Libertate în iadul de lux

Notă:  Cartea va apărea la editura Rafet, a poetului Constantin Marafet și  va fi  lansată în cadrul  festivalului   Titel  Constantinescu, ediția a VIII-a  în data de  5 septembrie 2015  

Festivalului Internaţional de Creaţie Literară ,,TITEL CONSTANTINESCU’’, ediţia a VIII-a

5 Septembrie la 11:00

Centrul Cultural "Florica Cristoforeanu" în Rimnicu Sarat, Buzau, Romania

Participă     Poate     Refuză

Premiile care s-au acordat

Şi Mioara Bahna este pe lista de invitaţi.

Libertate în  iadul de lux (fragment)    

Vasile Anton Ieșeanu - Libertate în iadul de lux

Emilian Marcu - Iadul de lux, Suburbii municipale, Tobele mute

Fiicelor mele, Ancuța și Gabriela, care au devenit oameni prin propria lor voință și libertate de alegere,  nu prin mila sau bunăvoința vreunui regim politic.

Obsesia unui poet romancier

Iluzie și libertate

Determinism, relativism și libertate

De cine sunt guvernat?!

Când dreptatea e o artă a hoției…

Țara lui Ion Alnimănui

Dacă Dreptate nu e, nici Liberate nu e!

Libertatea ca o grea povară!…

Ziua când vin copilandrii înarmați…

Libertățile junilor corupți

Despre non-libertatea și nefericirea unui popor

Libertatea rușilor lui Dostoievski

Povestea unui vis de libertate

Aroganță și sadism germano-rus

Efectul de molie al ideologiilor !

Iubire mortală

Închisoarea noastră - casa noastră !…

Comunism versus capitalism

Libertatea idilică sau cum au împăcat suedezii lupul, capra și varza

Forța ideilor, libertatea și idiotes

Conștiința libertății versus libertatea conștiinței

Lagărul - libertatea regimului lui Stalin

Răul e absența libertății

Tobele mute - o mirobolantă ficțiune despre libertate

Umanism în lagărul stalinist

Libertatea lui Epictet

Libertățile omului în postmodernitate…

Realism magic și copii din flori

Alegoria unui vis de libertate

Libertatea animalului înzestrat cu rațiune

A fi liber înseamnă a iubi fără frică

Libertate în lagărul sovietic

Lagărul sovietic - un Turn Babel

Libertatea omului occidental

Putere, bogăție, libertate…

Libertatea lui Rousseau

Temelia libertății

Concluzii despre libertate ale unui romancier ieșean

   
Aceasta e cea mai importantă valoare a unei societăți libere și prospere, cu oameni eliberați din chingile sărăciei. Cum îmi trăiesc viața?! Câtă libertate pot să-mi acord pentru îndeplinirea dorințelor vizavi de veniturile pe care le posed. „Există” susține Isaiah Berlin „un număr minim de opțiuni pentru fiecare alegere (nu doar pentru cele raționale și virtuoase) mai jos de care activitatea umană încetează să mai fie liberă în vreunul din înțelesurile acceptate de acest cuvânt.”

Dacă am un minim de bunăstare materială, care îmi asigură un trai decent, nu mă duc să spăl babele italience la fund și nici nu accept tirania acestor babe „îndrăcite”, cum le eticheta Creangă, tiranie pe care româncele sunt nevoite să o accepte pentru un trai mai bun a familiilor lor. 

Pot să fac munci umilitoare dintr-un sentiment uman, din dragoste pentru semeni; acțiunea mea voluntară nu-mi diminuează libertatea, nici nu-mi afectează demnitatea de om. Dimpotrivă, simt un sentiment de mândrie, în raport cu acela care acceptă statutul de sclav. Libertate îl face, în democrație, pe individul care se autoguvernează, să fie propriul lui stăpân, să trăiască autonom, independent de factorii heteronomi, chiar dacă îi acceptă din necesitate. Libertatea conferită de legile democratice îi impune însă individului autoguvernarea rațională.

La americani, autoguvernarea rațională începe pentru un tânăr la 18 ani, moment când familia întrerupe întreținerea progeniturii. 

 Educaţia americană are în vedere pregătirea tinerilor pentru viață, învățarea cu greutățile incipiente, pentru a-și asigura singuri mijloacele de subzistență și bunăstarea proprie. 

Pragmatismul american impune, prin această școală a devenirii ca om, responsabilizarea tinerilor pentru propria lor existență. A lua viața în piept și a deveni propriul tău stăpân e un exercițiu benefic suveranității morale al unui individ. 

 La noi se practică protecția progeniturii până la vârsta maturității depline, ceea ce conduce la infantilizare și, implicit, nevoia unui protector. Consecințele sunt adesea nefaste; infantilizarea îl abate pe tânăr de la calea firească a devenirii umane. Mulți, la vârsta când ar trebuie să fie bărbați adevărați, se mai țin de fusta mamei sau cer protecția tatălui.

To be a man! - Să fii om!”, sau „Să devii om!”, așa scrie pe toate frontispiciile instituțiilor de învățământ american. Să fii om înseamnă să ai capacitatea să fii autonom. Bertrand Russel numește drept principiu prim al umanului actul creativ al unui individ ,,fie că actul creativ se petrece în sfera politică, în știință sau în artă.” Actul creativ, spune filosoful englez, îl eliberează pe omul pasionat cu adevărat de creație, de dorința de proprietate. Wow! 

 Omul, cu adevărat pasionat de creativitate, omul care trăiește pentru ceva, pentru o idee, pentru un ideal, pentru o mare iubire se eliberează de capcana senzorial – materială care devine doar substitut, care îi asigură existența, și nu o dominantă a vieții.

Vasile Anton Ieșeanu, 23 iulie 2015, Iași   

Stimați parlamentari ignari care este ultima carte pe care o citiți?!

                                                                                                      

   

                             

Vasile Anton  Ieșeanu 

Libertate în iadul de lux

Emilian  Marcu  - Iadul de lux, Suburbii municipale,  Tobele  mute

                      

Cum  ați ajuns parlamentari, noi știm -  sponsorizând partidul  din bani furați de la stat, adică  de la noi, din buzunarul fiecăruia.

Dar  dacă ați ajuns   parlamentari cum ați ajuns, măcar aveți    bunul simț  și puneți mâna pe carte. Pentru a ne face legi drepte,  citiți, nu doar     cinstiți  cremă de  whisky Sheridan, Baileys, Thomas. Știu, de vinul românesc  vi s-a acrit.

Cultura  bahică nu vă face mai culți, ci mai ignari. Deseori  vă abrutizează și spuneți  numai prostii  pe la televiziuni.  De aceea,  vă recomand să puneți mâna pe carte.

Socrate  a făcut un test  printre cetățenii atenieni. În Atena  democratică toți  cetățenii  erau  totodată  și  politicieni. Prin urmare, Socrate a i-a testat pe politicieni  în dialogul Lahes  și a aflat că  habar nu aveau tocmai ei, legiuitorii cetății care „se ocupă de treburile  politice”, și erau  indiferenți  și neglijenți  față de educarea tinerilor  și de  propria lor educație.                                     La fel ca cei din  prima democrație a lumii, social democrații  noștri  nu cunosc ce  este social-democrația,   anume că  impune ca un  prim principiu  - egalitatea   între oameni.  

Spre exemplu,  un anume  parlamentar PSD de  Mehedinți , Marius Manolache,  incult  politic  și ignar cultural,  crede  că a fi   parlamentar îl plasează deasupra „cetățenilor  normali”, care l-au ales și, prin urmare,  pensia porcină pe care au legiferat-o  aleșii e un drept,   nu un abuz.  

Pune  mâna pe carte  râtanule, nu sta  cu mâna  întinsă  la pomană de la țară.  Studiază-i  pe marii teoreticienii ai social-democrației, spre exemplu pe Olof Palme! 

E prea greu de citit pentru tine?  Știu!   Chiar dacă-l citești, la  fel rămâi,  un pig snout de Vânju Mare. Mai degrabă se prinde apa de  gâscă decât cartea de tine.                                    

         Nici cu  liberalii   nu-mi este  rușine. Cu excepția  lui Tăriceanu, ceilalți  sunt liberali ca Băsescu,  adică  mereu beți și  înclinați spre  tiranie.                      

Alina Gorghiu, spre exemplu,   nu cred că  bea ca  băieții liberali, nici cu băieții parlamentari (în  parlament  bărbați sunt  puțini,   majoritatea  sunt   băieți de băieți și infantili), dar pare  permanent  beată.

Pupila  lui Iohannis, cum deschide gura,  spune numai prostii. Asta   pentru că nu o preocupă cultura politică, ci  cultura lifestyle,  adică cum să-și cumpere genți la fel ca  Elena Udrea.

Că  doar e blondă  ca și  pupila  lui  Băse. Și cine se aseamănă adună  genți de  firme străine și milioane de euro  de la stat, adică de  la noi.

Nu-i  bai, poporul  Harap-Alb, răbdător,   plătește. ( n. n.  poporul  Harap-Alb, asemenea eroului  lui Creangă, slugă  preaplecată a spânului, nu se revoltă  niciodată împotriva abuzurilor; rabdă, tace și mai bea o bere, dacă nu i-a lut-o și pe asta politicanul spân de la gură).

Doamnă Alina Gorghiu,  sunt un liberal cu convingeri ferme  despre   liberalism și cred  cu tot cugetul, cu toată inima că liberalismul este  forma politică cea mai propice unei democrații  autentice și a unei  libertăți umane depline.

Pentru a ajunge  la această convingere i-am citit pe marii teoreticieni ai democrației  liberale -   Benjamin Contant, John Stuart Mill, Isaiah Berlin. Dumneavoastră  ce   teoreticieni liberali  ați citit? Am auzit că vă identificați cu  Elena Ceaușescu, Anna Pauker. Pe astea le citiți?! Doamne ferește! Vă credeam o liberală, dar nu sunteți decât  o labială care se vrea  o tirană.                                                                                                            Domnilor  parlamentari! Ca să  faceți legi drepte,  puneți  mâna  pe carte  inculților!

Am scris  de curând   o carte-eseu, intitulată  Libertate  în iadul de lux, care  va apare în septembrie 2015  la editura lui Constantin Marafet, RAFET,  din Râmnicu Sărat.

Procurați-o   din  vreme, până la începerea sesiunii parlamentare  și citiți-o! Vă dau  lucrare scrisă   de evaluare! Dar știți să scrieți?!  O să vă faceți  de râsul  țării. Ce să vorbim la viitor, anume că o să vă faceți de râsul  lumii, că voi  faceți de râs la  toate timpurile.

Dar  nu simțiți că sunteți  ridicoli. Aveți tovalul gros, de grunter  mioritic. Apropos, care e ultima carte pe care ați citit-o, domnilor parlamentari? 

Vasile Anton Ieșeanu, 22 iunie 2015, Iași

Ce alegem… dreptatea sau o grămadă de aur?!

„ Era bănet nu glumă!  O adevărată comoară și mai multe nu. ”  Emilian Marcu - Tobele mute        

Dacă  dreptatea este  o artă a hoției, libertatea e în cătușe.   În aroganța   lor,  marile puteri nu  aleg  calea de  mijloc, ci doar   forța și amenințarea cu forța. Războiul, spune Freud, atâta  vreme cât există state, națiuni  și naționalități, nu poate fi eliminat.  Războiul,  afirma, paradoxal, Proudhon, face parte din morala  umanității. Care morală?!  Morala celui mai puternic?! Cel mai puternic  are totdeauna dreptate!                                                                    

 Dreptatea ca folos al celui mai tare a fost negată  de  Socrate în Republica lui Platon.   Dreptatea, afirma Socrate  e  mai de preț decât o„grămadă de aur”. Dacă dreptatea este mai valoroasă decât o grămadă de aur,  atunci  cum se face că cei mai mulți  preferă  „o grămadă de aur” dreptății?!                                   

 Împotriva acestui principiu  moral al lui Socrate s-a ridicat sofistul Thrasymachos care  susținea  că dreptatea „este  folosul celui mai tare”. Afirmația   lui  Thrasymachos, contrazicându-l    pe Socrate  a rămas perfect valabilă  și în zilele noastre – „dreptatea este  folosul celui  mai tare”, iar cel mai tare e „puterea constituită”, fie a unei țări mici, fie a unei mari puteri.                     

 Rușii, spre exemplu,  luând aminte  la   cugetarea  sofistului Trasymachos,  anume că „dreptatea este  folosul celui  mai tare”, refuză  să  mai dea înapoi  tezaurul românilor. Pentru ruși „o grămadă de aur”  este mai valoroasă  decât dreptatea. Așa au ajuns, după două mii de ani,  să fie mai „înțelepți” decât   Socrate.                                                                                                                      

 Noi cetățenii care nu facem parte din „puterea constituită”, ne îmbătăm cu apă  rece dacă credem în dreptatea socială imparțială și echitabilă. În orice regim  politic   abuzul „puterii constituite”  comite   nedreptăți.   O nedreptate comisă   înseamnă nefericirea celor asupra cărora s-a comis. Dacă  nedreptatea aduce  profit și folos celui puternic,  ce contează nefericirea celor  care au fost  nedreptății?!                                                                                                 

 Exemplele  pe plaiul mioritic, o Doamne, nici  o carte de   mii e pagini  nu ar ajunge să   enumere nedreptățile  comise de  „puterea constituită” sau   marile puteri.   Dar  noi,  românii, ce alegem?! Dreptatea  sau o grămadă de aur?                                                                    

 În Republica, spune Constantin Noica,  Platon  nu vorbeşte despre un tip de stat ideal, ci despre, un tip de om  ideal  - omul suveranității morale. Cu excepția lui, Socrate, Isus,  Gandhi  și Eminescu  nu cred în „omul suveranității  morale”.  Nu există  oameni sfinți.  Așa zișii sfinți  sunt niște farisei. Sf. Anton  s-a dus   în pustiu să  scape de ispite. Nu a scăpat. Fantasmele-ispite i-au bântuit imaginarul  și  l-au ispitit,  cu osebire, acolo  în pustiu.                                            

 Natura  umană  nu  poate  să stăpânească acest ideal moral. E doar o iluzionare, o amăgire și un fariseism monahal. Dostoievski a intuit   ființa umană mai bine decât Tolstoi.  El a  găsit la om,  îndeosebi la spița masculină, o natură   - „violentă,  lașă, răzbunătoare, instinctuală, fariseică, duplicitară,  irațională.” Să fie   vorba  oare numai de  omul rus?!...                                                      

 Și Nietzsche   a văzut,  în  supraom, pe omul suveranității  morale, dar azi, după  atâta amar de istorie tragică,   îmi este teamă  de  acest  om  supramoral. Omul  suveranității  morale e  un ideal, la fel ca Republicaideală  al lui Platon  la fel ca   și dreptate   și libertatea umană.                                                   
  

 Platon, spune Constantin Noica,   vorbește despre Republica interioară a omului  care este în consonanţă sau disonanţă cu Republica exterioară . Este  același lucru  cu  spusele sofistului atenian -  dreptatea   este folosul  celui mai  tare.                                                                                                                       

 Cum,  cel mai tare  este omul puterii constituitei, omul   de rând  trăiește  viața în societatea modernă  mult  mai constrâns  decât liber, căci   afirmă  Platon în  Republica – „fiecare stăpânire  legiuiește potrivit  cu folosul propriu : democrația  face legi democratice, tirania – tiranice”  și „declară că acest folos propriu  este, pentru supuși, dreptatea.”                                                

 Experiența  noastră democratică ne   indică  o mică  diferență  între dictatura comunistă și  democrația coruptă. Dreptatea, în pofida argumentației  socratice,  rămâne  în continuare,  indiferent de  forma  politică, indiferent de idealurile clamate de Uniunea Europeană  - „folosul celui mai  tare ”.                       

 Chiar dacă  democrația   proclamă  libertatea  și demnitatea umană,  idealurile  susținute de  Petre Țuțea în  aserțiunea sa, anume că   „democrația este   singurul sistem politic  compatibil cu  libertatea și  demnitatea umană”, dacă nu am  observa cum, în așa zisă  democrație  românească,   omul de rând este umilit de  guvernările abuzive, supus capriciilor politicienilor corupți,  am putea  chiar  fi seduși  de  regimul  democratic.                                                     

 În pofida declarațiilor emfatice pe  toate canalele de televiziune, unde cei care  „ne fac legi  și ne pun biruri”, se erijează  în apărători ai   valorilor   fundamentale ale democrației, „ne vorbesc filosofie”, se  închină cabotini  la  „patrie, virtute” și   sărută   fariseic drapelul  țării,   nu mai   sunt pe deplin încredințat că democrația  este singurul sistem politic  compatibil  cu libertatea  și demnitatea umană.                                                                                            

Democrația suferă de cel mai  grav flagel  moral – corupția,  abuzul de putere și  nedreptatea. Nedreptatea  generează non-liberate  sau o libertate iluzorie. În aceste condiții libertatea devine „problema cea mai nebuloasă”,cum spune  Constantin Dram,                                                                         

 Fără dreptate nu există libertate!   Și atâta vreme cât dreptate în democrație, este dreptul  celui mai tare, adică a politicianului,   libertățile individuale, consfințite de  Constituție,  sunt simple  texte  teoretice, lipsite de  temeiuri practice pentru  cei mulți.                                                                          

 În  comunism, te mai plângeai,  împotriva abuzurilor și  nedreptăților, secretarului de  partid. Acum  cui să-i mai ceri apărarea? Avem libertatea cuvântului. Ei și ce? Poți să urli  la  toate televiziunele, despre nedreptățile  a căror  victime  ești. Urli ca  Moise în pustiu!  Nu te-aude nimeni. Cu atât mai puțin  „imparțiala” noastră justiție.                                                                          

 Corupția,  acest flagel  al Democrației, generează, ca o reacție  în lanț, abuzuri și nedreptăți  sociale  greu de  stăpânit  și mai ales greu de vindecat.O haită e hiene  flămânde,  de la   miniștri,  judecători, procurori, polițiști și ziariști lingă , experți  în acte de banditism, dirijați de    profesioniști în spălarea de bani și de creiere, se îmbogățesc,  furând  din buzunarele noastre tot mai  sărace.           Simte omul când i se fură  un leu, un euro…  sau chiar  mai mult  din buzunar?!  E ca și cum i-ai fi dat  unor cerșetori…Doamne,  mă îngrozesc  acești  hoți-cerșetori.                                                            

 Pe acest fond social,  profund  viciat și imoral, apar, spune Dostoievski „… trichine noi, niște vietăți microscopice, care  pătrund  în corpul omului”  și  „oamenii devin toți agitați  și nu se mai înțeleg între ei.Oamenii nu mai știu să judece ce este bine  și ce este  rău”.( Dostoievski – Crimă și pedeapsă).                 

 Așa se naște extremismul. Extremismul este o fiară,  este chiar  fiara apocaliptică care  îl face pe  individ să nu mai  discearnă  ce este bine și ce este rău.  Și    mai rău,  extremismul  îi  desființează odată cu  libertatea și demnitatea de om.                                                                                           

 A fi om liber   înseamnă a avea  conștiința demnității, a spune   fără  teamă - DA,  când e drept să spui DA și  a spune NU,când  e  nedrept  să spui DA.                                                                                                                   

 Politicienii democratici,  lacomi și perfizi,  hrănesc zi de zi Fiara. Oamenii, scârbiți de Democrație, de politicienii corupți care  îi mint, îi  umilesc și-i batjocoresc, le   înșeală încrederea  și speranțele, derutați de  incertitudinile existențiale,  îndoindu-se de  șansa de a-și  asigura  o anume bunăstare pentru ei și copii, vor  trece de partea Fiarei.                                                               

 Încet-încet,  în subterane, oamenii  vor  începe  să se închine  Fiare „salvatoare”.  Oamenii în general, tinerii  îndeosebi, nu au nici timp, nici  discernământul moral de a decela  binele de rău, nici cultura politică, nici persuasiunea de a  corecta   imediat  greșelile politicienilor.  Când le ajunge cuțitul la os, atunci trezesc Fiara. Atunci  o scot din subteran.  Sloganul  lui Orwell    -   „IGNORANȚA ESTE FORȚA!”  -  rămâne  valabil  și în Democrație.                                                                                                       

Din  aceste   motive, tobele  care   par a fi  amuțit demult, este posibil să   reînceapă să   răsune din nou în Europa. Tobele,  pe care Emilian Marcu le-a vrut mute  pe vecie, au  început  deja să sune.  Starea de conflict militar de la malul Mării  Negre  confirmă temerile noastre.                                                         

 La  fel  dreptatea,  în cazul  marilor  puteri,  în relația  cu  statele   mici  și mijlocii  - este   o artă  a hoției. Sau cum spune, Rousseau „dreptul  celui mai tare; drept acceptat cu ironie în aparență, dar stabilit ca principiu.”               În spatele ușilor închise ale marilor cancelarii, dreptul celui mai tare  este  principiul  de drept internațional. Să  nu ne amăgim  cu sloganuri afirmate de conducătorii marilor democrații! Cum să se poată opune statele mici șantajului politic al marilor puteri?!  Afirmația lui  Rousseau rămâne etern valabilă - „cel mai puternic are totdeauna dreptate.”                                                             

 Dacă  dreptatea este o artă a hoției, atunci libertatea și demnitatea  umană, deși   garantate  de Constituție  rămân cum spune Eminescu  doar„un nume / ce-aievea s-a serbat.”                                                                                

 Un popor care prețuiește  dreptatea și libertatea mai    puțin decât  „o grămadă de aur”, va fi   ușor de  colonizat, iar  indivizii  care  compun acel   popor,  vor deveni slugi  la străini.                                                                         
   Clauzele secrete,  a  acordurilor de la Ialta,  au dovedit că, guvernele celor mai democratice  națiuni (englez și american) au înlesnit nu doar comunismul în celelalte state   abandonate influenței  sovietice, ci și  deportările masive de oameni,  implicit  cele  mai  groaznice sisteme concentraționare - lagărele staliniste.                                                                                                                         

 În  baza acordurilor marilor puteri democratice,   mâncătorul de oameni sovietic a devorat  milioane de oameni  în  lagărele din Siberia, dar și în închisorile politice  pentru  reeducarea  intelectualilor,  prin munca silnică,  în  Deltă  și la Canal.                                                                                          

 Romanul lui Emilian Marcu - Tobele mute  nu este  o  critică  adusă bucătăresei  sovietice mâncătoare de oameni, deși o demascare a   lagărelor  sovietice a fost inerentă  în roman,  ci  o  excepțională  viziune asupra  umanului (cum poate rămâne omul om în condiții  inumane?!), în   lagăre staliniste, în care  majoritatea  au fost  exterminată  prin muncă silnică și condiții de supraviețuire  aproape imposibile  în  gerurile  năprasnice  din Siberia. Suferința umanizează! Suferința dezumanizează! Dacă Dreptate nu e, nici  Libertate  nu e!

Vasile Anton Ieșeanu,  10 martie 2015, Iași                                                                            

Când plouă la Iași, Eugen Simion ne spune povești despre cruzimile și dracii lui Ion Creangă

           În  ziua de 26 februarie 2015,  la Iași plouă fără încetare.  La  ora 17.00, la  Muzeul  unirii „Alexandru Ioan Cuza”,   academicianul Eugen Simion își lansează cartea de  critică literară   Ion Creangă - cruzimile unui  moralist jovial.  
      Cartea a fost reeditată ( ediția a II-a   revăzută   și adăugită)   la editura Princeps multimedia  din Iași, condusă de  inimoasa Filomena, soția poetului Daniel Corbu.               
           Pe  strada Lăpușneanu  se fac  lucrări   de reparații. Toată strada e plină de gropi  și noroi. Se ajunge cu greu la muzeu,   trecând pe   punți de  lemn sau  fier,   așezate   peste șanțurile săpate  în stradă.  
           La intrare,   directoarea  muzeului Aurica  Ichim  întâmpină, ca de   obicei,  jovială  și plină de tact,   invitații.     
            În cartea sa, academicianul  Eugen Simion  citează frecvent cărțile  lui  Constantin Parascan,   fost muzeograf la  Bojdeuca lui Ion Creangă,  scriitor cu multe  cărți  despre acest  mucalit  povestitor moldovean.     
            La  lansare au   participat   mulți academicieni   printre care amintesc pe Mihai Cimpoi de la Chișinău  și  Alexandru Zub, tineri profesori universitari  și prietenul meu -  poetul  și scriitorul Emilian Marcu și prietena  scriitorilor, neobosita Rodica Rodean  președinta Asociație  „Universul prieteniei.”                                               Trei ore a  durat   prezentarea cărții, trei ore am stat nemișcat ca  aproape  toți ceilalți, ascultând   poveștile   despre  dracii  și babele  lui  Creangă,  personajele cele mai hilare  de care   jovialul moralist  își bate   joc cu cruzimea cunoscătorului. 
            Aș mai fi  rămas,  dacă demonii din  sala de protocol,  nu ne-ar fi chemat la un pahar de vin roze și  pișcot  pentru șampanie.  Am plecat, după ce   gustat   dintr-un pișcot. De vinul roze  am fugit ca dracul de tămâie. Eram cu mașina și  mă gândeam cu teamă  la dracii de la circulație... 
          Ei, mi-am zis,  părându-mi rău că n-am băgat    și eu  limba în pahar, cum îl îndemna o fătucă pe Emilian, nu ies  împielițații  de  la circulație,  pe ploaia asta,   în stradă. Ți-ai găsit?!...  
         Erau la post. M-au și oprit.  „De  ce mergeți cu farurile  stinse?” Chiar de ce  mergeam cu farurile  stinse? O fi  fost vreun drac  care să le fi stins?  Că eu le-am  aprins când am plecat. Sau poate  nu,  furat de gândul la  drăcăriile lui  Creangă...

Vasile Anton Ieșeanu,  27 februarie  2015, Iași                                                                                                                                  





   

Recenzia romanului Tobele mute la Uniunea scriitorilor din Iași

            

  În romanul Tobele mute,    Emilian Marcu   a scris  o poveste cu   un remarcabil  talent narativ într-o manieră originală, plină de autenticitate, cu o putere  de pătrundere a sensului   cuvintelor   și imaginilor  poetice ce scoate la iveală dragostea   înnăscută a artistului, poet și prozator,   pentru cuvânt. El  vădește,  în același timp, o bună  cunoaștere  a  oamenilor și caracterelor, a traiului omului  simplu în natura vitregă a Siberiei.  Autorul   posedă  intuiția adâncă a  scriitor

ului  autentic aplecat   asupra  conștiințelor   oamenilor, îndeosebi a femeilor  în relația lor  cu  puterea despotică a politicului, cu  natura aspră , cu   tiranicul sex opus, reușind să scoată  în  evidență  capacitatea acestora  de  a  îmblânzi  bestia masculină.                Cu  romanul Tobele mute,  Emilian Marcu atinge cea mai   înaltă  performanță    din  întreaga sa creație  literară de până acum din spațiul prozei.    În acest roman  utilizează  des tehnica  suspansului, o tehnică folosită  în arta cinematografică,  în romanele  polițiste,  romanele-mainstream   romanele-thriller sau  în romanele-foileton.                                                                                                                          Tobele  mute este   o figură de stil. De la această  figură de stil Emilian Marcu  construiește  o metaforă   extinsă,   în care a operat   un transfer  din planul abstract   al  figurii de stil   - tobele mute -  la    istoria imaginară,  dramatică,  a  prizonierilor  deportați  în Siberia.  Romanul   este o alegorie care  capătă  proporțiile unei ample compoziții literare, a unei  viziune creatoare autentice.                                                                 

            Alegoria,  spune Hegel  în Prelegeri de estetică,  face parte din   categoria comparațiilor  ce se stabilesc între semnificația evenimentelor și faptele personajelor. Asta o deosebește de parabolă care este o comparație a trăsăturilor  exterioare.             

          Ce a fost  oare  comunismul pentru   oamenii din est? Nu oare un sat-lagăr, în  care munca forțată pentru victoria comunismului și viitorul   luminos a fost  o permanentă constrângere?  Socialismul  a   promovat „economia politică a  muncii silnice”(Glucksmann – Bucătăreasa și mâncătorul de oameni).                                       

  Din acest motive și altele de natură estetică,    în opinia mea,   Tobele mute este cel mau bun roman  românesc din ultimii douăzeci de ani. Și nu o spun  spre a-i aduce laude deșarte sau  a-l măguli pe Emilian  Marcu,  ci pentru că   romanul Tobele mute,  prin   apologia adusă  prizonierilor  deportați  în lagărele sovietice, din toate spațiile Europei și Asiei, pe unde armata sovietică „eliberatoare”   mărșăluise, este o creație  literară de înalt umanism.                                                                       Emilian Marcu   spune   povestea   omului  simplu, prins   în tăvălugul armatelor, care,   în condițiile  unui  nivel minim de supraviețuire, nu-și pierde umanismul.  E  aproape  de neînțeles și de necrezut!  „Ce anume le-a salvat  integritatea de oameni?”  se întreabă   siderat filosoful  ungur, marxistul  Georg  Lukacs.                                                                                                                                       

  Eliberat  din lagăr,  după atâta amar  de timp, Ion  Alnimănui, născut și crescut în acel loc, nu se poate desprinde de lagăr,  dar  realizează că  adevărata  libertatea  pentru   copilul  lui și al Aliei,  e să trăiască „ca om care nu trebuie să cunoască porțile închise.”  Analogia cu sistemul comunist  ca sistem   cu     porțile  închise   este  evidentă.             În acest roman, Emilian Marcu  pune o întrebare   fundamentală  pentru existența umană  – Ce este libertatea?   Nu voi dezvolta subiectul. El se  regăsește   în eseul   meu  despre   romanul  libertății, eseu  ce    va fi publicat   în   viitorul număr al revistei  Onyx.  

        Dar    pun   următoarea întrebare.   Dacă,  în societate  actuală, libertatea  este garantată politic, poate fi  libertatea umană autentică, reală , deplină?                                                     Libertatea, în sălbăticia  taigalei, nu înlesnește  oare un grad mai mare de  eliberare a ființei umane decât  aparenta libertate conferită de civilizația  globalizării, prin garanția  politicului?!   

  Dependentă  libertății umane   de  sistemul  politic instaurat,  face ca   libertatea să fie relativă.    Democrația, drept  cea  mai propice  formă politică  pentru    libertatea   umană,    poate  eșua  lesne  în dictatură, iar   dictatura,  se cunoaște din istorie,  constrânge  la maxim   libertatea individului.                     
            Este  posibil ca  Emilian  Marcu să ne dezvăluie, într-un viitor roman,   necesitatea     omului de  trăi  libertatea în sălbăticia  naturii.   Oare    reîntoarcerea la   natură  nu  este   cea mai bună cale, pentru om  actual, de a trăi o libertate autentică?!   Vom vedea  asta  în viitorul  roman al   lui  Emilian Marcu.                                                        

 Vasiler Anton  Ieșeanu, 18 octombrie 2014,Iași