Obsesia unui poet romancier

Eseu despre  libertate

Emilian  Marcu  - Iadul de lux, Suburbii municipale,  Tobele  mute

Obsesia   unui   poet romancier 

Moto:  „ Dar,  ce este libertatea?”   Emilia Marcu – Tobele mute   

         

      În romanul Tobele  mute,  autorul  pune  o întrebare   filosofică, fundamentală pentru fiinţa umană    -  Ce este libertatea?!  A  încerca  un răspuns  la  această   întrebare   într-o scurtă recenzie, ar  fi  însemnat să  reduc  răspunsul la  una din cugetările  lui Constantin Dram în recenzia  făcută  romanului,   anume  că „totul este iluzie  pe acest pământ, nimic nu poate fi  perceput  și înțeles integral; cea mai nebuloasă  problemă  rămâne  aceea a libertății.” (Constantin Dram – Un roman și mai multe provocări).                

     

           În   toate cele trei romane ale sale  Iadul de lux,  Suburbii municipale  și Tobele mute,   poetul-romancier   sau  romancierul-poet (sintagma se  potrivește ca o pecete)  are  o mare și profundă  obsesie  - libertatea în sistemele sociale închise.  „Marea temă,  aflată   în dezbatere, afirmă cu o  realistă viziune, Marius Manta, este aceea a Libertății.”(Marius  Manta – Proza lui Emilian Marcu, expresie a polifoniei  libertăților interioare)                                           

           Fără îndoială, în acele lagăre  naziste sau sovietice,   ori  în acele societăți închise,  libertatea este „cea mai   nebuloasă  problemă”, așa cum  afirmă Constantin Dram.    Nu  însă și în societățile deschise.  Împotriva afirmației  lui Constantin Dram, Emilian Marcu  încearcă  și   chiar  găsește căi ale libertății, chiar  și-n  societățile  închise, nișe  prin care omul  încearcă să-și regăsească libertatea  și demnitatea umană. Căci spune  Eminescu  în Junii corupți,   într-o   genială  cugetare – „Tot  ce respiră-i liber, a tuturor  e lumea / Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume / Ci-aievea s-a  serbat.”                               

             Toți  avem dreptul   la  dreptate  și libertate, dar când   dreptatea și  libertatea sunt  garantate  de politic, aceste drepturi fundamentale  pentru   existența  umană,  în condițiile regimurilor totalitare, devin, cum spune  Eminescu, doar „un  nume”, la  sărbătoare.                                                                                               

           În primul   său roman,   Iadul de lux,  bazat în mare parte  pe experiența proprie,  autorul  definește, prin oximoronul  Iadul de lux,  esența  comunismului.                                                                                             

            Comunismul a fost  un iad,  dar   a trăi  în el a însemnat un lux  al supraviețuirii. Când omului  îi  sunt confiscate  mijloacele de existență  viața  îi  este   amenințată, omul  nu mai poate  respira liber  și-atunci  singura  șansă  pentru a respira liber  este fuga.  Colectivizarea  i-a obligat pe țărani să-și  găsească  libertatea,  în fuga de acasă, ascunzându-se  în păduri, în munți sau alte  locuri,  căci,  zice  autorul,  „omul este foarte inventiv  când e vorba să  nu se   treacă la colectiv.”  Apoi, oamenii, tinerii îndeosebi, nemaiputând  respira liber au  început să fugă  din țară.                                               Elev fiind, autorul este scos  din clasă de „diriginte, un   agrocopist” și  exmatriculat  practic:  „bă  să nu mai vii la școală  până nu se trece tacto, la colectiv.”                                                                                                         

                Sătenii   din Iadul  de lux se ascund în pădure; acolo își construiesc o biserică, să-i apere  de diavolii colectivizării. „Antim înțelese  un lucru, un singur lucru, că viața (în comunism n.n.)     e   un  iad de lux pentru care trebuie  să lupți  și să nu treci indiferent   pe lângă porțile lui…”                                          
               Suburbii municipale,  la o nouă lectură, cum ar spune criticul  Alex Ștefănescu, deși   puternic  încifrat  cu   simboluri  și metafore, deși   timpul   descris pare   mai degrabă medieval, decât  contemporan, lumea închisă  și închistată  în dogma   ideologiei marxiste,   cum a fost cea  comunistă,  transpare  în pofida  unei  ingenioase criptării.                                                                

          Exemplu cel  mai concludent care vine  în sprijinul   ideii mele a fost  colectivizarea agriculturii. Colectivizarea a fost cea mai odioasă formă economică agrară, prin  care a fost reinstaurată iobăgia  de tip medieval.  Ce  a fost   oare   țara  în comunism?!  Nu oare, o mare feudă condusă de  un feudal ( mare senior, nobil, feudal) și   alte mici  feude  conduse de un președinți  de CAP, toți mici  tirani  după chipul și asemănarea seniorului feudal?                                     

          Romanul  Suburbii municipale  e o grandioasă parabolă ce concurează cu   romanele     Procesul   și Castelul lui Kafka.  Emilian Marcu este un magician  al  cuvântului, al  metaforei și metonimiei  și al   imaginarului, proorocul  înțelept, care „din marea cea mare – din marea ei carte – / Culegătorul de semne – Magicianul – / prooroceşte-nţelesuri prea clare doar lui în hiperboreala-i trăire.”(  Emilian Marcu  - Culegătorul  de semne).                 

                Culegătorul de semne este  scriitorul  talentat care asemenea, Proorocului Înțelept  cu  „mintea lui racordată la astre  / desluşeşte tăinuitele semne; numai mintea lui.” (ibid.)                                                                                                       Abundența metaforei  și consistenta comparațiilor te duce cu gândul la  proza lui  Fănuș Neagu. Dar nu este, nici pe departe o reușită pastișă a stilului arhicunoscutului scriitor  brăilean.   Emilian Marcu îmbracă imaginarul metaforic cu  cugetări   filosofice, căci spune,  doct,  Marinică Popescu,  aceasta este „arta deplină a poetului, cu care   de fapt începe și se  termină  filosofia.” (Marinică Popescu – Romanul lui Emilian Marcu sau despre barocul fantast  în  restaurarea lumii, începutului)                                                                                

               Imaginarul  și fantasticul joacă rolul de văl  al  Mayei,    măști ce  ascund realul, care ar fi prea  frust și prozaic dacă   autorul  nu s-ar   fi folosit de   mijloacele  criptogramei poetice.  Deși bine camuflat în medieval, din Suburbii municipale  răzbate  o   lume  mai apropiată   de noi, anume lumea  comunistă.  Proza e  plină de simboluri ale acelei lumi. Emilian Marcu este expert  în arta disimulării.  Nici n-ai crede că Suburbii municipale, această  grandioasă  parabolă, ascunde o  reușită satiră la adresa  epocii ceaușiste. Recuzita,  tehnica,  și  arta ascunderii realului     fac  din  acest  romancier  un  profesionist al  manipulării, un  magician care  cu o  simplă mişcare de baghetă  de dezvăluie  lumile ascunse  în alte lumi.                                                       Modernitatea   parabolei la  Emilian Marcu, la fel ca la  Kafka, constă   în echivocul  expresiei, în  ambiguitatea   timpului, în scenele  descrise  enigmatic, în misterul criptării  limbajului. Pentru a fi  înțeles, romanul Suburbii municipale, cere inițiere în arta  criptării metaforice. Mulți dintre  cunoscuții mei,  care au citit romanul , mi-au  mărturisit  că  încifrarea   le  depășește  capacitatea de a  înțelege. Suburbii municipale e un roman cu cheie , bine camuflat în  „barocul  fantast”.                                                                                 
              Timpul, de fapt  un  amalgam de  timpuri, din care   dominant  este   timpul medieval,  în opinia mea,  îl face pe cititor  să nu fie atent la cheile decriptării, mascată în  formula   consacrată, în literatura modernă, anume aceea a palimpsestului.                                                                                               

              Emilian Marcu   realizează, prin    tehnica  parabolei  și palimpsestului, o ingenioasă  construcție a   unei lumi în lumi.  Suburbii municipale e  o  construcție   utopică,   un „baroc fantast  în restaurarea lumii” , spune   Marinică Popescu,   o reușită  camuflare, spun eu,   menită  să-l  deturneze pe cititor de la adevărata lume satirizată  în roman. Cum să găsești cheia de decriptare a criptogramei  imaginarului marcurian?!                                            â

            În pofida  ingenioasei criptări, autorul  oferă  cititorului anumite chei de decriptare a imaginarului, ba chiar  le și scoate  în evidență cu  litere aldine, spre a-l face pe lector atent la  cifru  -    „Cabinetul unu”,  „Decret”. Apoi  sintagmele - Prima doamnă, Primul Administrator,  te duc cu gândul, dacă  decriptezi corect  imaginarul lui Emilian Marcu, la  Ceaușescu și Elena.                   

              Alte   argumente vin să întărească ipoteza mea, ca de pildă:  „Mâna primarului  arăta undeva  într-un colț  al Cabinetului parcă spre locul unde se afla propriul lui tablou”, (tablourile  lui Ceaușescu  se afla  în toate  încăperile instituțiilor publice, chiar și-n  biroul lui);  „vizite de   importanță epocală, vizite cu rezultate de neimaginat”;( aceste  vizite  trebuie   văzute  ca  celebrele vizite de partid și de stat efectuate de cuplul Ceaușescu Nicolae și Elena); exproprierea casei lui Comisiona, cunoscut în oraș  pentru  îngustimea  vederilor politice” (a se vedea exproprierile  și confiscările   ilegale  săvârșite  de comuniști); „semnarea acelui faimos Decret”.     Alte   chei  de  decriptare a limbajului  încifrat,   din acest roman,   întăresc   ipoteza mea.                                   

              Chiar  și titlul romanului  mă duce cu gândul   la   epoca  ceaușistă.  Titlul   trebuie citit   în  aceeași cheie de decriptare  a  parabolei -   Capitala (municipiul)  și suburbiile  -  provinciile. Așijderea, Bătrânul Anticar,  care   poate  fi   reprezentantul   opoziției  unei   părți a  intelectualității,  Bătrânul Anticar(Intelectual), cunoscând  de bună seamă și  epoca de dinaintea comunismului   și pe care le poate compara.  Faptul că Bătrânul anticar este supravegheat de  Zoroastro (securistul) mi-a   întărit convingerea  în  viziunea  mea asupra  romanului.                                                                                 „Zoroastro ( informatorul  și  securistul)  venea în locuința Bătrânului Anticar  devenit un fel de  împărat al suburbiilor  municipale”, „să-l  vadă, dar   și   să  tragă cu coada ochiului  la modul cum își organiza acesta domeniile, să-i poată raporta șefului său de-a fir a păr.”  

              Populația   urbei era supravegheată cu   luneta confiscată de la Comisiona (idee te trimite la supravegherea  securistă).      Vânătoarea de mistreți  amintește de celebrele scene de  vânătoare  la care participa  Ceaușescu. „Cinzeci de mistreți mari, cu blănuri aspre, date  în spic, duhnind a toamnă, grași  și burduhănoși , pregătiți de iernat  fură împușcați noaptea  pe lună plină. Un adevărat carnagiu   la care participă  și Primarul și Zoroastro (Ceaușescu și  Securistul).                                                        Auto-adularea, preluată de  propagandiștii  zeloși, intelectualii lingăi și poeții omagiali obedienți,    avea să-l  metamorfozeze  pe Ceaușescu, într-un mitic zeu.   „Eu sunt adevărul lor, eu și numai eu. Le transmit  ceea ce e bine pentru ei, că de asta sunt Primul Om al Urbei, să gândesc pentru ei. Lor  le rămâne sarcina de a munci. O nimica toată că asta fac și animalele..”,îl   pune  autorul  să afirme pe megalomanul  Primar, ceea ce mă face să-l identific  imediat cu Ceaușescu.                                                                                     

           Este exact ce a făcut  propaganda  comunistă  din  Ceaușescu.  În perioada lui de maximă glorie; el era  primul  în toate –  Primul  gânditor, Primul   scriitor, Primul vânător, Primul miner, Primul  muncitor, Primul țăran…. era Unul, era Divinul!                                                                                                 

           Ceea ce nu lasă loc de dubii asupra epocii comuniste  este „marea lucrare”. Va fi cea mai mare minune a lumii. O utopie și o  sfidare  a  întregii civilizații…”  Monstruoasa construcție,  la care face   referire  Primul Om al Urbei,   îmi  conduce imaginarul  la Casa Poporului.                                     

             Primarul, alias Ceaușescu, l-a chemat pe arhitectul   Oswald Zaur Austriacul  să o  proiecteze    și s-o construiască.  „Secretul (apropos de secretomania  comunistă) trebuie păstrat cu grijă!” avea să-i spună Primarul  lui Oswald  Zaur  Austriacul.   „Mașinăria de citit  gânduri…” (ghici, cine era  mașinăria  de citit gânduri ?!...  Oare  nu securitatea?!  Nu oare  cei  care   lucrau la cooperativa „urechea și timpanul” sunt „mașina  de citit gânduri?!                  Primarul se temea cel  mai mult  de   „mașinăria lui Zoroastro”  alias Securistul.   Primarul care voia  să țină  secret  „să nu-mi   dea  peste cap întregul plan”),  bine pusă la punct, înregistră pe dată planul diabolic pe care Primarul  îl ticluia…”   La fel se temea Ceaușescu  de securitate , după   fuga  lui Pacepa. Și pe bună dreptate. A fost prima  instituție ceaușistă  care  l-a trădat.                 De la  cititorul în stele  Zoroastro, la cititorul de gânduri este evident o surprinzătoare  asemănare .  Am crede cu ușurință că  cititorul în stele, poate  deveni    repede și cititor de  gânduri. Autorul nu a căzut în această capcană, care i-ar fi  indus cititorului  inițiat   în arta   decriptării confuzii; el vorbește  clar de  o mașinărie (nu o mașină) de citit gânduri. Nu Zoroastro  citea  gândurile; el  poseda o mașinărie de citit gânduri.                                           

              Mașinăria  poate cuprinde inclusiv oameni care  deservesc tehnica informativă. Oare la ce   structură    ne conduce  mașinăria de citit gânduri?!  Nu oare la  temuta securitate?!  Mijloacele tehnice de ascultare  - telefoane,  microfoane,  magnetofoane -  și oameni care  se ocupau cu ascultarea nu constituie  în sine    „mașinăria de citit gânduri”?!                                                

             Emilian  Marcu  posedă  nu  doar  harul   metaforei, dar și al  metonimiei. Deși  metonimia lui Marcu este  mai  bine criptată  decât al lui Eminescu din poemul Revedere, care  ascultând   viscolul iarna,  „crengile rupându-le„   și  „ gonind cântările”,  unde cântările   ne   trimite  gândul    la  păsările din crengile copacilor,  alungate de  vitregiile iernii,  „mașinăria  de citit gânduri” ne trimite   imaginarul  direct la Securitate?                                                                           

              Patima  megalomană   pentru  construcțiile  trufașe,  pe care    majoritatea   tiranilor  au  manifestat-o, a fost pentru ei,  paradoxal,  nu un drum al  înălțării, ci al  pierzaniei. Începând cu acel  faimos rege Nimrod  care a construit biblicul Turn Babel,   toți   megalomanii au sfârșit la fel.                                              

             La fel s-a întâmplat cu Ceaușescu.  După ce  megalomana    construcție -  Casa Poporului  a fost terminată, Ceaușescu și-a aflat sfârșitul, căci  spune  autorul  Suburbiilor  municipale   „lepra  pietrei albe aduna, la marginea zidurilor, hainele reci ale morții cu teamă  și cu supunere… .”                             

               Drumul, spre viitorul luminos  al comunismului, spre care  Ceaușescu  conducea  poporul român,  având ca țintă  „viitorul  de aur” care  nu mai venea, era fără  îndoială  un drum  utopic. Batofix, unul din personajele  din roman,  un  muncitor  cărăuș pe harabale,  avea să exprime  în felul lui simplu, dar expresiv  utopica  cale – „mergem pe un drum mincinos”.  „Danauto  și  Batofix  fuseseră chemați în mare grabă, dar și în  mare secret”,  de Zoroastro, „să aducă  în coșuri mari de   nuiele,roți de ceară, faguri de miere” […]  ] „şi  o porniră, cu harabaua  spre urbe, aşa cum le ceru,  fără putinţă  de a se opune, Zoroastro.” Cine se putea opune, în  timpul lui Ceaușescu,  securității?.  Cei doi fuseseră   botezați chiar de  Zoroastro cu aceste n  nume  - îi pusese paznici  peste stupină  - „mâna  mea dreaptă” zicea el. Ei bine   botezarea sau mai bine zis   rebotezarea era una din metodele  securității în scopul ascunderii  identității informatorilor, a  oamenilor  lui Zoroastro (ai securității). Exemplar mod de a evidenția  metoda   uzitată de securitate  și de serviciile secrete  în general.                    

       Emilian  Marcu  nu ne spune despre cei doi   sunt informatori, dar indicația de „paznici” și  „mâna dreaptă” al lui Zoroastro (a securității)  este evidentă.  Mai mult cei doi știu, cunosc că   drumul   pe care   merg este „mincinos”, au deci informații că acest  drum al minciunii  este „un drum al pierzaniei.”  Nu au încotro, ei  trebuie să meargă  și vor vedea ce-o fi după.                                                      

                „O fi un drum al pierzaniei, al începutului și sfârșitului nostru, replică Danauto.” […] să văd lumea şi drumul şi ce-o fi după… ”  Evident, acel „ce o fi   după…” pe care nu-l mai explică, este lumea de după  căderea  cortinei de fier a comunismului.                                                                                                  

                  Așadar,  un răspuns despre ce este libertate  nu   este posibil  într-o  scurtă recenzie. Din acest motiv  am decis să  încerc să răspund  în  acest eseu.  Eseul  este  doar  o  încercare de-a explica libertatea umană.  În pofida  viziunii deloc  încurajatoare al lui Constantin Dram, anume  că „cea mai nebuloasă  problemă  rămâne  aceea a libertății” am    să încerc  să răspund  la întrebarea pusă de  Emilian Marcu  în  romanul Tobele mute   -  Ce este libertatea?   De voi reuși , voi  căpăta laudele   voastre, de nu  critici  la stâlpul infamiei.                     

              Viziunea  sceptică  despre   libertate  al lui Constantin  Dram cred că i se trage de la cugetarea  lui Emilian  Marcu, anume  că  „tirania înflorește mereu precum…  i se păru că aude   ecoul” ( Emilian Marcu - Suburbii municipale).  După   scurta noastră   experiență  democratică  parcă  îi auzim ecoul. Tirania înflorește mereu în România.                                                                                      

              Nu doar  pentru  că rimează, ci  pentru că, oricând  este posibil,  ca  într-un   joc nefast  al hazardului pe care politicienii noștri, infantili, îl joacă  iresponsabil  și alimentează  fiara extremistă din subterane,   „tirania să  înflorească.”                                                                                                      

              Libertatea este o nebuloasă  doar  în condițiile   extremismului  politic, când   oamenii sunt nevoiți să  fugă, să evadeze,  să poată respira liber, dar  mai cu seamă să se exprime liber ca primă  și fundamentală  formă a libertății umane. Dacă Dreptate nu e, nici Libertate nu e!      

 Vasile Anton   Ieșeanu, 6  martie  2015, Iași     

Eseu despre romanul libertății

Priviri liminare:  Emilian  Marcu  -   Tobele  mute

  Nu citiți! Cititul dăunează  grav ignoranței.   

           Emilian Marcu   a scris  o poveste cu   un remarcabil  talent narativ într-o manieră originală, plină de autenticitate, cu o putere  de pătrundere a sensului   cuvintelor   și imaginilor  poetice ce scoate la iveală dragostea   înnăscută a artistului poet și prozator  pentru cuvânt, vădind în același timp o bună  cunoaștere  a  oamenilor și caracterelor, a traiului omului  simplu în natura vitregă a Siberiei, dovedind  o   intuiție adâncă a conștiințelor   oamenilor, îndeosebi ale femeilor în relația lor cu  puterea despotică a  politicului, cu  natura aspră, cu sexul opus  și  capacitatea  lor de  a  îmblânzi  bestia masculină.                           

            Din acest motive,  în opinia mea,   Tobele mute este cel mau bun roman  românesc din ultimii douăzeci de ani.                           

           Și nu o spun  spre a-i aduce laude deșarte sau  a-l măguli pe Emilian  Marcu,  ci pentru că   romanul Tobele mute,  prin   apologia adusă  prizonierilor  deportați  în lagărele sovietice din toate spațiile Europei și Asiei pe unde armata sovietică „eliberatoare”   mărșăluise, este o creație  literară de înalt umanism.   

Cartea mea de debut:Cum să scriu un eseu...

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/10/cartea-mea-cum-sa-scriu-un-eseu.html

va fi  lansată  la  data de 29 octombrie 2011,ora 11.00, la Casa Memorială ,,Mihail  Sadoveanu'', str. Aleea Sadoveanu Mihail, nr 12 , Iaşi 

 

 

Cartea va fi prezentată de poetul Liviu Apetroaie, membru al Uniunii scriitorilor şi muzeograf la  Muzeul literaturii române Iaşi, care a  scris şi postfaţa cărţii.  Cum să scriu un eseu... este tipărită  la  tipografia editurii Pim din Iaşi şi va apare sub  egida Asociaţiei Universul Prieteniei,  condusă de d-na Rodica Rodean.                            

Coperta este realizată de Florin Buciuleac, iar ilustraţia de Ligia Maria Pascal. 

Cartea cuprinde  un set de 17 eseuri, cu teme variate, de actualitate: viaţă, moarte, sexualitate, Eros şi Thanatos,  nevroze, Japonia, SUA,  divinitate,  homosexualitate, cine determină sexul progeniturii, Eminescu, dihotomia bărbat femeie, farmecul vieţii, etc.                                                                 

         Vă aşteptăm la lansarea cărţii cu un pahar de vin roşu (Căpşună) pentru cei netensionaţi, iar pentru tensionaţi cu un pahar de vin alb ( fragă şi busuioacă  -   vin mălin). Vă mulţumesc anticipat!

                      Vasile Anton

Cum a construit Eminescu o casă pentru artişti!

Moto: ,,Sunt prea mândru în sărăcia mea. I-am dispreţuit şi acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s-a coborât  în mocirla vremurilor de azi.’’ M. Eminescu

        Era prea mândru în sărăcia lui. Om al dreptăţii, Eminescu nu accepta  nici pomana , nici  compromisul. Nu voia pomana nimănui.  Titu Maiorescu va organiza ample subscripţii publice pentru ajutorarea poetului,  inclusiv,  organizarea de conferinţe publice , cum a fost cea al lui Alecsandri la Ateneul din Bucureşti , fapt consemnat , după cum ne spune Perpessicius, în una din scrisorile trimise surorii sale Emilia Maiorescu-Humpel.                       

Şi  l-a ajutat cu bani pe Eminescu.

 Numai că nu a făcut-o dintr-o pornire generoasă (atâta vreme cât îşi nota cu scrupulozitatea unui Hagi Tudose în jurnalul lui  ,,Însemnări zilnice’’ banii cheltuiţi pentru poet, ,, pe spezele mele’’) este departe de a fi fost pură generozitate, cât mai cu seamă , credem noi , un sentiment al vinovăţiei pe  care, inconştient, îl  simţea  faţă de Poet.                      

Deşi  Perpessicius susţine că ,, multe vor fi prilejuite , nici unul însă atât de categoric,  ca în afecţiunea pe cea a purtat lui Eminescu’’ ( Perpessicius – Eminesciana, vol. 1, p. 13), avem  mari îndoieli asupra  purităţii  sentimentelor Olimpianului. E adevărat că  solicitudine  s-a manifestat la  Maiorescu faţă de  Eminescu,  dar abia  după îmbolnăvirea Poetului. 

Până la îmbolnăvire, ce-a făcut Olimpianul pentru Eminescu?  Un salariu decent pentru munca de salahor (în timp ce confraţii lui  de condei, Slavici şi Caragiale, se  furişau de la datoria gazetărească, el rămânea să facă toată munca de la gazetă de la  editorial la  articolul de fond, cronica externă , ştirile interne),  la Timpul. 

O femeia angajată pe spezele  Timpului,   care să-i spele hainele şi să-i facă de mâncare, să-l scutească astfel de micile şi inerentele necesităţi existenţiale  şi de toate mizeriile, la care era supus, trăind ca burlac,  singur în sărăcia lui nu ar fi fost o gaură în bugetul  conservatorilor. Dar de unde atâta mărinimie la aceşti lacomi şi perfizi.    

Asta ar fi trebuit să facă Maiorescu  pentru Eminescu.  Dar nu a făcut, iar Poetul,  din prea mare bun simţ,   nu a cerut.  Olimpianul sau nu vedea sau nu voia să vadă neputinţele omului Eminescu, care trăia ca un pustnic , fără  ajutorul  de bază  pentru orice  bărbat – femeia. 

Era nevoit, cel mai adesea,   să-şi rezerve o  mare parte din timp pentru necesităţile existenţiale. Poate, de aceea a  tânjit   atât de mult Eminescu după o femeie văzut   în Bălăuca,  pe o Atât de fragedă(abstinenţa la bărbat  induce sindromul –  toate femeile  sunt prinţese).                          

Abia după îmbolnăvirea Poetului s-a trezit  generozitatea lui Zeus.   Credem că  Titu Maiorescu, spre a-şi menaja conştiinţa vinovată faţă de Eminescu, care  intrat  alături de  Junimea conservatoare  în politică ar fi trebuit să-l ajute frăţeşte.  Dar nu.  El   i-a  stors şi ultima vlagă de spirit la Timpul şi  a  manifestat    generozitate  abia după îmbolnăvirea lui.

Toată structura lui psihocomportamentală  îl  arăta  a fi  un   duplicitar, un fariseu.  Maiorescu  era un  cabotin  pentru care a părea era mai important decât a fi.  Încă  de la începutul intrării sale pe scena culturală a vremii s-a dovedit a fi , ca toţi politicienii, un  teatralist . Nu întâmplător îşi regiza intrările la Banca României   din Iaşi,  pe când  îşi  ţinea, aici, celebrele lui  prelecţiuni populare, pozând în  savant şi filozof,  în faţa protipendadei ieşene şi mai ales a cuconetului.

Nu atât prelecţiunile în  sine erau pasiunea lui, cât efectul scontat  cînd îşi făcea intrarea în scenă. ,,Nu sosea decât cu două-trei minute înainte de ora fixată, povesteşte George Panu,  venind, căuta ca publicul să nu-l vadă, sau cât mai puţin să-l vadă; la scară sărea repede din trăsură – care în genere era cu coşul  ridicat, - se furişa  incognito prin coridoare lăturalnice pentru a nu fi văzut de public şi se introducea în camera ale cărei uşi dădeau în salon. La un momnet dat  - ora fix 2- un sevitor  deschidea brusc amândouă canaturile   uşei iar oratorul îşi făcea subit intrarea.(George Panu  -  Amintiri de la ,,Junimea’’  din Iaşi , Ed.  Minerva , Bucureşti , 1998, pp. 7-8). Este evident, că omul nu avea nimic cu pasiunea pentru  filozofie, cât mai ales cu pasiunea pentru   imagine spre  a-şi asigura, ca orice arivist, ascensiunea socială.  Că are totuşi nişte   merite  în literatură şi filozofie, asta nu-l scuteşte de vinovăţia fariseismului  pe care a manifestat-o în relaţia sa cu Eminescu şi nu numai.                     

 Nu aderăm, întru totul la teza conspiraţionistă, dar regăsim în toată atitudinea lui Zeus  faţă  de poet  un fariseism fatalist .                          Încercarea lui Titu Maiorescu de a face o ,,metafizică a geniului’’  nu-l disculpă de uitarea că şi geniul e om şi are  nevoie de un minim  de  nevoi şi nu poate fi exploatat ca un robot , cum l-au exploatat conservatorii la Timpul.

În articolul Ironie, Caragiale avea să-i  amintească  lui Zeus, de tristul adevăr - sărăcia materială al lui Eminescu, de foamea pe care a îndurat-o   şi  de care  nu i-a păsat. Este drept că Titu  Maiorescu l-a ajutat, dar Junimea politică conservatoare ar fi putut găsi o modalitate  de salarizare  onorabilă pentru Poet, cum au  găsit pentru  atâţia fripturişti din veacul lui Eminescu şi cum se găsesc şi azi  atâtea  sinecuri, pentru atâtea secături ale clientelei politice.

E strigător la cer că nu sunt bani pentru salarii  şi pensii, dar pentru otrepele  politice se găsesc. O, amară ţară! ,, De ce nu vii tu Ţepeş, Doamne?’’ ,,De foame, scria Caragiale,în Ironie,  nu pierea ce-i drept, dar  trebuia să-şi  măsure  bucăţica pentru ca să-i  ajungă şi pentru a doua zi; rupt şi zdrenţăros nu umbla; dar hainele şi le purta de două ori, întâi  pe faţă şi-apoi pe dos, pentru că iarna ele trebuie să ajute plapomii.’’ (Şerban Cioculescu  - Caragialiana, Ed. Eminescu, Bucureşti,1977,   p.159).  Nu de ajutor material, avea nevoie Eminescu, cum adesea scria Maiorescu în  voluminosul său  Jurnal ,,pe socoteala mea’’ , ci de o plată onestă pentru munca sa.

 Teoria  lui Maiorescu  e în sine  absurdă, anume  că opera de artă nu poate fi evaluată material spre a fi retribuită. Cel care avea să lupte şi să câştige drepturile de autor, va fi practicul Caragiale. Majoritatea junimiştilor vor fi răsplătiţi cu varii sinecuri, chiar  şi Eminescu trimis la  studii la Berlin, dar când a început munca de salahor  la Timpul,  toţi junimiştii conservatori  au uitat că mai trebuie şi răsplătit, măcar atât  cât să nu  ducă grija zilei de a doua zi, să nu se împrumute de la amici şi să fie mereu  în situaţia umilă de datornic. 

Dar  Zeus, acuzat pe drept de unele gazete, anume  că Eminescu  a fost lăsat în  mizerie,   îl vedea pe  Poet,  în ,,Eminescu şi  poezia lui’’   ca trăind ,, exclusiv  în lumea ideilor generale ce şi le impusese şi le avea pururi la îndemână’’, uita pesemne  că acest geniu,  ,,de o covârşitoare inteligenţă’’,  era  o fiinţă umană şi ca orice fiinţă umană avea şi el nevoi instinctuale minime ce trebuiau satisfăcute măcar la modul decent, dacă nu la nivelul pe care şi.l permitea el.

Această situaţie  mizerabilă, la care a fost supus Eminescu,  îmi aminteşte  de primul mare moralist al lumii, Socrate,  care conştient de ajutorul dat concetăţenilor săi atenieni, prin sârguinţa cu care i-a învăţat maieutica adevărului, ceruse  pentru prima şi ultima oară,  la proces, un onorariu  foarte  modest, în comparaţie cu a sofiştilor,  anume,  să ia masa în pritaneu.

Eminescu s-a dovedit   a fi pentru   români, ceea ce a fost Socrate pentru atenieni – ,,un tăun’’ care înţepa la muncă  ,,calul mare şi leneş al cetăţii’’.   Asemănarea cu  Socrate , nu este  întâmplătoare, căci cine la citit pe Eminescu , poate a-l socoti, alături  de Socrate, primul mare filozof şi primul  mare moralist al romînilor şi chiar  al lumii.     

Toată  munca sa de la Timpul se constituie într-un amplu proiect moralizator şi, prin asta, Eminescu poate fi numit, fără suspiciunea de a-i face o apologetică  nemeritată, ca primul mare  moralist român şi unul din  marii moralişti  ai lumii.                             

Dacă citim sau recitim dialogul lui Platon, parcă-l vedem aievea pe Eminescu descris asemenea  lui Socrate  de un Platon al românilor,  ca fiind  un acelaşi  moralist  ca şi Socrate ,,care niciodată nu s-a abătut  de la dreptate de teama morţii’’. Dacă e să  presupunem un asemnea Platon , îl vom  presupune pe Maiorescu, drept  un Platon al românilor (asemănarea e posibilă  măcar prin descrierea caracterului eminescian  care se aseamănă atât de izbitor cu cel al lui Socrate )  ,, Cine-şi dă seama de o asemenea  înţelege  îndată că nu-l puteai prinde pe Eminescu  cu interesele care ademenesc pe cei mai mulţi oameni. Luxul stării materiale , ambiţia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupărilor sale.’’ ( Titu Maiorescu, Din critice, Ed. Tineretului, Bucureşti ,1967,   p. 273) .                                                  

Adevărat  grăieşte Zeus, dar un salariu onorabil, la Timpul,   l-ar fi scutit de umilinţa veşnicilor împrumuturi  şi de timpul pierdut cu chivernisirea banilor. De aceea, din acest punct de vedere discursul lui Maiorescu  îmi  apare  ca fariseic, un discurs specific  politicianului   şi  nu a filosofului şi criticului literar. Dacă Eminescu plutea, asemenea lui Socrate deasupra norilor ( despre faptul că  Socrate era cu capul în nori  o spune Aristofan în comedia  ,,Norii’’), stătea la îndemâna politicianului şi omului practic Maiorescu să-l scutească de mizeriile unei vieţi silnice.               

Faptul că i-a dejucat,  în  modul acela sadic,  ultima şansă i  de a-şi găsi un ajutor practic, prin căsătoria cu Veronica, (Eminescu avea nevoie, cum toţi avem nevoie de o femeie, ca ajutor), aici îi găsim lui Maiorescu marea eroare umană. Eminescu nu ar mai fi fost ce a fost, cum încearcă Maiorescu să-şi consoleze  conştiinţa încărcată şi să ne amăgească?!  Noi credem că ar fi realizat mult mai mult, dacă  criticul  nu-i dădea lovitura de graţie  în ziua de 28 iunie 1983, mărturisindu-i, în modul cel  mai josnic despre  aventura Veronicăi  cu cel mai bun prieten al Poetului  - Caragiale.  Pentru Eminescu aflat în stare depresivă a  fost pumnalul înfipt  mişeleşte  în inimă  de cel care ar fi  trebuit să-l menajeze.  În puritatea lui de poet,  Eminescu  nu a putut suporta ideea trădării celor mai apropiaţi de sufletul lui. El credea cu tot sufletul  în puritatea iubirii şi a prieteniei.  De acea, dincolo de viziunile conspiraţioniste ale unor exegeţi, îl găsesc ca principal vinovat pe acest infam Maiorescu.                                                              

Eminescu nu plutea  şi cu  trupul deasupra lumii, cum încearcă, în modul lui caracteristic,  neonest, a se dezvinovăţi Maiorescu . Existenţa umană  reclama un minim de subzistenţă, care i se cuvenea cu prisosinţă. Dar Maiorescu de la înălţimea Olimpianului nu voia  să vadă crudul adevăr.  În aceeaşi viziune asupra  ,,metafizicii geniului’’, din care transpare un absurd cinism,   el spune: ,,A vorbi  de mizeria materială a lui Eminescu  însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe  care cel dintâi a respins-o.[…] Să fi avut ca redactor la Timpul mai mult decât a avut, să fi avut mai puţin, pentru micile lui trebuinţe materiale tot atâta era. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna(Sic!) ’’ (ibid., pp. 272-273).                                            

Rămâi crucit şi profund mâhnit   de câtă  lipsă de inteligenţă emoţională  a putut să dea dovadă Zeus,  de cât cinism a dat  dovadă  în relaţia sa cu Poetul.   Eminescu era mereu datornic la amici,  îşi consemna cu scrupulozitate datoriile  pe care le avea de achitat faţă de prieteni,   se  îngrijea singur  de mutatul de la o gazdă la alta, trăind în chilii ,, sub nişte bolţi scunde afumate’’, de unde, adesea, iarna îl gonea frigul de-acasă şi mergea la cafenea să se încălzească. El visa, aşa cum consemnează Vlahuţă în ,,File rupte’’, la o casă pentru artişti.  ,,Toată ziua aceea am stat împreună şi am făcut planuri. Atunci am zidit noi o casă pentru  artişti , - un adevărat palat.[…] Seara, însă, la birt, a trebuit să ne facem socotelile, pentru că toată averea noastră  efectivă se încheia în trei lei, şi vroiam s-avem şi de-aici , mai ales un excedent …  pentru ţigări ’’( Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Eminescu, Ed.Sport -Turism, Bucureşti , 1978,  p. 262).                                                                                    

 Visul lui Eminescu şi al lui  Vlahuţă de a construi o casă  pentru artişti  a rămas doar un vis. Casa pentru artişti, la care visase Eminescu să locuiască,   aşa cum visa Socrate să mănânce în pritaneu, s-a  dovedit a fi mormântului lui. ,,El  nu a fost când era, el e când nu e.’’ ( Muşat şi ursitoarele, în  Opere  alese II, pp. 484-488).  Mâine, 15 iunie 2011 se împlinesc 122 de ani de la moartea poetului  naţional.   (din volumul în pregătire ,,M. Eminescu , filosof’’ )

Timpul lui Satana

În ,,Cum să scriu un eseu’’ , prins de viziunea lui Huxley, aceea a unei lumi tot mai incerte şi mai imprevizibile,  am îndrăznit să avansez ipoteza  că  existenţa umană actuală se află într-o continuă acceleraţie, ca şi cum ar corespunde mişcării tot mai accelerate de expansiune a Universului, şi că, evenimentele umane devin, datorită vitezei existenţiale, tot mai imprevizibile, ca şi cum anumite forţe cosmice ar produce distorsiuni ale spaţiului-timpului  terestru. Se ştie că acceleraţia unei mase deformează spaţiul-timpul. Dar, nu numai acesta a fost motivul, că m-am lăsat ,,prins’’ , ci pentru a arăta  că eseul , spre deosebire de alte scrieri, permite  digresiunea. 

Aceste forţe cosmice  de care se leagă  cu osârdie  astrologia,  care  se complace în practica  ghicirii   şi nu în  a explica  fenomenul,  ar putea fi declanşate de acceleraţia  tot mai mare a Universului aflat în expansiune.  Ei bine,  pentru această ipoteză am avut îndrăzneala să corelez ideea emisă de Huxley, privitoare la incertitudinea şi imprevizibilitatea socială cu teoria expansiunii tot mai accelerate a Universului şi m-am întrebat dacă există o legătură între viteza cosmică  tot accelerată, expansiunea universului  şi cea a existenţei pământene.                              

Teza corelaţiei universale este teoretizată de fizicienii relativişti şi se regăseşte în  teoriile  Universului  holografic,  a sincronicităţii holistice, dar  această ipoteză -   precum în cer aşa şi pe pământ - este foarte veche.  Viziunea   paralelismului celor două lumi, a lumii din cer şi a lumii de pe pământ, a fost promovată încă din timpul  civilizaţie  sumeriene. Sumerienii au intuit  existenţa unei  reflexii în oglindă a lumii cereşti şi a celei pământene.  ,,Aşadar, sumerienii vedeau dubluri gigantice , uriaşe ale unor fiinţe umane sau ale unor  obiecte, şi, în esenţă, admiteau că există un Univers paralel cu al nostru, o lume a zeilor pe care o vedeau în anumite împrejurări. Aşa se face că sumerienii şi după ei akkadienii credeau că tot ce există pe pământ există într-un anumit fel şi în cer, fiecărui lucru de pe pământ îi corespunde cu precizie un lucru identic în cer, după al cărui model ideal s-a realizat(cf. Mircea Eliade, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Buc. 1937, Ed. Vremea, p.21)

 Aceea viziune o expune şi Constantin Daniel în Civilizaţia sumeriană   

,, Analogia  strictă ce există între pământ şi cer, microcosmosul căruia îi corespunde  macrocosmosul din cer, a fost reluată de multe credinţe de la China antică până la alchimiştii evului mediu european şi la gnosticii greci sau Kaballişti, dar această corespondenţă este reductibilă la experienţa sensibilă a mirajelor în ultimă instanţă.’’ (Constantin Daniel – Civilizaţia sumeriană, p. 172).

Ideea corespondenţei cer – pământ  a fost  transpusă în Europa de filosofia platoniciană, care   vede, sub influenţa orfică , că lumea este o  copie a  lumii Inteligibilului.  

Dar cu adevărat,  aceste idei  au pătruns  pe calea filozofie oculte,  după cum ne asigură profesorul Culianu, prin filiera arabă, îndeosebi Picatrix a matematicianului andaluz  al-Madjritî,  care printre banalităţile omologiei macrocosmos şi microcosmos, promovează legătura practică dintre cer şi om – recte astrologia.  Cel care va influenţa în  mod  fatal gândirea europeană a evului mediu , este al – Kindî, cu lucrarea  ,,Despre radiaţie’’,     în care susţine existenţa ,,unei reţele de  raze invizibile provenind de la stele, ca şi de la toate obiectele de pe Pământ.’’                                                                                În mic, lumea pământeană este o reflecţie  în oglindă  , o   antilume a Universului.  Ideea  a fost reluată  şi dezvoltată de raţionalistul Leibniz în teoria monadelor. El susţine că Universul este alcătuit dintr-o multitudine de substanţe identice numite monade.  Monada este Ideea infinitului mic, a individualităţilor metafizice,   sugerată  din calcul infinitezimal, al cărui  autor a fost Leibniz.

Orice monadă, spune Leibniz, este o oglindă a Universului mare. ,,Monada este o individualitate, asemenea sufletului nostru,  o contracţie a universului, o lume în miniatură.’’(Mircea Florian -  Îndrumare în filosofie , Ed. Ştiinţifică, 1992, Bucureşti, p. 281).

Ideea comuniunii omului cu Universul a fost avansată şi de Alfred Adler, cel  de-al treilea psihanalist din triumviratul psihologiei veneţiene.  Aceste teze  sunt tot mai mult dezbătute azi de noile teorii cosmologice fundamentate pe  teoria relativităţii, a mecanicii cuantice şi teoria stringurilor.

Vechile filosofii  oculte,  mai cu seamă geomanţia venită din arta  islamică, practicată în vechime prin trasarea  de puncte şi linii pe nisip, este modernizată, după cum ne spune profesorul  Ioan Petru Culianu, de  filozofi florentini ai Renaşterii. Aceasta ar avea la bază legătura invizibilă  în  întregul cosmos , fapt pentru care evenimentele istorice  ,, pot fi prezise pe baza unor modele matematice simple, repetitive’’ (Ted Anton – Eros , magie şi asasinarea profesorului Culianu,  Ed. Nemira, 1997, p.36). În  baza acestei teorii  oculte  islamice s-a dezvoltat nespus demult, în evul mediu,   arta magiei.

 Recent, mai  mulţi fizicieni au găsit corelaţii între gândirea mistică orientală şi  rezultatele cercetărilor din  fizica cuantică, văzând Universul, nu ca un ansamblu de aglomerări materiale şi vid,  ci, la fel, ca misticii orientali ,   un  ,,paradis al lui Indra’’  în care se află  o împletitură de perle, în care privind pe una le vezi pe toate reflectate  în ea, în care orice obiect din lume le implică pe celelalte. Ideea texturii  este exprimată de poetul profet englez, William Blake, astfel:

Să vezi lumea într-un grăunte de nisip

Şi cerul într-o floare de câmp

Să ţii infinitul în palmă 

Şi veşnicia  într-o oră.

Aşijderea, Eminescu  exprima viziunea Universului în celebra sa aserţiune,   a  sâmburelui care cuprinde ,,ideea stejarului întreg’’ , sau şi  mai fascinata ideea că ,,Dumnezeu  e un  atom,  un punct  matematic.’’                                                                    

E de observat că existenţa umană, în sincronicitate cu acceleraţia  cosmică, şi-a accelerat dinamica existenţială; aceasta amplificare a acceleraţie spaţial-existenţiale,   corelată cu încălzirea globală, ar contribui la accelerarea mişcării de tip  brownian a indivizilor acestei lumi.

Omul modern trăieşte informaţional şi spaţial mai intens  existenţa şi, prin asta, şi temporal. Individualismul a crescut tot mai mult în detrimentul colectivismului ce   promova  ritualul( în toate culturile aşa zis primitive ritualul era un fundament al comuniunii cosmice ), conferea omului securitatea psihică în faţa Universului rece şi implacabil.  Ritualul întărea  spiritul de comuniune socială. În epoca  modernă ritualul,   lipsind  din ecuaţia existenţială, generează  un individualism egocentric  şi o stare nevrotică accentuată.      

Ritualurile  şi ceremoniile  au fost redus  la simulacre,  nu mai au forţa   extazului colectiv, care generau o forma mentis eliberată de stres şi anxietăţi. În Univers  ritualul  este forma  fundamentală prin care materia îşi manifestă mişcarea şi se auto-organizează.  

Atunci, cum se explică această necorelare cu socialul uman  actual ? Să găsim  aceasta soluţie în  cheia platoniciană a  participării  lumii materiale la lumea inteligibilului?  Să influenţeze mai mult lumea umană Universul?  Este oare posibilă  o schimbare de forţă  în Univers, anume spiritul uman  să influenţeze  mai puternic  lumea inteligibilului  prin ,,participare’’?          

         Nici religia, nici sectele, nici alte forme care impun ritualul ca fundament al organizării şi structurării,  ca  de pildă  lojele masonice, misa,  nu mai pot suplini autenticitatea trăirii sentimentului de comuniune socială. 

Prin urmare, individul uman se află tot mai singur şi mai izolat, iar reţele de socializare virtuală  de genul  Facebook, nu au darul  de a genera o  stare psihică satisfăcătoare. Dimpotrivă, în faţa avalanşei de informaţii-bombe, omul se simte tot mai izolat şi singur, mai  anxios şi din aceste motive tot mai nevrotic, căci legăturile virtuale nu pot suplini  legăturile psihosociale.   Interacţiunile umane pe spaţii globale sunt tot mai  frecvente, dar interacţiunea naţionalităţilor ( Babilonul modern),  are efect de respingere a  legăturilor.  În pofida căsătoriilor mixte sentimentul de comuniune socială este tot mai mult abandonat în favoarea individualului – un fel de a fi ,,singur printre străini.’’ E un sentiment acut de înstrăinare a omului de om.    

 Acceleraţia existenţială pare să  conducă spre ideea  intrării lumii într-o fază nouă de haos existenţial. Această sincronicitate a stării de haos a fost  remarcată de unii cosmologi  în  Univers şi în lume. ,,Se ştie deja că evoluţia de tip haotic este un numitor comun la toate scările astronomice: la scara sistemului solar, la scara galaxiilor, la scara clusterelor de galaxii, şi tot aşa până la scara întregului univers însuşi [..] Într-o societate cu fiinţe vii inteligente  vom avea un haos în plus  adăugat la  haosul din ecuaţiile lui Einstein’’ ( Frank J. Tipler – Fizica nemuririi, Dumnezeu, cosmologia modernă şi învierea morţilor, p.(X).

Starea de haos se petrece şi la nivelul individului, neliniştit şi nemulţumit de propria sa existenţă. De regulă, starea de haos la nivelul individului duce la nevroze severe. Se cunoaşte că numărul pacienţilor nevrotici  sunt  în continuă creştere.  Este acelaşi lucru pe care-l remarca şi Ioan Petru Culianu în  celebra sa carte ,,Eros şi magie în Renaştere, 1484’’, anume că, civilizaţia occidentală modernă reprezintă  produsul Reformei, care a avut drept consecinţă cenzura imaginarului , adică aceea ce Socrate     numea ,,nebunii divină’’  - ritualul şi divinaţia sau imaginarul  , prin apariţia ştiinţei şi  a instituţiilor moderne şi în plan psihosocial  -  proliferarea  nevrozelor. 

O lume  tot  mai nebună şi  mai  haotică înlocuieşte vechile structuri sociale   familia de tip celular   sau atomic -   ca  bază a socialului, ca şi cum, odată cu  fizica cuantică  lumea pare a   fi  intrat   în haosul cuantic. Ceea ce nelinişteşte este că, odată cu aceasta  valorile  morale sunt din ce mai puţin respectate,  cu atât mai puţin cele religioase,  omul intrând,  în  cercul vicios al mizerie morale, al distrugerilor şi  omorurilor  iraţionale,  a sexualităţi  şi criminalităţii absurde, a sectelor sinucigaşe, a satanismului, ce  induc  angoase şi mai incontrolabile  -    terorism, pedofilie, abuzuri de tot felul,   apariţia   familiei homo,  sinucideri în  masă,  etc.   E ca şi cum timpul lui Dumnezeu a fost luat de timpul  lui Satan. Forţa  lui  Dumnezeu din noi  este  înlocuită   tot mai mult  de  forţa  satanei. El se infiltrează subtil, ca o informaţie benefică , prin persuasiunea ştiinţei,  cunoaşterii  şi tehnologiei , dar mai cu seamă,    prin  abdicarea de la  câtimea de  norme  morale ce trebuiesc  respectate de fiecare individ  în  parte, prin  abdicarea de la credinţă.                                                                          

Implicit destinul individului, în condiţiile accelerării vieţuirii şi a intrării omenirii într-o fază  nouă de haos, se  schimbă. În pofida amplificării cunoaşterii şi a dezvoltării tehnologice, sau  poate tocmai din acest motiv, destinul  individului a căpătat o nouă viteză existenţială. Amplificarea interacţiunilor umane creşte pericolul de haos existenţial. Dovada cea mai palpabilă o constituie creşterea şi amplificarea  relaţiilor şi corelaţiilor  matrimoniale, creşterea numărului de copii fără tată sau fără mamă, a familiilor uni-parentale, care proliferează  nevrozele şi   sporesc haosul  existenţial.         

  .

Copoul naşte mereu pe marii lui poeţi

Copoul naşte mereu pe marii lui poeţi;
Mihai Ursachi a urcat din Copou până-n Parnas
şi-acolo va adăsta şi peste nouă vieţi,
va fi poet - un mare ars.