Mireasmă de mere roșii cu tricolor românesc

                                                                                                                                        Mireasmă de mere roșii  cu tricolor românesc

În ziua  de 17 mai 2014  pe la  ora  11 a.m. , o mână de  ieșeni  și ieșence de la   Universul prieteniei  și din Academia  liberă  Păstorel – Iași,    împătimiți în ale scrisului, atrași  de mireasmă  merelor  roșii,  ne-am adunat la Casa cu absidă să ne îmbătăm cu poezie și  adevăr și  să ne  iluzionăm, ca niște  obsedați, încăpățânați și   nebuni, că  în lumea postmodernității și postmodernismului  tot mai materialist, în care  cuvântul devine  umbra imaginii, mai credem în cuvântul scris.  Și de ce  nu, când fundamental a  fost cuvântul și nu imaginea, căci la început, cum ne spune Evanghelia după  Ioan,   a fost cuvântul…                

 Mai întâi , Emilian  Marcu, starostele   a  sute de  poeți  și   poetese,  nașul   multor scriitori, romancieri  și eseiști,  ne  prezintă   poemele de suflet ale  poetei Gabriela Beldie - Mireasmă de  mere roșii.  „Până la gura flămândă a cerului  crește poezia Gabrielei  Beldie”, afirmă   Emilian Marcu, în deschiderea  cuvântului său.   

                                         

Se înalță ca mărul și  rodește  la fel  -  rodește  mere mari,  roșii, gustoase de-ți lasă gura apă ca poezia românească  ce curge ca apa limpede de izvor.                                                                                          

 La casa cu absidă, nu casa cu aspidă, deși  merele atrag mereu  șarpele, merele  roșii ale  poeziei  cresc sub  lumina  tricolorului românesc.  Dar șarpele biblic  e mereu prezent și  mereu  îi șoptește  Evei ceva,   ce nici Dumnezeu nu știe, ne spune Blaga. Ei bine, ce i-a  șoptit șarpele  aflăm  în  cartea  Gabrielei  Beldie  -  Mireasmă de mere roșii                                                                           

 Gabriela  Beldie   preferă  culoarea albastră a  cerului senin. Ochii ei mari  sunt  de   un  albastru  indefinit,  uneori  cu scânteieri de peruzea, alteori   întunecați  ca cerul  înnorat,   după  stările emoționale  pe care le trăiește  în fiecare clipă.                                                                                  Emoția  este   în  fond cea mai sublimă  stare a  omului ;   în acel moment  spiritul  se  înalță până la cer   și devine albastru, aristocratic, ba chiar mai mult. Eu cred că  albastru  e o culoare sacră; eu cred că e  una  din culorile divinului.  Nu întâmplător , albastrul  e prins în tricolorul românesc.  Roșu , galben și  albastru sunt culorile  Divinului.      

 Gabriela are ochi albaștri,  poartă o eșarfă  albastră, coperțile  cărții,  Mireasmă de mere roșii,  sunt albastre.  

                                                   

 Oare e întâmplătoare  această  atracție a  poetei   pentru  culoarea albastră? Deloc  întâmplătoare, căci nu știm deloc cum se petrec lucrurile la  nivelul  inconștientului unde domină  particule elementare ale cuanticului și energiile abisale ale  universului multidimensional.       Albastru revine obsesiv în  poemele Gabrielei  - „zarea albastră”(Poveste),  „lumină albastră” (Alb) „munte  albastru”(Rece), „boare albastră”( Septembrie),„albastră tăcerea”(Rugă) „saci albaștri”(Mai înalți),  și iarăși  „tăceri albastre”(Din țărână), „frunza lui albastră”(Seism) „floare albastră”(De partea cealaltă) „creștea albastră”(Fior) „ceva albastru” „aspru în albastru” (Vreme pentru floare).                                                                                                      

 În aceeași  notă de umor prietenesc, Emilian  Marcu  și-a  luat sarcina  de a-l prezenta și pe  scriitorul  Constantin Mănuță, deși  în program  figura  romancierul  Valentin Talpalaru. Din motive necunoscute  și  cu siguranță  imposibile  nu a fost prezent.

                         

 De  mireasma   merelor a   fost  atrasă  și cântăreața  de muzică populară,  Rodica Ioniță Grosu, care ne-a încântat cu o  doină   din Bucovina.                                                                                                    Academia   liberă Păstorel - Iași ne-a   indus cu  epigramele haioase,  râsul sănătos.                                                                                                         

 Am   profitat de atmosfera  poetico-colocvială  și  mireasma  pastorală  a   merelor roșii  și de  atmosfera  păstoreliană  adusă  de vitejii condeieri  ai lui Păstorel   și  am prezentat  o  carte  despre  România, pe care am intitulat-o  -    În inima României.                           

 Cartea este scrisă de  suedezul Göran Börge.  În suedeză  sună astfel: Ini Rümanien.

 Cartea  a trezit  interesul celor prezenți.  Mulți scriitori ieșeni și-au manifestat dorința  de avea această carte,  tradusă, în biblioteca personală. Nu sunt multe cărți, scrise de străini,  care   vorbesc de  bine  despre România.                                                                                           

 Fac   apel cu această ocazie, pe calea   internetului, la bunăvoința     unor  editori  cu   trăire  patriotică, cât  și unor sponsori   cu  mândrie românească  și   simțire  mioritică,  să ne sprijine  financiar  în   împlinirea acestui  proiect editarea volumului tradus în română   - În inima României.                                                                                          

 Deși a apărut   în 1970, la editura suedeză, Coeckelberghs, Ini Rümanien   nu a fost tradusă până în prezent   în română.  Mica editură Coeckelberghs  din Stockholm,  a aparținut  belgianului  René  Coeckelberghs - soțul   poetei  Gabriela  Melinescu,  fosta iubită a  poetului Nichita Stănescu.                                                                      

 René  Coeckelberghs  semăna la chip  foarte mult cu   poetul Nichita Stănescu. Această coincidență, aceste paradoxale asemănări    sau cum  le  numea  Jung   - sincronicități  sau  un principiu de conexiune acauzal,   iarăși  mă  duce cu gândul  că  nimic nu e întâmplător pe lumea asta.  Numai noi cei care trăim în   universul  tridimensional percepem   programarea cuantică  de  dincolo de percepția  noastră, drept o fericită sau nefericită întâmplare.  Jung avea   dreptate. La nivel cuantic, unde timpul nu există -  fenomenele  se  petrec  sincronic.                                                                                   

 Lucrurile se leagă sincronic, acauzal:   în prezent  muncește asiduu la traducerea cărții -   bătrânul din Malmö, Ionel Petrișor.  Cartea,  tradusă în proporție  de peste șaptezeci la sută,   este un   adevărat compendiu despre civilizația  românească. La 1 Decembrie 2014,  de Ziua  Națională a României, În inima României, sperăm   să fie lansată la  Iași.                                                                                                                    

 Cine dorește    această  carte (  cine nu  simte  și  nu  gândește românește ?!)  rog să ne scrie pe email:antonvasileiasi@gmail.com.        Prețul va fi comunicat la momentul oportun . Dorim să cunoaștem  numărul  doritorilor spre a comanda  editurii,  cu aproximație,  numărul  de exemplare. În preț va fi   inclus și   transportul.         

Vasile  Anton Ieșeanu, 18 mai 2014, Iași                                                                                                                             

Priviri liminare: Camil Petrescu- Patul lui Procust

                Dacă ar fi să gândesc  despre  Camil Petrescu,   nu cu mintea mea românească ,   subiectivă, ci  cu mintea unuia  din membrii  juriul  Academiei  suedeze, aș propune fără  nicio reținere   romanul  lui Camil Petrescu – Patul lui Procust pentru  premiul Nobel  pentru literatură. 

Nu mai spun că, primul pe lista creatorilor  de literatură  români care ar fi trebuit onorați  cu premiul Nobel,  ar fi   Mihai  Eminescu, al doilea I. L.   Caragiale,    al treilea,  fără  îndoială,  Mihai Sadoveanu ,  al patrulea Liviu Rebreanu,    iar al cincilea corifeu, fără  rezerve,  Camil Petrescu.    

                                                                                                                              

  Șirul  scriitorilor    români, premiați de mine  cu   Nobel  pentru literatură, ar continua  cu  Tudor  Arghezi,    Titus Popovici,  Eugen Barbu,  Marin Preda, Nechita Stănescu.  De ce li s-a răpit  măcar unora dintre literații  români    această  șansă?  Sau,  pusă altfel întrebarea, de  ce scriitorii  români nu au nicio șansă la Premiul Nobel?                                                               

  Acum  există   o  comunitatea  română  destul de  numeroasă   în  Malmö și sper că  academicienii  suedezii se vor apleca să-i citească  și pe scriitorii români, cărora  să le acorde o șansă   egală cu a vesticilor.  

 Următorul pe lista candidaților   mă angajez să  fiu eu, dar   până se   va decide  Academia  Suedeză să acorde,   unui  literat  român, Premiul Nobel,  voi fi oale și  ulcele.                                                              

 Patul lui Procust  al lui Camil Petrescu poate fi așezat,  la  o analiză  a aceluiași  juriu  al  Academiei suedeze,  alături de marile romane de dragoste Anna Karenina al  lui Lev Tolstoi,   Madame Bovary   al lui   Gustave  Flaubert, Lolita al lui Vladimir  Nabokov și a mai recentului    premiant Nobel(2006)  turcul   Orhan Pamuk  cu Muzeul  Inocenței.

  În motivația juriului ar trebui să scrie astfel: „ca recunoaștere a nobilei și  inteligentei   creativități literare, distingându-se   întru totul  prin  delicatețea spiritului,  originalitatea ideilor și construcția   proprie  novatoare, Camil Petrescu fiind   un adevărat pionier, deschizător  de  drumuri noi,  în literatura română  și universală. În scrierile sale prezintă sufletul   românesc  în  aspectele sale esențiale. ”

                                                                                               

 Premiul  Nobel  pentru  literații români nu există. Să fim noi  marginalizații  est-eticii Europei  care nu au acces   în  elita  vest  europeană? George Emil Palade ar mai fi primit premiul  Nobel dacă  nu emigra în   SUA ?    Dar  Hertha Mühler, dacă nu emigra în Germania, dacă nu scria în germană, ci în română,  ar mai   fost   premiată  cu   Nobel,   în  2009, de Academia Suedeză? 

 Pentru   Patul lui  Procust,   Camil Petrescu  ar fi meritat  un vot unanim   al Academiei Suedeze , dar  ca român  nu a avut nicio șansă la premiul Nobel .                

 În cartea cu   premianții Nobel pentru literatură, am  găsit o sumedenie de autori premiați  Nobel   a căror  opere n-au trecut granițele naționale  și care  au fost  uitați și de către conaționali lor.                                                                                                                

 Analizând  scrierile premianților  Nobel,  prim metoda comparativă,  am ajuns la concluzia că  din păcate  creația  literară  românească  în general  este mult   marginalizată. 

Noi importăm multă, foarte multă literatură din vest, dar  exportăm foarte puțină.  Vest   europenii  fac din creația literară o marfă, noi  un crez.                                                             

 Marginalizarea începe cu refuzul creației spirituale a țărilor est-etice. Cu certitudine  Constantin Noica  avea dreptate  când vorbea despre  trădarea  de către vest europeni   a marilor valori -    cu  absurdul, nonsensul  și cinismul lor.

 Personajele  principale  din  romanul  Patul  lui Procust :   Ladima – un  credincios idealist  al  adevărului , al  iubirii   și dreptății  sociale,  un  Fred Vasilescu  - tânăr bogat care refuză iubirea spre a nu-și pierde libertatea  de mascul,  doamna X  -  o femeie    devotată iubirii   pure până la îmbolnăvire, Nae  Gheorghidiu  -   politicianul  corupt,   cinic până la sadism,  un butoi de osânză și mocirlă,   Emilia  - o semi-prostituată –actriță  închipuită,   precum și cele secundare, prietenii   lui Ladima ca  Cibănoiu  înclinat spre teozofie, Penciulescu și Bulgăran   -  atei, materialiști, cinici  și grobieni  sunt  emblematice fiind identificate în real în  arealul   mioritic. Sunt  caractere  bine  creionate,  cu  o  mână de maestru de Camil  Petrescu.

 Patul lui Procust nu este, cum  mulți sunt înclinați  a crede  un pat  în care,  Emilia,  o semi-prostituată, face sex cu Fred Vasilescu, ci   este o surprinzătoare și inteligentă  radiografie   a societății românești,   mereu  amăgită  prin   întunecarea gândului și a vederii, cum spune  Camil Petrescu,  pervertită  de  standardelor  imorale, ale  unui  Pat al lui Procust,  impuse de  clasa  politică, renunțând,  sub presiunea și persuasiunea  aleșilor,  la  bunul simț   și discernământul moral.  Cine  nu se aliniază  standardelor  imorale  ale Patului  este scos din social  și nu mai are  decât  o singură    alternativă - suicidul  la care recurge Ladima și Fred  Vasilescu.                                                                                                               

 Personajele romanului   reconstituie   în mic  societatea românească interbelică, cu nimic diferită de ceea de azi, societate  care  se aliniază standardelor   imorale   impuse   de  o clasă politică lacomă și perfidă  pe care  socialul   o imită  cu o  inconștientă lipsă de luciditate, legitimând astfel   impostura  și hoția  în  principalele  și fundamentalele instituții  ale statului român  - administrație,  justiție,  cultură.                                                                               

                                                                                                                                            

 A fi  un om de litere  în România contemporană   înseamnă  a fi un  ilustru  necunoscut.  Cum să   pătrunzi  dincolo de granițe, când preocuparea  celor    care patronează ICR –ul , în speță  al lui Patapievici a fost aceea de a promova mediocritățile de gașcă sau  platitudinile aurite de profitori  ignari. Vest europenii astfel ne percep – drept creatori de spirit mediocri.                            

 Mai  anxios și mai frust, Zaharia  Stancu  exprima această deziluzie mioritică   prin   unul din personajele din Pădurea nebună: „ În țara asta nimeni nu are nevoie de scriitori. Mai  bine căcănar decât scriitor…” Prea sceptic și prea cătrănit  personajul lui  Zaharia Stancu. În țara asta mai sunt  totuși  și oameni care citesc.                                                                                     

 Camil  Petrescu se naște  pe 9 aprilie 1894, ca fiu al  lui Camil Petrescu, decedat înainte de  ase naște  și al Anei( fostă Cheler) de profesie croitoreasă. „Scund, cu ochii de un albastru  pronunțat, spune Virgil Carianopol, Camil Petrescu nu vedea  în trecere, aproape nimic din cele ce se petreceau  în afara lui.”                                                                                                           Copilul, rămas fără  tată,   este crescut de   familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu din Obor. Nici romanul  Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,   nici  Patul lui Procust  nu  sunt   tributare  modelului proustian,  decât  doar  sub aspectul  metodei psihanalitice. 

 Romanele lui Camil Petrescu   nu se lase citite doar odată, ca o aventură cu o femeie de o noapte, ci  te recheamă,  ca o femeie frumoasă, cu  magia   lor,  să le recitești mereu.  Scriitorul  spune că literatura trebuie să se sincronizeze cu filozofia și știința ei,  teză pe care  o îmbrățișez  cu toată  inima, cu tot  cugetul și iubirea mea.                      

 Piesele de teatru  -   Jocul Ielelor,  Suflete tari,   Danton, rămân cele mai strălucite pagini  ale dramaturgiei  românești, adevărate aventuri în lumea ideilor.                        

 Danton, una din  piesele  cel mai greu  de jucat,  va fi pus în scenă   la inițiativa  actorului  Radu Beligan, director al  Naționalului, și efortul  actorilor.  Problematica răscolitoare a  pieselor de teatru  rămâne mereu actuală.  Asta pentru că   scrierile lui Camil Petrescu sunt dragoste în stare pură.                               

                         Vasile Anton Ieșeanu, 23  martie 2013, Iași