Alexa Visarion - Timpul creației artistice

 Duminică,19 ianuarie 2014,  ora 11.00  urcam scările  la  sala „Mihai Ursachi”, Casa  cu absidă „Laurențiu  Ulici”   a Uniunii Scriitorilor Filiala Iași. Nu-l văzusem   niciodată pe   regizorul Alexa Visarion și nu-l cunoșteam. Mi-am amintit   de  filmul  „Înghițitorul de săbii”.  Nu este   o celebritate cum a fost  Sergiu  Nicolaescu.                                                 

 Regizorul Alexa Visarion, un bărbat frumos, cu  bărbuță à la Kogălniceanu,  ne prezintă o   prelecțiune  filosofico-estetică  cu tema „Timp  mitic și timp actual  în creația artistică”.  Autor  a unui număr   de șase  filme:  Înainte de tăcere,  Înghițitorul de săbii , Năpasta, Vinovatul, Luna Verde.  În  prezent lucrează la filmul  Ana după Balada  meșterului Manole.                                                                                                       

 Studiul  filosofico-estetic despre timpul  mitic și timpul actual  în  creația artistică  prezentat de regizorul Alexa Visarion  a  fost greu de  îngurgitat  de către auditoriu.                                                                 

   Cassian Maria Spiridon, președintele filialei Iași a  Uniunii Scriitorilor,   a spus că eseul său  va fi publicat  în Convorbiri literare.  „Să-l mai corectez  și vi-l  trimit prim   mail.”  Un bătrân din sală, fie că nu a auzit bine, fie că era plecat pe-acasă, zice: „Vă propun  să fie  publicat  în Convorbiri literare…” Ne întoarcem priviri  ilare spre interlocutorul   întârziat cu  gândul.                                                               

 La final  regizorul ne citește  Sonetul XV al lui Shakespeare, un sonet  despre  timp.  Și lupt de dragul tău, izbind   în timp/  Să-ți dau  din nou ce-ți  fură el din nimb( Traducere  Neculai Chirica și  Dan  Grigorescu).                                                                                                       

 Cred că ar fi sunat mai  bine, ultimul vers,  dacă ar  fi  fost tradus în viziune  eminesciană: „să-ți dau al nemuririi  nimb.”                              

     „Aș putea  spune că acesta a  fost cursul vieții   mele -   timp, creație, destin.”                                                                                              

 Apoi   Alexa Visarion ne-a  povestit  cu o sinceritate deconcertantă  câteva crâmpeie  din viața sa.  „Când tata  s-a întors de la canal  m-a bătut fiindcă am stricat  un scaun.  Tata a fost  arestat de comuniști de trei ori.     Despre primul Canal, (mi-am amintit  și o spun  pentru cine nu știe), a cărei decizie  de a fi  construit a fost   luată de Gheorghe  Gheorghiu-Dej la indicația  lui Stalin,  a scris  Marin Preda cu mult umor  (negru spunem noi, dacă construirea   lui  nu ar fi fost  atâta tragism), în Cel mai iubit dintre pământeni( vol. I) .  Doi, zice  Stalin:  în chestiunea  cadrelor burgheze care  râd de voi  și lansează anecdote reușite (și aici Stalin avu un gest, își netezi râzând mustața, ca și cum ar fi auzit și el aceste anecdote reușite […] mă luă de braț  și mă duse  în fața  unei mese  cu harta României în relief, executată special pentru această  întâlnire. El luă în   mână un băț, îl puse  pe   undeva pe lângă Cernavodă și apoi de-acolo făcu harști cu el  până  pe lângă Constanța. Pe aici , zise, faci un canal care să lege Dunărea  de  Marea Neagră, și îi  trimiți acolo să-l sape   pe toți ăștia care râd de voi. Să lanseze de-acolo  anecdote  dacă or să mai aibă chef,  și dai  două lovituri deodată… ( M. Preda – Cel mai iubit dintre  pământeni, vol. 1, p. 213, Ed. Cartea  Românească, 1984).                                                                                    Românii, neîntrecuți  în bancuri, câți  și-au  lăsat oasele la Canal, doar pentru că  regimul draconic de dictatură a proletariatului nu admitea râsul  și cum  mulți mioritici  nu se puteau  abține să nu râdă, râsul le-a fost fatal. Cum să interzici  unui popor să râdă?                      

 Majoritatea care a  ajuns  la Primul Canal  era  formată din intelectuali de frunte cu apucături  burgheze sau  mic burgheze,    fiindcă ei erau  creatorii de anecdote reușite.                                                         

 Vezi tinere ce înseamnă   a trăi într-un sistem concentraționar!  A trăi într-un sistem concentraționar, fie de stânga sau de dreapta, te poate costa libertatea  și chiar viața pentru o simplă anecdotă reușită.  Gluma reușită    nu e gustată nici de  extrema dreaptă, nici de extrema stângă.                             Au demonstrat    asta și cei de dreapta(amintește-ți de masacrele legionare) și cei de stânga (amintește-ți de asasinatele din timpul dictaturii proletariatului  - vezi  „Memorialul  durerii”( Lucia Hossu Longin).                                    

 Așa că,  tinere alungă-ți gândul de la   ideologiile extremiste. E  mai bună de  o mie de ori  o Democrație, fie  și  coruptă  cum este  a noastră , decât  un comunism cu față umană.  Trebuie să luptăm  împotriva politicienilor corupți, nu împotriva Democrației.  Extremism politic = Exterminare  în masă. Să luăm aminte!                                                                                   

 „Mama,  a continuat  Alexa Visarion,   a murit  tânără de cancer. Eu am  plecat la București și am dat examen   la Teatru  și am intrat. Și , într-o sală pregăteam Năpasta. Eram pe-atunci  în anul doi  și eram  printre cei mediocri. Năpasta  este  o piesă  atipică al  lui Caragiale, dar cu o   mare încărcătură emoțională.   În acel moment   a intrat Lucian   Pintilie , a privit  și a zis : „Cam simpluț!...”  Poate că acesta a fost momentul,   imboldul care m-a motivat, sau cum i-am zis eu ciocanul destinului. În anul trei am început să mă afirm… Eram puternic, vital, cu o energie nebună. Lipsa tatălui mă fortificase.  Dar îmi lipsea comunicarea cu cineva.   

 M-am căsătorit  la 18 ani, să am și eu cine schimba o  vorbă  și de 49 de ani suntem tot împreună.”  În sală se  aud  aplauze. Da, e o performanță  și un act de  mare  voință să  rămâi alături de femeia  cu care Dumnezeu ne-a unit,  mai cu seamă  în mediu  artistic  unde   libertinajul erotic este o normă   morală.                                                              

„Sunt un tip  emotiv. Nu pot să mint. Dacă mint  roșesc tot…                    Odată, a continuat Alexa Visarion,  o  femeie mi-a dat o  poză cu Iisus , zicea că a găsit-o în aparatul ei de fotografiat, nu  știu cum, că ea nu pozase chipul Lui . Am pus-o în bibliotecă și într-o noapte m-am trezit   și am văzut  în cameră  o lumină.  M-am uitat  pe direcția razei și am văzut imaginea   lui Iisus  proiectată   pe perete.  Nu fumez, nu beau,  nu mă  droghez, nu am halucinații… Sunt un tip religios.  Cred în Dumnezeu… Mi-am zis că acesta e un semn, un mesaj de dincolo,  din a cincea dimensiune.                                                                                  

 Nu sunt  regizor. Regizorul este  un conducător. Eu fac un act regizoral. Acum lucrez la filmul Ana după  Balada meșterului Manole. De fiecare dată când încep  o nouă  creație, mă duc la mormântul  lui Eminescu  să  mă  încarc energetic cu lumina Luceafărului , dar și  pe la  mormântul  rivalului său la nurii  Veronicăi, la mormântul  lui Caragiale. Asta  îmi dă  o anume forță  de a  merge mai departe….                             

 Am regizat toate piesele   lui  Caragiale, pe toate continentele. La ruși am fost  întrebat, cum este considerat  Caragiale un  dramaturg  așa de mare, că  e  aproape de neînțeles. Citind piesele traduse în rusă  mi-am dat seama că traducerea  lui Caragiale  era execrabilă.”                                  

Filmul „Înghițitorul de săbii”  este  o creație cinematografică reușită, dar  „Luna Verde” după cum spune Iulia Blaga, de la Hot News ro., este  un film cu și despre tineri,  tineri homosexuali care   agață parteneri  pe internet,  tineri care râd mult dar care   nu arată idealul noii generații de copii ai libertății democratice, spiritul  afirmării  individualității, competitivității   și creativității.                                                 
     

 E    „un film lipsit  de logică și substanță”, un proiect respins în 1987,  reluat și finalizat în 2010, care a  consumat niște bani  și au produs o peliculă de doi bani.                                                                                           
  

 Un scriitor trebuie să știe să spună o poveste captivantă, un  regizor de film trebuie să știe să exprime  imagistic o poveste fascinantă.  Cred că acesta este  talentul – a ști să captivezi  consumatorul de  artă într-o poveste.                     

 Cel mai  bun filon este  povestea unei suferințe,  a  devotamentului  până la sacrificiul de sine  pentru  un ideal -   pentru  ceva sau pentru cineva.  Altfel  povestea scrisă sau filmată   se pierde într-un haos fără cap și fără  coadă.

                                                                                                                                  

Vasile Anton Ieșeanu, marți ,21 ianuarie 2014, Iași          

Priviri liminare: Camil Petrescu- Patul lui Procust

                Dacă ar fi să gândesc  despre  Camil Petrescu,   nu cu mintea mea românească ,   subiectivă, ci  cu mintea unuia  din membrii  juriul  Academiei  suedeze, aș propune fără  nicio reținere   romanul  lui Camil Petrescu – Patul lui Procust pentru  premiul Nobel  pentru literatură. 

Nu mai spun că, primul pe lista creatorilor  de literatură  români care ar fi trebuit onorați  cu premiul Nobel,  ar fi   Mihai  Eminescu, al doilea I. L.   Caragiale,    al treilea,  fără  îndoială,  Mihai Sadoveanu ,  al patrulea Liviu Rebreanu,    iar al cincilea corifeu, fără  rezerve,  Camil Petrescu.    

                                                                                                                              

  Șirul  scriitorilor    români, premiați de mine  cu   Nobel  pentru literatură, ar continua  cu  Tudor  Arghezi,    Titus Popovici,  Eugen Barbu,  Marin Preda, Nechita Stănescu.  De ce li s-a răpit  măcar unora dintre literații  români    această  șansă?  Sau,  pusă altfel întrebarea, de  ce scriitorii  români nu au nicio șansă la Premiul Nobel?                                                               

  Acum  există   o  comunitatea  română  destul de  numeroasă   în  Malmö și sper că  academicienii  suedezii se vor apleca să-i citească  și pe scriitorii români, cărora  să le acorde o șansă   egală cu a vesticilor.  

 Următorul pe lista candidaților   mă angajez să  fiu eu, dar   până se   va decide  Academia  Suedeză să acorde,   unui  literat  român, Premiul Nobel,  voi fi oale și  ulcele.                                                              

 Patul lui Procust  al lui Camil Petrescu poate fi așezat,  la  o analiză  a aceluiași  juriu  al  Academiei suedeze,  alături de marile romane de dragoste Anna Karenina al  lui Lev Tolstoi,   Madame Bovary   al lui   Gustave  Flaubert, Lolita al lui Vladimir  Nabokov și a mai recentului    premiant Nobel(2006)  turcul   Orhan Pamuk  cu Muzeul  Inocenței.

  În motivația juriului ar trebui să scrie astfel: „ca recunoaștere a nobilei și  inteligentei   creativități literare, distingându-se   întru totul  prin  delicatețea spiritului,  originalitatea ideilor și construcția   proprie  novatoare, Camil Petrescu fiind   un adevărat pionier, deschizător  de  drumuri noi,  în literatura română  și universală. În scrierile sale prezintă sufletul   românesc  în  aspectele sale esențiale. ”

                                                                                               

 Premiul  Nobel  pentru  literații români nu există. Să fim noi  marginalizații  est-eticii Europei  care nu au acces   în  elita  vest  europeană? George Emil Palade ar mai fi primit premiul  Nobel dacă  nu emigra în   SUA ?    Dar  Hertha Mühler, dacă nu emigra în Germania, dacă nu scria în germană, ci în română,  ar mai   fost   premiată  cu   Nobel,   în  2009, de Academia Suedeză? 

 Pentru   Patul lui  Procust,   Camil Petrescu  ar fi meritat  un vot unanim   al Academiei Suedeze , dar  ca român  nu a avut nicio șansă la premiul Nobel .                

 În cartea cu   premianții Nobel pentru literatură, am  găsit o sumedenie de autori premiați  Nobel   a căror  opere n-au trecut granițele naționale  și care  au fost  uitați și de către conaționali lor.                                                                                                                

 Analizând  scrierile premianților  Nobel,  prim metoda comparativă,  am ajuns la concluzia că  din păcate  creația  literară  românească  în general  este mult   marginalizată. 

Noi importăm multă, foarte multă literatură din vest, dar  exportăm foarte puțină.  Vest   europenii  fac din creația literară o marfă, noi  un crez.                                                             

 Marginalizarea începe cu refuzul creației spirituale a țărilor est-etice. Cu certitudine  Constantin Noica  avea dreptate  când vorbea despre  trădarea  de către vest europeni   a marilor valori -    cu  absurdul, nonsensul  și cinismul lor.

 Personajele  principale  din  romanul  Patul  lui Procust :   Ladima – un  credincios idealist  al  adevărului , al  iubirii   și dreptății  sociale,  un  Fred Vasilescu  - tânăr bogat care refuză iubirea spre a nu-și pierde libertatea  de mascul,  doamna X  -  o femeie    devotată iubirii   pure până la îmbolnăvire, Nae  Gheorghidiu  -   politicianul  corupt,   cinic până la sadism,  un butoi de osânză și mocirlă,   Emilia  - o semi-prostituată –actriță  închipuită,   precum și cele secundare, prietenii   lui Ladima ca  Cibănoiu  înclinat spre teozofie, Penciulescu și Bulgăran   -  atei, materialiști, cinici  și grobieni  sunt  emblematice fiind identificate în real în  arealul   mioritic. Sunt  caractere  bine  creionate,  cu  o  mână de maestru de Camil  Petrescu.

 Patul lui Procust nu este, cum  mulți sunt înclinați  a crede  un pat  în care,  Emilia,  o semi-prostituată, face sex cu Fred Vasilescu, ci   este o surprinzătoare și inteligentă  radiografie   a societății românești,   mereu  amăgită  prin   întunecarea gândului și a vederii, cum spune  Camil Petrescu,  pervertită  de  standardelor  imorale, ale  unui  Pat al lui Procust,  impuse de  clasa  politică, renunțând,  sub presiunea și persuasiunea  aleșilor,  la  bunul simț   și discernământul moral.  Cine  nu se aliniază  standardelor  imorale  ale Patului  este scos din social  și nu mai are  decât  o singură    alternativă - suicidul  la care recurge Ladima și Fred  Vasilescu.                                                                                                               

 Personajele romanului   reconstituie   în mic  societatea românească interbelică, cu nimic diferită de ceea de azi, societate  care  se aliniază standardelor   imorale   impuse   de  o clasă politică lacomă și perfidă  pe care  socialul   o imită  cu o  inconștientă lipsă de luciditate, legitimând astfel   impostura  și hoția  în  principalele  și fundamentalele instituții  ale statului român  - administrație,  justiție,  cultură.                                                                               

                                                                                                                                            

 A fi  un om de litere  în România contemporană   înseamnă  a fi un  ilustru  necunoscut.  Cum să   pătrunzi  dincolo de granițe, când preocuparea  celor    care patronează ICR –ul , în speță  al lui Patapievici a fost aceea de a promova mediocritățile de gașcă sau  platitudinile aurite de profitori  ignari. Vest europenii astfel ne percep – drept creatori de spirit mediocri.                            

 Mai  anxios și mai frust, Zaharia  Stancu  exprima această deziluzie mioritică   prin   unul din personajele din Pădurea nebună: „ În țara asta nimeni nu are nevoie de scriitori. Mai  bine căcănar decât scriitor…” Prea sceptic și prea cătrănit  personajul lui  Zaharia Stancu. În țara asta mai sunt  totuși  și oameni care citesc.                                                                                     

 Camil  Petrescu se naște  pe 9 aprilie 1894, ca fiu al  lui Camil Petrescu, decedat înainte de  ase naște  și al Anei( fostă Cheler) de profesie croitoreasă. „Scund, cu ochii de un albastru  pronunțat, spune Virgil Carianopol, Camil Petrescu nu vedea  în trecere, aproape nimic din cele ce se petreceau  în afara lui.”                                                                                                           Copilul, rămas fără  tată,   este crescut de   familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu din Obor. Nici romanul  Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,   nici  Patul lui Procust  nu  sunt   tributare  modelului proustian,  decât  doar  sub aspectul  metodei psihanalitice. 

 Romanele lui Camil Petrescu   nu se lase citite doar odată, ca o aventură cu o femeie de o noapte, ci  te recheamă,  ca o femeie frumoasă, cu  magia   lor,  să le recitești mereu.  Scriitorul  spune că literatura trebuie să se sincronizeze cu filozofia și știința ei,  teză pe care  o îmbrățișez  cu toată  inima, cu tot  cugetul și iubirea mea.                      

 Piesele de teatru  -   Jocul Ielelor,  Suflete tari,   Danton, rămân cele mai strălucite pagini  ale dramaturgiei  românești, adevărate aventuri în lumea ideilor.                        

 Danton, una din  piesele  cel mai greu  de jucat,  va fi pus în scenă   la inițiativa  actorului  Radu Beligan, director al  Naționalului, și efortul  actorilor.  Problematica răscolitoare a  pieselor de teatru  rămâne mereu actuală.  Asta pentru că   scrierile lui Camil Petrescu sunt dragoste în stare pură.                               

                         Vasile Anton Ieșeanu, 23  martie 2013, Iași