Ce alegem… dreptatea sau o grămadă de aur?!

„ Era bănet nu glumă!  O adevărată comoară și mai multe nu. ”  Emilian Marcu - Tobele mute        

Dacă  dreptatea este  o artă a hoției, libertatea e în cătușe.   În aroganța   lor,  marile puteri nu  aleg  calea de  mijloc, ci doar   forța și amenințarea cu forța. Războiul, spune Freud, atâta  vreme cât există state, națiuni  și naționalități, nu poate fi eliminat.  Războiul,  afirma, paradoxal, Proudhon, face parte din morala  umanității. Care morală?!  Morala celui mai puternic?! Cel mai puternic  are totdeauna dreptate!                                                                    

 Dreptatea ca folos al celui mai tare a fost negată  de  Socrate în Republica lui Platon.   Dreptatea, afirma Socrate  e  mai de preț decât o„grămadă de aur”. Dacă dreptatea este mai valoroasă decât o grămadă de aur,  atunci  cum se face că cei mai mulți  preferă  „o grămadă de aur” dreptății?!                                   

 Împotriva acestui principiu  moral al lui Socrate s-a ridicat sofistul Thrasymachos care  susținea  că dreptatea „este  folosul celui mai tare”. Afirmația   lui  Thrasymachos, contrazicându-l    pe Socrate  a rămas perfect valabilă  și în zilele noastre – „dreptatea este  folosul celui  mai tare”, iar cel mai tare e „puterea constituită”, fie a unei țări mici, fie a unei mari puteri.                     

 Rușii, spre exemplu,  luând aminte  la   cugetarea  sofistului Trasymachos,  anume că „dreptatea este  folosul celui  mai tare”, refuză  să  mai dea înapoi  tezaurul românilor. Pentru ruși „o grămadă de aur”  este mai valoroasă  decât dreptatea. Așa au ajuns, după două mii de ani,  să fie mai „înțelepți” decât   Socrate.                                                                                                                      

 Noi cetățenii care nu facem parte din „puterea constituită”, ne îmbătăm cu apă  rece dacă credem în dreptatea socială imparțială și echitabilă. În orice regim  politic   abuzul „puterii constituite”  comite   nedreptăți.   O nedreptate comisă   înseamnă nefericirea celor asupra cărora s-a comis. Dacă  nedreptatea aduce  profit și folos celui puternic,  ce contează nefericirea celor  care au fost  nedreptății?!                                                                                                 

 Exemplele  pe plaiul mioritic, o Doamne, nici  o carte de   mii e pagini  nu ar ajunge să   enumere nedreptățile  comise de  „puterea constituită” sau   marile puteri.   Dar  noi,  românii, ce alegem?! Dreptatea  sau o grămadă de aur?                                                                    

 În Republica, spune Constantin Noica,  Platon  nu vorbeşte despre un tip de stat ideal, ci despre, un tip de om  ideal  - omul suveranității morale. Cu excepția lui, Socrate, Isus,  Gandhi  și Eminescu  nu cred în „omul suveranității  morale”.  Nu există  oameni sfinți.  Așa zișii sfinți  sunt niște farisei. Sf. Anton  s-a dus   în pustiu să  scape de ispite. Nu a scăpat. Fantasmele-ispite i-au bântuit imaginarul  și  l-au ispitit,  cu osebire, acolo  în pustiu.                                            

 Natura  umană  nu  poate  să stăpânească acest ideal moral. E doar o iluzionare, o amăgire și un fariseism monahal. Dostoievski a intuit   ființa umană mai bine decât Tolstoi.  El a  găsit la om,  îndeosebi la spița masculină, o natură   - „violentă,  lașă, răzbunătoare, instinctuală, fariseică, duplicitară,  irațională.” Să fie   vorba  oare numai de  omul rus?!...                                                      

 Și Nietzsche   a văzut,  în  supraom, pe omul suveranității  morale, dar azi, după  atâta amar de istorie tragică,   îmi este teamă  de  acest  om  supramoral. Omul  suveranității  morale e  un ideal, la fel ca Republicaideală  al lui Platon  la fel ca   și dreptate   și libertatea umană.                                                   
  

 Platon, spune Constantin Noica,   vorbește despre Republica interioară a omului  care este în consonanţă sau disonanţă cu Republica exterioară . Este  același lucru  cu  spusele sofistului atenian -  dreptatea   este folosul  celui mai  tare.                                                                                                                       

 Cum,  cel mai tare  este omul puterii constituitei, omul   de rând  trăiește  viața în societatea modernă  mult  mai constrâns  decât liber, căci   afirmă  Platon în  Republica – „fiecare stăpânire  legiuiește potrivit  cu folosul propriu : democrația  face legi democratice, tirania – tiranice”  și „declară că acest folos propriu  este, pentru supuși, dreptatea.”                                                

 Experiența  noastră democratică ne   indică  o mică  diferență  între dictatura comunistă și  democrația coruptă. Dreptatea, în pofida argumentației  socratice,  rămâne  în continuare,  indiferent de  forma  politică, indiferent de idealurile clamate de Uniunea Europeană  - „folosul celui mai  tare ”.                       

 Chiar dacă  democrația   proclamă  libertatea  și demnitatea umană,  idealurile  susținute de  Petre Țuțea în  aserțiunea sa, anume că   „democrația este   singurul sistem politic  compatibil cu  libertatea și  demnitatea umană”, dacă nu am  observa cum, în așa zisă  democrație  românească,   omul de rând este umilit de  guvernările abuzive, supus capriciilor politicienilor corupți,  am putea  chiar  fi seduși  de  regimul  democratic.                                                     

 În pofida declarațiilor emfatice pe  toate canalele de televiziune, unde cei care  „ne fac legi  și ne pun biruri”, se erijează  în apărători ai   valorilor   fundamentale ale democrației, „ne vorbesc filosofie”, se  închină cabotini  la  „patrie, virtute” și   sărută   fariseic drapelul  țării,   nu mai   sunt pe deplin încredințat că democrația  este singurul sistem politic  compatibil  cu libertatea  și demnitatea umană.                                                                                            

Democrația suferă de cel mai  grav flagel  moral – corupția,  abuzul de putere și  nedreptatea. Nedreptatea  generează non-liberate  sau o libertate iluzorie. În aceste condiții libertatea devine „problema cea mai nebuloasă”,cum spune  Constantin Dram,                                                                         

 Fără dreptate nu există libertate!   Și atâta vreme cât dreptate în democrație, este dreptul  celui mai tare, adică a politicianului,   libertățile individuale, consfințite de  Constituție,  sunt simple  texte  teoretice, lipsite de  temeiuri practice pentru  cei mulți.                                                                          

 În  comunism, te mai plângeai,  împotriva abuzurilor și  nedreptăților, secretarului de  partid. Acum  cui să-i mai ceri apărarea? Avem libertatea cuvântului. Ei și ce? Poți să urli  la  toate televiziunele, despre nedreptățile  a căror  victime  ești. Urli ca  Moise în pustiu!  Nu te-aude nimeni. Cu atât mai puțin  „imparțiala” noastră justiție.                                                                          

 Corupția,  acest flagel  al Democrației, generează, ca o reacție  în lanț, abuzuri și nedreptăți  sociale  greu de  stăpânit  și mai ales greu de vindecat.O haită e hiene  flămânde,  de la   miniștri,  judecători, procurori, polițiști și ziariști lingă , experți  în acte de banditism, dirijați de    profesioniști în spălarea de bani și de creiere, se îmbogățesc,  furând  din buzunarele noastre tot mai  sărace.           Simte omul când i se fură  un leu, un euro…  sau chiar  mai mult  din buzunar?!  E ca și cum i-ai fi dat  unor cerșetori…Doamne,  mă îngrozesc  acești  hoți-cerșetori.                                                            

 Pe acest fond social,  profund  viciat și imoral, apar, spune Dostoievski „… trichine noi, niște vietăți microscopice, care  pătrund  în corpul omului”  și  „oamenii devin toți agitați  și nu se mai înțeleg între ei.Oamenii nu mai știu să judece ce este bine  și ce este  rău”.( Dostoievski – Crimă și pedeapsă).                 

 Așa se naște extremismul. Extremismul este o fiară,  este chiar  fiara apocaliptică care  îl face pe  individ să nu mai  discearnă  ce este bine și ce este rău.  Și    mai rău,  extremismul  îi  desființează odată cu  libertatea și demnitatea de om.                                                                                           

 A fi om liber   înseamnă a avea  conștiința demnității, a spune   fără  teamă - DA,  când e drept să spui DA și  a spune NU,când  e  nedrept  să spui DA.                                                                                                                   

 Politicienii democratici,  lacomi și perfizi,  hrănesc zi de zi Fiara. Oamenii, scârbiți de Democrație, de politicienii corupți care  îi mint, îi  umilesc și-i batjocoresc, le   înșeală încrederea  și speranțele, derutați de  incertitudinile existențiale,  îndoindu-se de  șansa de a-și  asigura  o anume bunăstare pentru ei și copii, vor  trece de partea Fiarei.                                                               

 Încet-încet,  în subterane, oamenii  vor  începe  să se închine  Fiare „salvatoare”.  Oamenii în general, tinerii  îndeosebi, nu au nici timp, nici  discernământul moral de a decela  binele de rău, nici cultura politică, nici persuasiunea de a  corecta   imediat  greșelile politicienilor.  Când le ajunge cuțitul la os, atunci trezesc Fiara. Atunci  o scot din subteran.  Sloganul  lui Orwell    -   „IGNORANȚA ESTE FORȚA!”  -  rămâne  valabil  și în Democrație.                                                                                                       

Din  aceste   motive, tobele  care   par a fi  amuțit demult, este posibil să   reînceapă să   răsune din nou în Europa. Tobele,  pe care Emilian Marcu le-a vrut mute  pe vecie, au  început  deja să sune.  Starea de conflict militar de la malul Mării  Negre  confirmă temerile noastre.                                                         

 La  fel  dreptatea,  în cazul  marilor  puteri,  în relația  cu  statele   mici  și mijlocii  - este   o artă  a hoției. Sau cum spune, Rousseau „dreptul  celui mai tare; drept acceptat cu ironie în aparență, dar stabilit ca principiu.”               În spatele ușilor închise ale marilor cancelarii, dreptul celui mai tare  este  principiul  de drept internațional. Să  nu ne amăgim  cu sloganuri afirmate de conducătorii marilor democrații! Cum să se poată opune statele mici șantajului politic al marilor puteri?!  Afirmația lui  Rousseau rămâne etern valabilă - „cel mai puternic are totdeauna dreptate.”                                                             

 Dacă  dreptatea este o artă a hoției, atunci libertatea și demnitatea  umană, deși   garantate  de Constituție  rămân cum spune Eminescu  doar„un nume / ce-aievea s-a serbat.”                                                                                

 Un popor care prețuiește  dreptatea și libertatea mai    puțin decât  „o grămadă de aur”, va fi   ușor de  colonizat, iar  indivizii  care  compun acel   popor,  vor deveni slugi  la străini.                                                                         
   Clauzele secrete,  a  acordurilor de la Ialta,  au dovedit că, guvernele celor mai democratice  națiuni (englez și american) au înlesnit nu doar comunismul în celelalte state   abandonate influenței  sovietice, ci și  deportările masive de oameni,  implicit  cele  mai  groaznice sisteme concentraționare - lagărele staliniste.                                                                                                                         

 În  baza acordurilor marilor puteri democratice,   mâncătorul de oameni sovietic a devorat  milioane de oameni  în  lagărele din Siberia, dar și în închisorile politice  pentru  reeducarea  intelectualilor,  prin munca silnică,  în  Deltă  și la Canal.                                                                                          

 Romanul lui Emilian Marcu - Tobele mute  nu este  o  critică  adusă bucătăresei  sovietice mâncătoare de oameni, deși o demascare a   lagărelor  sovietice a fost inerentă  în roman,  ci  o  excepțională  viziune asupra  umanului (cum poate rămâne omul om în condiții  inumane?!), în   lagăre staliniste, în care  majoritatea  au fost  exterminată  prin muncă silnică și condiții de supraviețuire  aproape imposibile  în  gerurile  năprasnice  din Siberia. Suferința umanizează! Suferința dezumanizează! Dacă Dreptate nu e, nici  Libertate  nu e!

Vasile Anton Ieșeanu,  10 martie 2015, Iași                                                                            

Iluzie sau informație?!...

                                                                                              

  „Păreau   un stol   imens   de vulturi care atacă  și tot  atacă tot ce prinde în cale, fără nici un fel de alegere, dar și fără niciun  fel de izbândă. Un   stol aducător de moarte fără sfârșit.” Emilian  Marcu   - Tobele mute  

            Teza lui Constantin Dram, anume că -  „totul  este iluzie  pe acest pământ”,  în opinia mea este  exagerată și lipsită de  temei filosofic. „Totul este   iluzie”  este o  teză   a  idealismului subiectiv, îmbrățișat de   filosoful  englez George Berkeley, anume că  lucrurile sensibile (adică  reale) „nu pot exista decât într-un intelect sau în spirit.”                         

              Nu  pământul  este plin de iluzii , ci mintea umană. Natura nu   este o iluzie ci o realitate  obiectivă.  Nu putem scăpa  însă  de iluzii  pentru că imaginarul uman se hrănește cu iluzii. Din   aceste motiv,  din  fericire sau nefericire pentru om,  iluzia  este mai puternică  decât  realitatea.                                                  

             În iluzie este  înmagazinat misterul,  himera, fantasma pe care,  din păcate,   mintea umană  nu o poate lesne decela  de  real. Cunoașterea e singura  șansă a omului în a distinge    iluzia  de real, adevărul de minciună, binele de rău.  Și tot cunoașterea ne  face,   conform  mitului   biblic,  egalii  lui Dumnezeu: „Iată  că  omul a  ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele și răul.”  Este  evident  că  acest verset  biblic  ne  comunică  mesaj  că acesta a fost momentul  când  mintea omului  biblic a   putut  separa imaginarul de real.                                                                              

              Schopenhauer susține că Universul rămâne un „fenomen cerebral” ca  reprezentare a inteligenţei omului și  aici se vede inspiraţia sa din idealismul subiectiv al lui Berkeley.    Berkeley își motiva teza sa idealist subiectivă , prin  ideea  că „a exista înseamnă a fi perceput”. Doctrina stoică  afirmă la fel, anume că realitatea obiectivă  există numai în prezentul fiecăruia; trecutul şi viitorul nu există decât  informaţional – în mintea noastră, respectiv ca amintire, respectiv  ca speranţă. Nu putem acţiona asupra lor decât informaţional, nu şi material.    Din punctul de vedere al  lui Berkeley   ceea ce nu mai există   și nu mai poate fi perceput,  nu  a   existat.                                                                                                              Schopenhauer nu neagă realitatea, la fel ca filosoful englez, afirmă,  însă, că  în absenţa inteligenţei omului, universul ar  dispare…  Împotriva viziune  schopenhaueriene, afirm  că şi în absenţa fiinţei care are capacitatea cerebrală să-l cunoască şi să-l înţeleagă, universul continuă să existe.  Informaţia programat  a  universului   nu sfârşeşte odată cu  dispariția  omului.                                                                                                                          Schopenhauer  se bazează pe ceea ce idealiştii susţineau cum că închizând ochii lumea dispare.   Concepţia sa este idealist-voluntaristă  uneşte, eclectic, teze ale idealismului subiectiv cu cele ale idealismului obiectiv. Această viziune are ca susținere dogma  budistă, anume că realitatea e   iluzie sau o aparenţă.                                                                        

            Împotriva   viziunii  solipsiste al lui Schopenhauer, afirm   că sistemele stelare, în care nu există viaţă   rațională, acestea funcţionează  în acelaşi mod inteligent, chiar dacă nu există un observator  dotat cu rațiune care se le perceapă.                                                                         

              Această viziune a lui Schopenhauer este, în cele din urmă, o viziune solipsistă – eu singur!  Este adevărat   că  noi nu putem percepe obiectul material   în integritatea lui reală.   Aşa ceva este imposibil. Dar percepem informaţii despre el.   Prin urmare, realitatea nu constă   în  senzaţii care s-ar forma în mintea noastră ci din senzaţii care ne parvin  sub formă de  informaţii din realitatea exterioară și care sunt procesate de mintea umană.                                    Senzaţiile, din punctul  meu  de vedere, se definesc ca informaţii  din lumea  exterioară, fie    vizuale, auditive, olfactive, gustative, tactile, etc., procesate de creier şi care ne redau o imagine a realităţii  şi nu realitatea însăşi.                                                                   În dicţionarele de filosofie senzaţia este definită ca o reflectare a unor însuşiri ale obiectelor din realitate care acţionează asupra organelor noastre de simţ. Noi, însă , nu percepem însuşirile reflectate, ci informaţii despre acele însuşiri pe care  mintea  le procesează  și le  reprezintă  în   gânduri, idei, imagini.                                                                                         

          Ochiul, spre exemplu,   are  o dublă funcționalitate;  este   asemenea  unei    camere de luat vederi dar și  monitor; imaginea captată de ochi  este procesată de   creier  și redată  pe monitorul –ochi  la fel cum o cameră de luat vederi captează imaginea și o redă, după ce e procesată  de calculator,  pe  un monitor.  Deși  imaginea este imaterială,   respectiv  informaţia  este  imaterială, ea nu poate exista,  nu poate fi pusă  în evidență  dacă nu are un suport  material, creierul, ochiul uman, aparatul vorbirii  și   auditiv, respectiv  - calculatorul,  camera de luat vederi,  monitorul,  tableta, cartea, etc.                                                         

        Mintea noastră cea de toate zilele  se poate întoarce în trecut  sau se poate deplasa în viitor dar îi este imposibil să acţioneze mai cu seamă asupra evenimentelor trecute din viaţă, poate, doar, asupra celor viitoare prin schimbare de paradigmă.                                                

      Atâta vreme cât prezentul fiecăruia este clipa, un moment  suspendat între trecut şi viitor, realitatea materială este doar clipa. Clipa  este „atopon”   cum o descrie Platon (Parmenide, 156 d), adică în traducere – „fără loc”,  o categorie de tranziţie  materiei, între repaus şi mişcare  fără spațiu. Ea nu se schimbă nici din repaus în mişcare, (decât în stadiul de sămânţă), nici din mişcare în repaus, (decât în stadiul final, al  morţii).                                          Or, dacă singura realitate materială este în prezentul fiecăruia şi, cum prezentul fiecăruia este clipa, ajungem ca şi Schopenhauer  la aceeaşi concluzie idealist subiectivă - lumea nu există decât în mintea noastră, deoarece informaţia ei curge permanent, nu stă pe loc, nici un eveniment material  nu se opreşte în prezent.                                                                 

               Noi  trăim doar clipa, un continuum prezent în tranziţie. Privită din acest  unghi, oricine ar  înclina să-i  fie de acord cu teza lui  Constantin Dram și cu idealiștii subiectivi, anume  că „totul este iluzie”, că realitate  există doar în mintea noastră. Dacă   totul este  iluzie, atunci  și  libertatea este   o iluzie  sau, cum spune  Dram   „cea mai nebuloasă  problemă.”                                                                                                                                

               Totuşi, aşa cum am mai arătat, prezentul material al  lumii exterioare se află în afara minţii noastre. Dar   lagărele sovietice nu mai există  de mult, iar   comunismul a fost  răsturnat  în 1989, deci dacă  nu  mai  există în  percepția actuală,  toate acestea nu au existat?!                                   

            hiar și-n contextul acestor viziuni,  nimeni  nu  poate  nega   existența istorică a    comunismului, a lagărelor sovietice siberiene sau naziste. Toate acestea au devenit  acum  istorie,  adică  informație   memorialistică.                                                                             Realitatea  lor  istorică  nu poate fi  iluzie  și astfel  negată  chiar dacă aceste  sisteme concentraționare și de exterminare  au dispărut  din  realitate omenirii.                                             

         Dacă   totul  ar   fi  iluzie   ar  însemna  să negăm   istoria, să negăm   existența   părinților noștri decedați, a  bunicilor și  străbunicilor care au trăit acele vremuri de restriște; ar însemna să-i  negăm pe cei  care ne-au  conceput și care, decedând,   au devenit amintiri.   Mintea este   un program informațional ce procesează informații, iar limba comunică informațiile.  Informațiile  comportă două importante componente majore:  nu pot exista fără un suport material și nici un bit  nu   poate fi transmis (comunicat) fără  o cuantă de energie.            

              Iluziile sunt, cum afirmă Bacon, „idolii minții” - păcăleli,   înșelăciuni, aparențe , adică  informații false.  Iluzia se deosebește de eroare.  O eroare săvârșește  Constantin Dram  care,   tributar   idealismului subiectiv,  confundă  informația cu  iluzia…                           Iertată-mi fie   îndrăzneala de a-l corecta pe  profesor Constantin Dram.  De altfel, nu e  greu să te lași înșelat  de iluzie.  E  și mai greu, mai  cu seamă, în epoca noastră  virtuală, să deosebești    iluzia de  real, la fel cum e și mai greu a separa  minciuna  de adevăr. Dovada  este că   miliarde de oameni, aș spune cea mai pare parte a omenirii,  își duce  existența  sub  vălul Mayei.                                                                                                                                             

          Din acest motiv,  în această epoca a virtualității,  manipularea  minții  umane a devenit cea  mai înaltă artă  a  instituțiilor de inteligență ale marilor puteri.  „Minciuni și fraze-i  totul ce statele susține”,  avertiza Eminescu, cu mai bine de un veac.                                                         

          Și iluzia  este  informație. Numai că e  este  informație falsă, mincinoasă, himerică.          

           Iluzia   este  o credință   mistică, o  ficțiune, o vedenie, o superstiție de   gemul    mi-a tăiat  pisica calea sau  o  dogmă  ideologică  cum a fost  cea  comunistă  ori fascistă,  care pe mulți  i-a ademenit cu etica egalității, echității și dreptății sociale  absolute, cu „viitorul de aur”  dar s-a  dovedit   în practică  o  mare  și gogonată  minciună.                                        

          Englezii au numit  iluzia delusion  ceea ce  ar însemna   nu numai   o falsă credință  persistentă   care  presupune,   fie   o deformare a realității  de  către mintea umană, fie  o percepție deformată  ca urmare a unor  probleme psihice.                                            Imaginarul  este  un produs al softului stimulativ  și/sau  inhibitor  al minții  umane care transformă   realul vizibil sau auditiv  în  iluzii sau fantasme și invers,  iluziile sau fantasmele  în real   veridic.   Un rol fundamental  îl   joacă     anxietatea sau angoasă pe  care nu le conștientizăm,  care  afectează   luciditatea conștientului    și deturnează mintea   de  la   perceperea   obiectivă a   realului.  Din acest motiv, aserțiunea lui Constantin Dram trebuie  reformulată  în sensul că „totul este  informație   pe acest pământ,  totul  poate fi perceput integral  dacă    mijloace tehnologice   permit a    decela realul de  iluzoriu; problemă   libertății depinde de dreptatea socială a puterii constituite.”                       Dacă,  în romanul  Suburbii municipale, pentru lectorii neinițiați,  este   mai greu de decriptat   parabola  comunismului,  în  Tobele  mute alegoria  este   ușor  accesibilă. Chiar și cititorul  cu  lecturi puține este hipnotizat  de  arta magică  uzitată de   Emilian Marcu în acest  roman în care este demascat  sistemul concentraționar stalinist.                                                        

          A scrie un roman ca Tobele mute  nu este   la îndemâna oricui. Mulți  cred,  îndeosebi multe autoare,  că, după un pospai de lecturi,  scriitura e o recreere când nu ai ceva mai  bun de făcut.                                                                                                          Dovada au făcut-o   mulți, foarte mulți autori,care,    după revoluția anticomunistă  și dispariția  cenzurii  s-au apucat de scris  și s-au ratat ca scriitori, după cum  ne spune Alex Ștefănescu, în celebra sa carte de critică  -  Cum te poți rata ca scriitor.                                                         

          Scriitura e o artă complexă, după cum  o demonstrează   romanul  Tobele mute.  În acest roman,  Emilian  Marcu a reușit  să fascineze lectorul, prin excepționala sugestie a  unei realități plauzibile, pe care o transmite mesajul lecturii.                                           Remarcabilă este viziunea  autorului  asupra  eroticului  uman.    Îndeosebi asupra eroticului  feminin, de un fascinat romantism,  pe care  doar un poet  talentat  o poate  intui.              Femeia, cu   toate slăbiciunile ei carnale, se înalță prin forța  iubirii - a  iubirii  pentru  aproape,  chiar dacă,  în intimitatea ei, există  și o dorință  erotică  ascunsă. Și mai  înălțătoare este iubirea nobilă a  femeii pentru  misterul nașterii,  pentru progenitura care s-a născut.             Toate  acestea   îl  fac  pe lectorul  Tobelor mute   să    privească femeia  ca pe o sfântă, așa cum bine a văzut-o  și  Eminescu  chiar de e demon,  e „sântă  prin iubire”.                         Invitarea, după negocierea cu comandantul lagărului, a câtorva prizonieri să petreacă Crăciunul în satul lor (sat de femei) , este dincolo de erotismul  feminin pe care autorul îl scoate  în relief  ca mod de manifestare  romantic sau animalic, un act  de umanism,  un act  dominant al    mentalului feminin, pentru că dominantă, la acestea, este iubirea, legătura, unirea.                                                                                                                                             Pentru  femei,  iubirea este calea,  adevărul și viața.   Din acest motiv, proporția cea mai mare a  enoriașilor creștini e formată din  femei, nu   din bărbați,  și tot din același   motiv, religia creștină este  dominantă  în  lume.                                                                              A petrece dincolo de  poarta  lagărului, noaptea de Crăciun,  în compania femeilor din satul Ivanovca, echivala, pentru prizonierii aleși, cu o noapte de  nesperată libertate și fericire.    Libertatea  este  în multe   privințe echivalentul fericirii. Și chiar al plăcerii senzoriale.  În condițiile  societății  umane, libertatea  este  într-o  permanentă relație de servitute față de Dreptate. Dacă Dreptate nu e, nici Libertate nu e!      

Vasile  Anton Ieșeanu, 7 martie 2015, Iași 

Eseu despre romanul libertății

Priviri liminare:  Emilian  Marcu  -   Tobele  mute

  Nu citiți! Cititul dăunează  grav ignoranței.   

           Emilian Marcu   a scris  o poveste cu   un remarcabil  talent narativ într-o manieră originală, plină de autenticitate, cu o putere  de pătrundere a sensului   cuvintelor   și imaginilor  poetice ce scoate la iveală dragostea   înnăscută a artistului poet și prozator  pentru cuvânt, vădind în același timp o bună  cunoaștere  a  oamenilor și caracterelor, a traiului omului  simplu în natura vitregă a Siberiei, dovedind  o   intuiție adâncă a conștiințelor   oamenilor, îndeosebi ale femeilor în relația lor cu  puterea despotică a  politicului, cu  natura aspră, cu sexul opus  și  capacitatea  lor de  a  îmblânzi  bestia masculină.                           

            Din acest motive,  în opinia mea,   Tobele mute este cel mau bun roman  românesc din ultimii douăzeci de ani.                           

           Și nu o spun  spre a-i aduce laude deșarte sau  a-l măguli pe Emilian  Marcu,  ci pentru că   romanul Tobele mute,  prin   apologia adusă  prizonierilor  deportați  în lagărele sovietice din toate spațiile Europei și Asiei pe unde armata sovietică „eliberatoare”   mărșăluise, este o creație  literară de înalt umanism.