lipsească din poşeta nici unei femei care face parte din high society sau care vrea să ia drumul spre înalta societate. Manualul de stil al Danei Budeanu învaţă pe femeie cum să-şi asorteze vestimentaţia, să-l facă şi pe nababul cel mai misogin s-o admire, s-o curteze şi să-i ceară mâna. Fără cartea Danei Budeanu nici să vă gândiţi provincialelor, cele care visaţi la deliciile bogăţiilor aflate în mâna nababilor, să porniţi pe drumul spre înalta societate.

Manual de stil. Gentleman - Dana Budeanu
Dar bărbaţii? Ar rămâne nişte mojici, dacă nu ar asculta de sfaturile Danei Budeanu. Dacă vreţi să aveţi o ţinută impecabilă, dacă vreţi ca femeile să întorcă capul după dumnevaostră, e bine să aveţi o ţinută care să provoace un emoţionat şoc admirativ din partea femeilor şi o sinceră invidie din partea bărbaţilor. Pentru asta nu trebuie să vă lipsească manualul Danei Budeanu. Nu-i doar de citit, ci e de studiat acest manual. Un getleman nu se naşte, el devine. Numai aşa veţi reuşi să rupeţi gura târgului şi a unei femei frumoase. Succes!



Totul despre stil. Fashion, Lifestyle, Glamour - Nina Garcia

Aţi putea crede că trend-ul modei numai Parisul îl lansează. Vă înşelaţi! Nina Garcia vă demonstrează că Madridul a devenit noua capitală a modei în epoca globalizării. A fi la modă, nu doar îţi dă sentimentul că te afli în ton şi în timp cu societatea, dar îţi impune şi acel lifestyle , care te face femeie( şi bărbat adevărat). Dacă vrei să te simţi importantă, admirată şi curtată ca o prinţesă din poveşti atunci urmează-i sfaturile. Citeşte, studiază şi ia aminte!. O femeie nu poate trăi o fascinantă poveste de dragoste dacă nu face din fashion un lifestyle. Moda dă farmec vieţii tale. Nu ezita să citeşti cartea: Totul despre stil. Fashion , Lifestyle, Glamour, dacă vrei să ai marea surpriză a vieţii, să-l cunoşti pe Făt-frumos din lacrimă cu care să trăieşti fericită, aventura vieţii, până la adânci bătrâneţe!

La shopping si nu regret. Manual de stil pe timp de criza - Marjorie Hillis
Nu mai ai bani cu ce să fii la modă. Criza ţi-a sfărmat visurile ţi ţi-a dat peste cap planurile de viitor ? Nu dispera! Iată, că şi în vremuri de criză se găseşte o fată inteligentă, cum este Marjorie Hillis, care te învaţă ce să faci să nu piezi trendul şi trenul vieţii. Fii pe fază! Citeşţte cartea ei: La shopping şi nu regret. Manual de stil pe timp de criză! Vei găsi soluţii neaşteptat de optimiste şi sfaturi pline de bucurii , care vor alunga toate depresiile tale. Citeşte cartea lui Marjorie Hillis şi vei vedea cum ţi se schimbă starea de spirit! Ca prin minune tristeţea se transformă în bucurie, pesimismul în optimism şi te vei bucura din nou de admiraţia bărbaţilor şi invidia celorlalte femei. Nu le spune prietenelor tale de unde ai aflat o aşa sursă de bucurie!

În Iaşul marilor iubiri

În Iaşul marilor iubiri,
alături, mereu cu mine, tet a tet,
ca o stâncă a stat , în viituri,
femeia vieţii mele, perechea mea de suflet.

Visul

Moto: ,,A visa înseamnă a spera. A spera înseamnă a visa. E un cerc vicios’’ Anton Vasile

Michiduţă, demonul născut din gândul cel rău, cârtitor şi bârfitor, cum îl ştiam, m-a trezit în plină noapte, dintr-un vis atât de frumos, că aproape îmi venea să-i tai coarnele şi coada, să-l fac om de omenie şi să mă salvez de ,,cel rău şi viclean’’. Să te scoale cineva în plină noapte e de-a dreptul cinic. Dar să te mai şi trezească din vis, e de-a dreptul sadic. Cine oare nu-i morocănos când te scoală din somn? Dar mai ales în plin vis! Şi nu era un coşmar, pentru care l-aş fi iertat, era un vis atât de frumos…

Imediat ce m-a trezit, mi-am amintit visul acela frumos.., un vis care mă făcuse atât de fericit, încât nu mai ştiam de trăiesc aievea sau visez. Mintenaş, cum mi l-am amintit, am aprins lumina şi l-am scris repede pentru Reţeaua literară. Ce vis …, ce trăire onirică!...

Am visat că trăiesc într-o ţară a minunilor, unde oamenii erau veseli, buni şi respectuoşi. În acea ţară omul tiranic era absent, nu mai rămăsese în ţara aceea nici de sămânţă. Astfel, am aflat că aici trăiau numai oameni dintr-o bucată, bărbaţi adevăraţi, nu făţarnici , nu duplicitari, nu ipocriţi cum e spre exemplul ,,omul tiranic’’, descris de Socrate în ,,Republica’’ lui Platon.

Se făcea, deci, că trăiam în România, dar surprinzător, oamenii erau cu totul şi cu totul schimbaţi – munceau! N-ai fi văzut un român care să tragă chiulul, ori să se prefacă că munceşte sau că se ocupă, la serviciu, cu omorârea timpului, ori cu chiolhanuri ad-hoc. N-ai fi văzut pe stradă vreun cerşetor sau vreun boschetar. Dimpotrivă! Toţi cerşetorii şi boschetarii care mai erau îi angajase primăria pe post de gunoieri. Erau harnici românii, perseverenţi, cu iniţiativă, inventivi nu la hoţii, ci numai în probleme ştiinţifice şi tehnice. Vânătorii de mituri şi brainiac - maniacii ştiinţei deveniseră seriale româneşti.

Veneau nemţii pe la noi şi se minunau de cum munceau românii. Un adevărat cult al muncii pusese stăpânire pe oamenii mioritici. Fără nici o laudă deşartă – parcă reînviase în oamenii acestor pământuri, spiritul vechilor geţi, vestiţi în lumea greacă ca,,cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci’’, cum îi văzuse grecul acela peregrin, Herodot.

Cât despre a bea în timpul programului de lucru! Nu mai existau la români de mult asemenea metehne: birturile , crâşmele dăduseră faliment. Nici droguri nu mai existau. Refuzul tinerilor de a se mai droga i-a făcut pe distribuitori să ocolească. România. Alcoolul şi drogurile au ajuns prohibite. Doar bătrânii se mai îndulceau cu câte un păhărel de zaibăr, de căpşună sau de fragă. E adevărat că şi acum tinerii se îmbătau şi se drogau, dar numai cu poezie, frumos şi adevăr.

O extraordinară efervescenţă creativă, în domeniul artistic, ştiinţific şi tehnic cuprinsese generaţia născută la începutul mileniului trei. Noile descoperiri în domeniul aerodinamicii reînsufleţise spiritul marilor noştri inventatori Aurel Vlaicu , Traian Vuia, Henri Coandă. Agenţia spaţială română , condusă de venerabilul cosmonaut Dumitru Prunariu devenise o sursă de inteligenţă pentru NASA. Majoritatea cosmonauţilor, inginerilor, tehnicienilor, psihologilor erau recrutaţi, de NASA, din rândul românilor.

Spiritul lui Eminescu, Caragiale, Brâncuşi, al lui Irimescu, al lui Grigorescu, Andreescu, Luchian şi a altor mari artişti români reînviase în noua generaţie de tineri. Lucrările noii generaţii de sculptori şi graficieni au fost expuse la Parlamentul Europei la Strasbourg

Era o adevărată însufleţire creativă. Pasiunea pentru frumos i-a făcut pe români să facă din muncă o adevărată artă. Japonezii veneau să fotografieze şi să copieze pe furiş noua estetică românească din care reproduceau anumite design-uri româneşti atât de competitive şi de căutate în lumea întreagă, adevărate brand –uri comerciale de succes internaţional.

Dar, ce să vă mai spun despre blocurile acelea cenuşii şi sordide, rămase de pe timpul celor mai iubiţi fii ai poporului, mirosind pe scară a WC public, adevărate focare de infecţii. Ei bine, în locul acestora apăruseră nişte construcţii superbe de se roteau după soare, viu colorate, frumoase şi dotate cu toate utilităţile.

Să nu mai vorbesc despre şcoala românească! Ah, educaţia ajunsese o adevărată pasiune naţională. O educaţie, care punea la loc de frunte, cultul muncii creative, în care pragmatismul era fundamentat pe analiza valorilor raţionale ale utilului , ale frumosului, ale eficienţei şi mai cu seamă se punea accent pe principalele valori morale: adevăr, dreptate, cinste, corectitudine.

La loc de frunte, intelectualii români, ruşinându-se de trădările din trecut, înfierate atât de vehement de Julien Benda , nu se retrăseseră în ,,turnul de fildeş’’. Refuzând să se implice în patimi deşarte şi uri politice, mai pro-activi decât re-activi se înhămaseră la cea mai grea sarcină de schimbare la faţă a României.

Astfel, creatorii de spirit le-au închis gura, unora din afară, care afirmau că România n-a dat nimic culturii europene, şi altora din interior care spuneau că, în epoca actuală, cultura românească e doar o speranţă, ceea ce avea semnificaţia că nu este încă nimic.

Tinerii intraseră într-o adevărata competiţie, aceea a creării de brand-uri personale, brand-uri comerciale în companii şi firme de prestigiu. Nu se mai fandoseau cu maşinile primite cadou de la tăticul, cum făceau parveniţii aceia de după revoluţie. Nu! Toţi tinerii munceau de dragul muncii. Noul lor cod moral era cel promovat de Eminescu - ,,inimă curată şi minte deşteaptă.’’

Noi soft-uri, inventate de informaticienii noştri înscriseseră limba română ca limbă computaţională, în locul celei engleze. Sistemul binar era mai operaţional cu Da-ul şi Nu-ul românesc.

Nici un filolog român nu mai avea anxietăţii de genul ,, drobului de sare’’ în privinţa agoniei limbii materne. Odată cu globalizarea, româna îşi aflase ,,trend-ul’’ – devenise românofonă.

Economia românească duduia. Leul devenise atât de puternic încât recunoscut chiar şi de americani drept rege, luase locul dolarului ca monedă în tranzacţiile internaţionale.

Cercetarea medicală românească era în fruntea tuturor celorlalte institute de cercetare, iar experienţele cu celule stem asiguraseră o prelungire a vieţii dincolo de limitele biologice. Ce să mai vorbesc de cercetările transgenice. Medicina românească făcuse adevărate minuni. Media de vârstă ajunsese la o sută douăzeci de ani şi tindea să atingă vârstele matusalemice de dinainte de potop. Prelungirea vieţii românilor până la asemenea vârste atrăgeau ca un magnet pe toţi magnaţii lumii. Cazul Ciomu sau alte cazuri de mal praxis erau de mult îngropate de istoria nefastă a primilor douăzeci de ani. Nimeni nu-şi mai amintea de ele.

Veniturile pe cap de locuitor erau cele mai mari din Europa, mai mari chiar decât ale elveţienilor. România devenise o ţară de vis. Din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii veneau puhoi de turişti. Deservirea ireproşabilă, amabilitatea, zâmbetul mereu binevoitor a româncelor – ah, toate acestea făceau pe mulţi turişti să viseze la plaiurile noastre adevărate grădini ale raiului şi la fetele noastre din comerţ şi turism atât de drăguţe, educate, stilate şi deosebit de amabile.

În aceeaşi schimbare radicală de mentalitate, infracţionalitatea dispăruse aproape complet, poliţiştii aproape că nu mai aveau ce face, neînţelegeri nu mai existau, bărbaţii şi femeile se respectau, divorţurile erau tot mai rare, avocaţii şomau, judecătorii abia de judecau câte un caz pe săptămână, toţi oamenii se străduiau să fie amabili şi respectuoşi.

Lovite în plin de incoruptibilitatea magistraţilor, grupările de tip mafiot se autodesfiinţaseră de la sine. Cei mai mulţi schimbară macazul. Prinşi şi ei de emulaţia noii ordini morale, ce cuprinsese întreaga ţară, aceştia intrară în poliţie, în scopul evident de a da ajutor specializat acestei instituţii.

Garda financiară, inspectorii fiscali, poliţia , parchetul mai existau doar ca instituţii decorative , activitatea acestora reducându-se la minim. Crima, tâlhăria, violul, crima organizată nu mai existau în dosare pe rol, cât despre infracţiunile economice dispăruseră complet din sfera instituţiilor abilitate. Concurenţa neloială, evaziunea fiscală nu mai existau ca infracţiuni în codul penal. Trăiam parcă în ţara cantoanelor, ca şi cum românii ar fi furat aceste virtuţi de la elveţieni.

Oamenii bogaţi erau adevăraţi samariteni. Nu numai că făceau acte de caritate , dar erau preocupaţi şi chiar pasionaţi de promovarea creativităţii româneşti. Toţi patronii români adoptaseră o nouă etică a afacerilor, stabiliseră responsabilităţi sociale clare pentru firme, concepuseră un cod al unei competiţii juste, acceptate, susţinute şi respectate de toate firmele. Tot ei concepură coduri riguroase de respect şi condescendenţă faţă de clienţi, reguli clare ale limitelor loialităţii angajaţilor faţă de companie.

Odată, cu nouă ordine morală instituită în ţară, majoritatea românilor se întorseseră acasă din UE. În mod paradoxal, veneau italienii şi spaniolii, ba chiar şi nemţii să muncească la noi. Şi cu toate că italienii aveau comportamente infracţionale bizare, românii, prin excelenţă toleranţi, nu aveam atitudini xenofobe faţă de ei.

Cât despre guvernanţi şi parlamentari, pot spune, că erau de-a dreptul cei mai buni români, cei mai drepţi, cei mai înţelepţi. Despre politicieni, în general, pot afirma că erau adevărate exemple de onestitate, cinste, corectitudine şi hărnicie, adevăraţi oameni drepţi. Nimic insidios, duplicitar, fariseic nu se mai manifesta în atitudinea lor, cum se manifestă de regulă la politicienii noştri. Nici o manifestare de balcanism nu mai ieşea la iveală în acţiunile lor. Moralitatea le era ireproşabilă.

Mass-media aducea numai laude guvernanţilor noştri căci nu găseau nici cel mai mic motiv de critică. Politica, în general, guvernarea şi administrarea ţării, în special, era făcută de oameni înţelepţi, care refuzau orice compromis nedemn de înalta funcţie pe care o îndeplineau. Politicienii noştri erau cu adevărat pasionaţi şi devotaţi interesului general; banul public era cheltuit cu parcimonie, iar obiectivele de interes general erau realizate cu mai multă investiţie de inteligenţă şi cu mai puţini bani.

Mă simţeam cu adevărat mândru că sunt român! Oriunde aş fi mers în Europa eram pe deplin respectat, iar uşile se deschideau de la sine.

Şi unde, nu de mult, îmi pusesem în gând să plec unde-oi vedea cu ochii în UE, acum voiam să rămân să trăiesc fericit până la adânci bătrâneţe pe aceste meleaguri unde se întorsese Dumnezeu.

Pe când mă simţeam eu aşa de bine în ţara mea, m-am trezit în zgâlţâitura şi strigătul dement al demonului, de-am crezut că a început cutremurul cel mare prezis de mulţi profeţi mincinoşi.

- De ce m-ai trezit ucigă-te toaca ? strig eu, sărind din pat, enervat de-a binelea. Tocmai când visam un vis atât de frumos tu mă trezeşti împieliţatule? Măi Aghiuţă nu ţi-e bine! Vrei să-ţi pun pielea pe băţ?

- Stai domol, nu te enerva stăpâne! De ce vrei să-mi faci rău când eu vreau să-ţi fac bine?

- Tu, gândul cel rău vrei să-mi faci bine?! N-am auzit încă, ca vreun demon să facă vreun bine. Rău da!

- Ai să auzi acum, că şi demonii fac bine!’’ zise el calm, un calm care mă călca pe nervi şi-mi producea mâncărimi la palme, de-mi venea să-l plesnesc, atunci pe loc.

- Poate daimonii, îi replic eu, nu demonii. Ca daimonul lui Socrate, gândul cel bun, care îl oprea să facă vreun rău sau să spună vreo prostie. Dar el nu-mi luă în seamă precizarea mea, semn că nu putea să-i sufere pe daimonii de genul daimonului lui Socrate. Nu voia să polemizeze pe această temă, ştiind că eram de partea daimonilor şi nu a lui.

- Tocmai de aceea te-am sculat, continuă el la fel de calm, fără să ia în seamă cele spuse de mine, dar cu glasul puţin tremurat, semn că-l atinsesem la coarda sensibilă, ca să te readuc la realitate. Să-ţi spun că suntem în România, nu în Elveţia, zise el ferm.

- Dar ce crezi că eu m-am visat în Elveţia? În România, cătrănitule!

- În România, dar ai visat ca şi cum ai fi fost în Elveţia. Te-am văzut aseară, înainte de culcare citind cartea aceea al lui Denis de Rougemont ,,Elveţia sau istoria unui popor fericit’’. Ia spune, nu cumva ai pus cartea sub pernă? Ei bine, ai pus-o, ştiu! Asta se numeşte incubaţie! E un procedeu prin care vechii greci îşi provocau visul. Aşa ,,ai văzut’’ visul acesta frumos. Şi în vis ţi-a apărut cele descrise în carte ca petrecându-se aievea în România. Doar ştii interpretarea lui Freud a viselor: dorinţele pe care nu putem să ni le împlinim, sunt refulate în inconştient, iar inconştientul ni le arată în vise. A vedea un vis, cum spuneau vechii elini, e ca şi cum ai obiectiva ceva real. De aceea te-am trezit stăpâne.

Da, de unde ştii întunecatule ce-am visat? Că doar te-am închis aseară în adâncuri Satană! Aseară aveam numai gânduri bune , nici un gând rău ca tine nu mă încerca. E adevărat, am citit aseară ,,Elveţia sau istoria unui popor fericit’’, dar de ce a trebuit să mă scoli în plină noapte, nu-nţeleg? De ce nu m-ai lăsat în visul acesta frumos? Să-mi spui!

- Sincer?

- Da! Sincer!

- M-am temut că vei trăi un coşmar mâine, că o să te şocheze, când te vei trezi în realitatea românească. Atât de tare te va şoca, încât îţi va refula conştientul şi vei rămâne prins în capcana acestui vis! Era un vis prea frumos ca să fie adevărat… E visul care, de regulă, îţi induce iluzia. Tu te bucurai în vis ca şi cum ai fi trăit deja în acea lume românească fericită. E periculos să rămâi în vise din acestea. Când te trezeşti, realitate te şochează, cum ne şochează pe toţi viitorul!

- Măi Aghiuţă de unde vii de eşti mereu aşa de rău cu lumea?

- Din inconştientul tău, doar ştii bine!

- Ştiu şi eu că inconştientul nu poate vedea lumea realist, el nu vede lumea în mod obiectiv, de vreme ce are această dominantă de a simţi lumea ca fiindu-i ostilă. Asta te face să vezi totul în negru, taman cum eşti tu, piază rea. N-o fi lumea românească aşa ca în vis, dar nici aşa rea, cum o vezi tu!

- Juma-juma! Adică nici prea-prea, nici foarte-foarte, mai degrabă mijlocie sau chiar sub-mijlocie, se hlizi el. Ştii cum spunea despre români, scriitorul acela , corespondent pe fronturile trecutului, Mihai Stoian, ,,nici cuceritori, nici cuceriţi’’, adică, undeva pe la mijloc… călduţi …, aurea mediocritas.

- Vrei să spui că lumea românească e mediocră sau sub-mediocră?

- Eu n-am vrut să fiu aşa de tranşant, aşa de eufemistic… dar dacă tu o spui!

- N-ai spus-o, dar ai sugerat-o, drac împeliţat ce eşti.

- Dar ştii la ce-i bună aurea mediocritas? mă întrebă repede demonul ca să-mi ia maul.

- Ei bine, la ce-i bună?

- La somn! Visul e cel mai bun somnifer. În aurea mediocritas trăieşti o dulce somnolenţă care te face să visezi mereu. Visezi cu ochii deschişi şi nu mai auzi, nici nu mai vezi ce-i rău şi josnic în jurul tău. Prin urmare, a te complace într-o astfel de lume e ca şi cum ai trăi în cea mai bună lume dintre toate lumile posibile. Parcă aşa spunea Leibniz…

- Ei, nici chiar aşa nu e lumea noastră, cum o vezi tu necuratule. Lumea noastră tinde spre bine, se aliniază cu cea din UE. Nu-i oare aşa cum spunea Aristotel, că e în firea lucrurilor să tindă spre bine? Eu cred că eudaimonia va cuprinde România! Cred că bunăstarea şi fericirea va cuprinde ţara. Şi oamenii trăind bine, vor dori să facă totul bine.

- Ha! ha! ha! îi aud hohotele sardonice. Poate vrei să spui, anarhia va cuprinde România! Că după cum se aliniază la cele rele… scandaluri politice, corupţie, crime, furturi, sustrageri de arme, pornografie, homosexualitate, pedofilie…, mai puţin la hi-tec, economie, bună administrarea, comerţ, export, turism… iar după cum arată realitatea românească în criza economică de azi, lucrurile merg mai degrabă spre cel rău şi viclean, adică spre mine, ha! ha! ha! râse el din nou, cu râsul acela sardonic cunoscut ( nu-mi aminteam cu al cui semăna, din realitate, râsul lui batjocoritor, aveam un lapsus) , nu spre bine! Toate astea deschid uşile reacţiunii extremiste. Şi-atunci să mă vezi, pe mine, la mare cinste! Ha! ha! ha!, rânjea el cu toată gura.

- Suntem într-un timp al istoriei care se repetă în alt plan, continua demonul atotcunoscător, trăim într-un cerc vicios al spiralei timpului, un cerc care reiterează întocmai istoria interbelică a secolului al XX-lea, o analogie frapantă cu perioada crizei din 1929-1933, în care pe de o parte - o clasă politică tot mai abuzivă, mai coruptă, mai cinică şi mai neruşinată, prinsă în hăţişul de afaceri oneroase, rătăcită în propriul labirint pe care l-a creat. Demonul vorbea, eu eram cu urechile la el, dar cu gândul mă chinuiam să-i aflu numele celui cu care se asemăna la râs. Nimic. Parcă sufeream de amnezie. - De cealaltă parte , zicea el cu acelaşi glas calm, enervant de calm, generaţiile de tineri dezabuzaţi, tot mai pesimişti, mai sceptici şi mai defetişti, la fel ca tinerii dezabuzaţi din vremurile interbelice, care scârbiţi de democraţia românească, s-au orientat spre extreme, unii spre extrema stânga , alţii spre dreapta şi tinerii din zilele noastre vor căuta la extreme. Condiţiile istorice sunt aproape analoage, iar tinerii caută o speranţă morală. Şi unde s-o afle, dacă în democraţie nu mai e de găsit? La stânga…, la dreapta…ha!ha!ha!

- Mai tacă-ţi fleanca Încornoratule! strig la el, tot mai iritat. Ce eşti tu? Cassandra? Şi nu te mai hlizi de parcă te-ai bucura de răul românilor! Ce crezi că noi copiem numai ce-i rău din UE? Hai, lasă-mă, plimbă ursul, du-te în pustii! Că acolo ţi-ii locul. Aici e plaiul gurii de rai, nu talpa iadului. Auzi Întunecatule! Lasă-mă, că vreau să dorm! Vreau să dorm! Ai înţeles! Să dorm!

- Dormi! Ţi-am spus eu, şi, dacă nu ţi-am spus, vorba lui Garcea, ţi-o repet! Dormi române, dormi în pace!…ha! ha! ha!... ţara să visezi te face! Ha! Ha! Ha!...

Aproape mă sufocam de enervare. Tocmai mă pregăteam să-i dau un şut la partea dorsală, dar a dispărut fulgerător din faţa mea. Cred că-mi ghicise intenţia agresivă! Dar cum să loveşti totuşi un spirit imaterial, fie şi al răului?!...

N-am mai putut să adorm. M-am sculat şi am scris pe Reţeaua literară, visul acesta frumos ca o speranţă.

Mă lupt c-un zmeu...

Efortul este mare, pasu-i tot mai greu,
dar nu cedez, voinţa-i o chemare;
mă lupt cu înălţimea ce-mi pare-a fi un zmeu
şi-ii gata , la poale , iar să mă prăvale.