O societate (auto)mutilată după Patul lui Procust - bani, politică și sex

Moto: „Interiorul și exteriorul omului sunt pline de slăbiciune și de minciună” – Montaigne           

           În general persoanele nevrotice, din tipologia Emmei Bovary și a Emiliei   dezvoltă  manifestări  bovarice - se cred altele decât  sunt în realitate și  cred  că lumea trebuie să se învârtă  în jurul lor.   Am rămas  uimit  observând  la fetițe  pre-pubere  cum dezvoltă  manifestări bovarice.  A părea,  în accepția îndeosebi a  femeilor, este mai presus decât a fi  și probabil societatea care se  aliniază  Patului lui Procust  impune valoarea  lui a părea mai mult decât  a lui  a fi.  Copii nu ezită să imite prefăcătoria adulților.                                                                             

              Este  iluzia  de care se agață  majoritatea persoanelor nevrotice, aceea de a se crede altcineva decât sunt în realitate.  Emilia se credea artistă  dar mereu  este   pe lângă rol. La fel  persoane actuale că nu se poate lua  un examen,  nu  se  poate obține o funcție, sau în cazul Emiliei  un rol de  artistă decât numai  prin   intervenții.  Emilia  decretează că   numai <<intrigile>> o   împiedică să fie  o mare artistă a României.  Poți să ai talent cu carul  se  justifică ea lui Fred Vasilescu, că dacă nu ai un pic de protecție e tot degeaba.                                                                                                 Pentru ea iubirea nu este nicidecum o relație sufletească, ci una  exclusiv carnală … gândește vulgar și grijuliu despre sexul ei, ca un țăran despre marfă și hambar.  O societate după  tipologia  Emiliei, anume a permanentei  intervenții   și protecției   generează  politicianul după  model   tâlharului   Procust.

                În adevărata ei realitate Emilia este o prostituată, să-i zicem  cu indulgență de lux, dar oricum  o bucată de carne, după cum trage concluzia  Fred Vasilescu, de vreme ce-i mărturisește, în timp ce  acesta  citea  dramaticele  scrisori  de dragoste ale lui Ladima, gol în patul ei,  că l-a lăsat și pe  el <<să se înfrupte odată>>.                                                         

             Ea, pe care  a avut-o toți prietenii lui Fred (căpitanul Ștefănescu,  în tren, fără ca ea să-și scoată chiloții), ei bine această bucată de carne  îl  tratează pe  bărbatul care o iubește cu adevărat,  ca pe un August prostul.                                                                                                      Chiar în după amiaza acelei zile de august când   Fred Vasilescu  merge la ea dintr-un impuls erotic,  un tânăr, poate din aceeași tipologie cu   Ladima   este nevoit, umil, să  plece. El e poate, gândește Fred, cel care o conduce pe Emilia  în oraș,  îi sărută  respectuos mâna  pe stradă… […] Emilia caută contactul - e un cuvânt din vocabularul ei  -   cu băieţi din lumea bună.                                     

      El e băiatul care citește cărți… lucrează și la o  gazetă și  la fel ca Ladima  tânjește  după iubirea Emiliei,  pe care îl  justifică  la întrebarea lui   Fred  - l-am rugat să-mi caute ceva.                                                              

             Emilia are capul rotund de tot, așa o descrie Fred în dosarul său.  E de reținut această tipologie a femeii cu capul rotund  și nu doar capul, e plină toată de rotunjimi. Rotunjimile te duc  cu gândul   la animale cu capul rotund – de pildă o pisică dolofană, dar fără grația acestei feline,  sau la bine cunoscutul   animal  din rasa  porcine. Autorul nu-l pronunță, dar lasă  cititorul  să-l intuiască. Privită  din spate, când  se dezbracă,  lui Fred  îi face impresia unui cal  tânăr  care  își   desprinde harnașamentul.                                                                                                                    

              Și în actul erotic Emilia este pasionată demonstrativ.  Actul sexual   al Emiliei e  un lyrisme à froid, constată Fred Vasilescu,  o poezie rece. E ca și  cum ar face sex cu o bucată de cauciuc sau  în zilele noastre cu o Pussy  din superskin ce imită pielea umană.  Mă cuprinde o silă imensă de mine, o deprimare, mărturiseşte Fred  […] mă copleşeşte un soi de seacă tristeţe pentru virilitatea zadarnic şi josnic risipită.[…]  O îmbrățișare adevărată  e ca o convorbire între două inteligențe, între care niciun moment nu se pierde înțelegerea  cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune.                                    

             Ca într-o  scenă a absurdului,  Emilia   la sugestia Valeriei, sora  mai mare, declamă  un pasaj din rolul avut în piesa Modelul, de Henry  Bataille -  Ce știi dumneata, doamnă, ce este amorul?   Declamat fără  emoție a textului   cum  nici în  realitate nu trăia actul iubirii  decât ca  o înfruptare de carne cu  un băiat din lumea bună.                                       

          După partida de sex,  se adresează lui Fred  cu expresia ștrengarule și escrocule, impunând o familiaritate care insultă pe partener. A doua oară, spune Fred, simt că n-aș mai puteau-o avea. Ea   îi vorbește cu  nefirească detașare  despre  logodnicul ei,  plecat  în Ardeal, care nici n-a atins-o;…  dându-i  înțelesul nefigurat, că o adoră ca pe-o icoană.                         Dar Emilia nu realizează că  este de  o  stupiditate ridicolă - e grotescă în încercarea ei de a mima, în mod demonstrativ, intimitatea, la fel ca  Miți Mărculeanu - vulgaritatea.                                                               Lui Fred  îi vine să-i spună adevărul  - să se lase de teatru și să se facă vânzătoare,  dar  o minte  dintr-o inexplicabilă   perversitate.                                              

      De un cinism ieșit din comun  aproape inconștient, căci ce poate simți  o bucată de carne  din care s-au înfruptat  mulți   bărbați  și  Ladima odată, Emilia nu urmărește decât, ca și în  zilele noastre vânătoarele de profesie,  căsătoria cu unul  bătrân  decrepit dar  bogat  - mai bine nevasta unui  societar, (ca Arghiropol)  că amanți găsesc eu câți vreau.                             

           Arghiropol o părăsește după trei săptămâni, iar banii adunați cu atâta trudă  la pat, depuși la o bancă gen Caritas, se duc pe apa sâmbetei, căci banca dă faliment.                                                                                             
             Despre  Ladima, Emilia  îi mărturisește  lui Fred  cu o sadică nepăsare: E unul  care m-a iubit îngrozitor, săracul…                                               

       După mintea ei puțină, după inima ei sadică  și trupul ei darnic, Ladima era haloimăs, adică  - utopic, visător, frenetic. Și cum ar putea fi perceput altfel, nu doar  de Emilia, ci și  de cititor, decât ca haloimăs, când lumea în care trăia era atât de scufundată în mocirlă?                           

    Și totuși,  Fred Vasilescu îi descoperă în scrisul de mână, ca având ceva halucinant. Se baza oare Camil Petrescu   pe studii de  grafologie pentru a ne induce  ideea unei psihologii haloimăs, cum afirmă Emilia?   Noi credem că  Ladima este mai degrabă un idealist.  E cu adevărat scrisul știut…Mare aplecat spre dreapta cu litere subțiate ca să încapă multe. Literele mari sunt făcute din linii trase lung, dar fără colaci. Cozile termină mereu spre dreapta, apăsat, de parcă fiecare rând  ar sfârși într-o parafă.. Îmi dă impresia de halucinant acest scris …                                                   

       Azi,   în cazul relațiilor  interumane,   rolurile s-au inversat - femeia a devenit din vânată – vânător. Pe  mine, îi   mărturisește Emilia  agramat lui Fred  Vasilescu, m-a iubit  foarte mulți.                                                                            

       În timp ce Ladima o aștepta răbdător  în   anticameră,  Emilia  sub pretextul că discută o chestiune cu  arendașul, îl primește pe Nae Gheorghidiu  în  dormitor   și  se cuplează  fără  menajamente și fără  mustrări de conștiință cu acesta. Ba  poate o excita mai mult, știindu-l  dincolo pe bietul  îndrăgostit  care o idolatriza. Ladima o idolatriza de vreme ce-i  dăruiește cruciulița de aur primită de la mama sa.                    

      Actul  este  excitant  și  pentru  cinicul  Gheorghidiu  știindu-l pe celălalt dincolo și poate percepându-le gemetele lubrice.  Gheorghidiu era grăbit și  nu se dezbrăca, pentru că poartă  brâul lui Iov, și-i venea greu să-l pună la loc…. Rămânea  așa îmbrăcat, în  vestă, și punea   un șervet   pe genunchi ca să nu-și păteze  pantalonii. […] Îl auzea[pe Ladima] vorbind încet cu Valeria, nu se înțelegea ce spune, dar vocile tot se auzeau... Gheorghidiu se oprea câteodată să asculte, că era  nebun și scârbos.  Te iubește?... Spune… te iubește?...   o întreba, gâfâind.                                                     

    Când Ladima vine odată pe neașteptate, Emilia  era cu bătrânul Nae  în dormitor.  Trage  iute zăvorul la cameră, acesta  așteaptă, dar apoi   pleacă  nervos și supărat. Mai târziu îl   minte cu nerușinare că s-a speriat să nu fie un hoț și a tras zăvorul.                                                             

 Ladima a suferit ca un câine, dar  o crede și tot el își  cere scuze și-i trimite  flori. Femeia aceasta necultivată și lipsită de cele mai elementare sentimente avea ceea ce mulți naivi nu au  -   școala vieții  sau  mai bine zis  - școala  tâlharului Procust - știa perfect  cum  să manipuleze un îndrăgostit sincer ca Ladima.   Știm oare cât de ușor  se poate  distruge viața unui om  de valoare în iubita  noastră țară, în România?  După ce și-a dat demisia de la Veacul forțat de  Nae Gheorghidiu,  lui Ladima i se ivește o altă șansă pentru   un nou ziar,  dar Nae Gheorghidiu îi spune  așa în glumă, celui care voia să-l ia pe Ladima că  e șantajist și tapeur. De la o anumită  înălțime, spune Fred Vasilescu care încercase să intervină în favoarea lui Ladima  poți să calci râzând  peste omizi și gândaci.  

           Dezumanizarea   începe de la un  anumit nivel pecuniar sau când banii sunt câștigați   pe te miri ce de la statul român.                                                        

              La  fel de sadic și mai nerușinat  ne apare  directorul teatrului, un anume V  identificat  în realitate cu  I. Valjan, director al Teatrului Național  între 1923- 1924,  dar implicit  și Emilia, pe care Ladima  îl roagă s-o angajeze, dar acesta îl invită s-o aducă pe domnișoara acasă la el și  acesta  o conduce conștiincios, timp de o lună, ca la  școală, așteptând răbdător, în vreme ce ea…                                                                               

Era  un tip foarte bine îi mărturisește Emilia  goală, în pat,  lui Fred, după ce  acesta citise scrisoarea lui Ladima despre   angajarea Emiliei,  și până la capăt  tot m-a  angajat.                                                                      

        Bărbații îndrăgostiții  cu adevărat au orbul găinilor, nu mai  gândesc  cu mintea  lor, ci cu a femeii. Lui Fred nu-i vine să creadă că un bărbat atât de inteligent ca Ladima  a putut fi  atât de  puțin înarmat, pentru asemenea luptă? […] aflu azi  că ducea pantofii Emiliei  la cizmar…                                      

    Femeile sunt  atrase puternic de partea  materială a vieții, de omul   puterii  care le poate oferi un serviciu sau  de omul cu bani care le  poate oferi la dolce vita. Acest lucru  nu se  petrece  doar  în cazul  omului istoric, ci  in illo tempore, din vremurile biblice, căci altfel cum să ne explicăm mitul lui Iacob care a  fugit  de la Laban  cu turmele  de oi, dar și  cu fiicele acestuia, Lea și Rahela, care i s-au alăturat -   căci mai avem noi moștenire în casa tatălui nostru? (Genesa 31.14). Femeile, de  regulă, cu picioarele adânc înfipte în  pământ,  fug  de bărbații cu capul în nori.                                          

     Te întrebi cum   este posibil  la o femeie, fie ea și din tipologia Emiliei , să fie  de o asemenea perversitate sadică?                                        

     Dar există asemenea femei și, cum știm că romancierul însuși a cunoscut  multe   din sexul frumos și cred că din aceste  multiple relații  s-a inspirat  în scrierea Patului  lui Procust. Camil Aurelian Petrescu, fiul cel mare   al lui  Camil Petrescu, spune într-un interviu despre  tatăl său că era un cuceritor.                                                                                               

              Emilia știe instinctual că  lăsându-l să se înfrupte odată ca  bărbat, Ladima  va  fi devorat de imaginea ei goală asemenea lui Acteon care o vede  goală pe Artemis  - zeița fecioară a vânătorii, metamorfozat  de aceasta  în cerb și devorat  de proprii săi câini.                                              

    Câinii care-l devorează pe Acteon  trebuie  identificați cu obsesiile sexuale  ale   tânărului care vede pentru prima oară goală femeia. Dar nu orice fel de femeie, ci pe aceea de neatins - zeița  în cazul lui Acteon.           

    Ladima  trebuie să   rămână  etern    obiectul  de care se poate dispensa  după voia și capriciile ei, dar ea  pentru  el trebuie să  rămână etern subiectul. Or,  dăruindu-se  lui, instinctul ei de femeie  o face să  conștientizeze că poate deveni din subiect -  obiect sexual.                         Ladima  va retrăi obsesiv această înfruptare  cu imaginea Emiliei, văzută  o singură dată goală. Manipulat  abil cu această mnemotehnică a imaginii,  fără  posibilitatea de a se înfrupta  din nou, va fi devorat de propriile  obsesii, căci , spre deosebire de femeie, bărbatul   trăieşte mai  puternic erosul  în  imaginativ.                                                           

    Bărbatul este  mai puternic excitat de  imaginea  erotică decât de   atingerea reală. Dovada o constituie  proliferarea  site-urile pornografice, a industriei  erotice, a liniilor fierbinți,  a video-chat-urilor  și cine mai știe  ce  s-o mai inventa în materie de sex  virtual, toate acestea  pentru bărbați,   în vreme ce  la  femei  sensibilitatea erotică constă  în legătura epidermică  - pipăit, îmbrățișat, sărutat.                                                   

      Astfel, Ladima ajunge  s-o idealizeze  și s-o idolatrizeze pe semi-prostituata Emilia. În această stare  psihică  sexul  trece  în plan secund.  O scrisoare de la Emy e mai excitantă decât o partidă de sex. Singura bucurie sunt scrisorile tale. Sunt destrămat sufletește… Dement din cauza lor. De câte ori vin spre casă am obsesia lor…Mă întreb:<<Mi-o fi pus-o coana  Marița   pe masă sau o găsesc pe noptieră? Săptămâna trecută a fost ceva nemaipomenit … Deschisesem ușa gâfâind… Nu m-am uitat direct la masă,  de frică să n-o văd goală. Am întors capul încet și totuși pe jurnalul care acopere fața de masă nimic…Mai aveam o șansă… pe mescioara de la căpătâi… Mi se  strângea pieptul de parcă nu mai făcea parte din mine… era  un animal viu deosebit…Nimic …A fost o stare de prostrație. Totul era pustiu și cu miros de leșie… Am  încercat să citesc și tocmai îmi trecuse  durerea și-mi erau gândurile într-o amorțeală împăcată, am văzut jos pe dușumea… la două palme de ușă, așezat pieziș, acolo pe linoleum, plicul dreptunghiular , alb , atât  de așteptat. Am sărit nebun de bucurie…                         

          Dorința   de a fi iubit de aceea pe care o adora îl  face pe acest bărbat de  aproape patruzeci de ani să se comporte ca un  adolescent  îndrăgostit.                                                                                                      Din observațiile mele asupra fenomenului erotic  am constat  această  infantilizare a maturilor când  trăiesc  iluzia  unei  mari iubiri.  Cazul  lui Ladima nu  e singular. Și,  în cazul  marilor  îndrăgostiți,   credința  în puritatea  și fidelitatea iubitei orbește pe îndrăgostit, chiar în pofida evidențelor.  Privit, critic  și   realist, Ladima este   un   imbecil-infantil care face din face din Emilia  idolul său.   Pentru   îndrăgostiți de  tipul lui Ladima iubirea devine mistică. Cred că astfel s-a născut  și religia.                                                                                                                       

           Emilia, dar mai ales sora ei,  Valeria  îi  întreține  focul sacru, îi ațâța imaginația și speranța. Dar spune  Sartre în Ființa și Neantul că  relația sexuală împlinită nu poate  exista.  E doar  iluzie și deziluzie , spunem noi.                                                                                                                                                          

Ladima are  tentația absolutului  -  utopia  unei adevărate  justiții sociale  și,  în condițiile de compromis la care îl obligă patronul ziarului, demisionează și mai apoi cum conștiința acestui personaj  nu putea accepta  lumea abjectă al lui Nae Gheorghidiu,  destinul   lui are un singur sens - fatalul suicid. Nu se renunță ușor la o leafă de douăzeci de mii de lei pe lună, crede Nae Gheorghidiu despre Ladima. Na, două  mii de lei și dă-i diseară  să mănânce  într-o cameră separată  la Chateaubriand, dacă mai deschis. […] Începe cu icre negre…dă-i şi homar, fripturi în sânge şi nu uita şampania… e nedus la dame de multă vreme se pare… Şi scurt: Acolo dă tu de la tine, hai. […]Dar toate încercările mele de a-l înmuia au fost de prisos […] eu[spune Ladima] sunt un om care scrie…Şi dacă nu scriu ceea ce gândesc , de ce să mai scriu. Nu pot altfel.[…] Crede-mă, îi mărturisește el Valeriei, şi mie m-ie greu să renunţ la leafă,  care aşa cum e, îmi e necesară. Mi-e greu să renunț la celelalte avantagii – pe care le enumeri – ale gazetei, dar mi-ar fi silă de mine dacă aș continua. […] Sunt alte mijloace de făcut bani , mai practice,  mai rodnice  decât acela de mercenar al condeiului.              

    Dar câţi ziarişti  și moderatori Tv nu sunt mercenari în zilele noastre şi n-au nicio silă de ei înșiși.  Cum pot să  împace în a lor minte, vorba Poetului,    sila din suflet?                                                                         

     Convorbirea lui Ladima  cu un  deputat și un fost ministru de finanțe  este profetică. Este o profeție  cu o  rezonanță șocantă pentru oamenii zilelor noastre. Dar este  o  profeție  sau o  istorie ce se repetă în mod absurd?                                                                                                    Căci, dacă  este adevărat ceea ce  spunea Jules Michelet,   anume că mișcarea istorică  se face hegelian  lărgindu-se  și desfășurându-se într-o vastă spirală, atunci nu mai poate fi vorba de profeție, ci, așa cum spune  Camil Petrescu  de o realitate ce se creează  prin însăși faptul cunoașterii. Ideea  mișcării  în spirală a istoriei unei comunități poate fi o analogie a  mișcării în spirală a  ADN-ului sau la nivel macrocosmic a galaxiei  determinată de această mișcare  în spirală.

-          Cum domnule Ladima, dumneata crezi sincer că nu e criză?

-          Ce-i aia criză?(…)

-          Sărăcie generală, domnule…sărăcie…ei drăcia dracului. E țara săracă…

-          Asta e criza dumitale? Ei, atunci e fals…Nu e criză, e o idioțenie economică…ascultă ce-ți spun. Lumea bogată.. e mai bogată ca oricând, orice ar spune  economiștii dumitale imbecili. Nu e criză   economică  e criza statului  românesc.             

     

            Patul lui Procust,  romanul lui  Camil  Petrescu, pentru cine   nu a înțeles,  nu este, cum s-ar  crede,  doar  o lume „tăiată”  ideologic de  tâlharul Procust, cum  a fost  cea legionară sau  cea comunistă, ci  o lume ce este o lume ce s-a  adaptat tâlharului Procust,  o lume coruptă  moral, o lume  de  moluște, în care  bogatul Nae Gheorghidiu poate  face  din femeile  din tipologia   Emiliei, Valeriei, Ginei, Miței Mărculeanu și nu doar  din femei,  ci și din  bărbați cetății  o lume tăiată  după  măsura  Patului  lui  Procust. Lumea românească a zilelor  noastre  este    aceeași  cu   lumea interbelică descrisă  de Camil Petrescu.                                             

          Eminescu, bun cunoscător al filozofiei grecești  și  germane, avea să prindă ideea  mișcării  istorice  în spirală   în celebre  aserțiuni poetice, sugestive, dar îndeosebi  în poemul Glossă. 

Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe

Vede-n capăt începutul

Cine ştie să le-nveţe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate.

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă şi socoate.   

         De altfel ideea  eternei reîntoarceri  este veche. Stocii  au lansat  această idee  filozofică, preluată mai apoi de Nietzsche. Dar mișcarea în spirală  nu  repetă până la identitate o realitate căci nu este o mișcare  într-un cerc care se închide  ca o fatalitate sau un determinism absolut, ci într-un alt plan temporal. 

             Lumea tâlharului  Procust o putem identifica în lumea tâlharului Băsescu. Cum poate fi modulată o societate , cum este societatea românească în democrație,  după capriciile  unui individ, fie el și președinte?  Prin persuasiunea cu care acest individ  face din    politică și din social o filosofie al lui pseudo.  Din  nefericire,   românii  mereu  supuși, se  pliază repede  noii direcții impuse cu osârdie de voința unui paranoic. Acesta   a  avut și are  încă posibilitatea de a modifica  legile după bunul lui  plac, după  propriul său  interes.

               La fel ca tâlharul Procust  din Atica,  el este  întinzătorul (pe cei prea scurți, care nu s-au ridicat  la nivelul slugii devotate  i-a lungit)  şi strângătorul (pe cei prea lungi, care s-au cățărat  prea sus și-i clătinau scaunul de președinte,  i-a zdrobit), într-un cuvânt, cum au spus grecii  despre Procust, Băsescu este  multstricătorul societății românești, la fel cum  a fost Carol al II-lea în perioada interbelică.  Numai un nebun, spune Schopenhauer , poate fi fericit, când toți ceilalți  din jurul tău suferă. Camarila lui Carol al II-lea  și   gașca  lui Băsescu   ne apar  drept  replici peste  timp a unei  triste realități  mioritice. Nu există  stat în lume mai jefuit ca acest stat românesc, îi spune Ladima lui Tănase  Vasilescu, tatăl  lui Fred, … un act de demență politică, sortit să  ducă la ruină statul actual, prin secătuirea tezaurului și prin distrugerea  oricărui prestigiu  de guvernământ.                                                                  

      Apropo,  de ce vorbea  Camil Petrescu, în urmă cu  aproape un veac, anume despre  distrugerea oricărui   prestigiu de  guvernământ,  m-am întrebat:   Ce prestigiu mai are statul român  în UE și în lume după  dezmățul financiar și demența politică portocalie?                                              

   Toți  șefii  de stat, implicit Angela Merkel    inclusiv  președintele Barosso îl acceptă ca șef de stat pe Traian, că așa le impune protocolul, dar toți îl privesc cu  un nedisimulat dispreț pe el și implicit   pe noi românii. Un om drept este respectat, unul  nedrept  deși temut este disprețuit.                

    Sa vă aduc  și alte argumente recente. E necesar, căci, din păcate, Constantin Noica avea dreptate - noi românii avem  mintea leneșă.      Escaladarea iredentismului  maghiar  prin provocări de genul arderii drapelului românesc,  spânzurarea  efigiei  lui Avram Iancu, aducerea  urnei   unui  criminal de război, Nyiro Jozsef,  la Odorheiul Secuiesc, profanarea însemnelor  statului român,  discriminarea  românilor din  județele  Harghita și Covasna.                                                  

      Toate acestea sunt consecința  guvernării  Băsescu-Boc , arogante și demente  și alianței  cu UDMR-ul. Și Boc e ardelean!                                     

     Demența  guvernării portocalii, furturile,  evaziunea fiscală o să ne coste scump pe noi  românii. Să-ți spun eu, un adevăr, ca fierul  înroșit, strigă Ladima,  la un fost, viitor  ministru care trecuse  pe la redacție să-i dea bună-ziua și să se pună bine cu înverșunatul ziarist. Nu există dușmani mai mari și mai aprigi ai statului românesc de azi  decât ungurii și burghezia românească.[…] Burghezia își distruge  propriul ei stat. […]… iar  nefericitul  popor  român va continua să plătească, până la istovirea lui totală, prostia și lipsa de scrupul  ale  politicienilor de toate spețele cocoțați  la  conducere (n.ed.).                                                                            
      Dar noi  suntem români, noi  suntem pe veci  aici stăpâni. Formula aceasta repetată la nesfârșit în cântece  și   discursuri patriotarde   ne  scutește de  mândria de a fi român  și de  a avea  onoare.  A  dovedit asta și  Traian, la Bruxelles. Ce suflete  pot crește   într-o astfel de mocirlă morală? întreabă retoric Ladima.  Și-atunci,  cum  vreți să respecte primarul de la Odorheiul Secuiesc statul român?  A avea  prestigiu înseamnă a avea autoritate. Autoritatea nu  se impune cu  forța puterii, ci cu forța  inteligenței și a discernământului moral.                                                

       Or, când îți lipsește  forța  morală, când ești   lipsit de credibilitate, când ești   perceput ca farsor și impostor, ce  considerație  și  respect îți mai poate acorda cineva? În atare condiții  când  acești demenți care  ne guvernează se simt  importanți  sub oblăduirea   autorității puterii și nu sub oblăduirea puterii autorității, primarul din Covasna  se simte îndreptățit să-i desconsidere pe români. La orizontul nostru politic se arată o sosie a TemBelelui  - „pontagiul” Ponta. Un conducător nedemn, face din  poporul său un popor nedemn.                                                 Mă întreb dacă  această UE  bolnavă  de aroganță  va mai dura, dacă nu se va dizolva. Aroganța  unora  dintre conducători, ca de pildă a cancelarului Germaniei sau a președintelui Franței,  poate declanșa criza Uniunii.  Eu unul nu mai cred în  idealurile UE,  văd cinismul cu care vor să  ne mențină etern, într-o stare de aservire, de slugi  păcătoase  - o sclavie modernă  drapată  cu iluzia  unui mai bine, sine die, pentru români.                                                                                                             

             Dar la toate acestea, tinerii vor ridica din umeri. Nu e treaba noastră, e treaba bunicilor,  a  babacilor  a celor  care guvernează.  Treaba noastră  e să ne trăim  existența  fără  drame, idealuri iluzorii și    frământări  febrile  fără rost. Și dacă au ars drapelul românesc ce? S-a făcut gaură-n cer?   De ce să dramatizăm,  să  ne văicărim sau, mai rău, să ne revoltăm, când  putem  trăi   bine în sindromul  Stockholm? Sindromul Stockholm este un complex psihic emoțional în care victimele  simpatizează cu jefuitorul.  A te  supune  autorității care te jefuiește  e o binefacere,  a nu  re-acționa  la provocări e  un semn  de înțelepciune.  Să fim, cum spune înțeleptul acela american, pro-activi, nu re-activi pentru a supraviețui.                                                                                                                            

          Oare în atare  condiții, omul de rând,  needucat politic,  chinuit de  problemele existențiale -   de amenințarea șomajului, de lipsa de perspectivă și de viitor  a copiilor, de  dezinteresul total ale guvernanților,  de  hoția  și aroganța  politicienilor,  nu ajunge oare să spună: decât în lumea tâlharului Băsescu, mai bine în lumea dictatorului Ceaușescu?                                                                                         

          Oricare  din cele două lumi sunt  construite după aceeași  măsura  a Patului  lui Procust, una prin  egalizare ideologică, cealaltă  prin  corupție și  politizare excesivă a instituțiilor statului.                                     

    Fie că o societate este tranșată ideologic după măsura  Patului  lui Procust  și determină  individul să se înscrie în spiritul de turmă a  eticii  și  echității socialiste, fie că în Democrație   aderă obligat de politic la o anume stare imorală  instituită, rezultatul  este același.                                    

          Numitorul comun al unei societăți, fie tiranică, fie democrat coruptă îl constituie egalizarea minții și discernământului  moral al   individului obligat în pofida dezgustului din suflet să adere la starea  de lucruri instituită de politic.                                                                       Ca să  poată supraviețui într-un regim democratic corupt, oamenii  sunt nevoiți  să devină cameleonici, să  se alinieze  mocirlei politice și  să  se complacă mizerie morale  instituite.                                                        

      Dar ce demnitate  are omul cameleonic? Cel care, trăind  într-o astfel de lume,  refuză cameleonismul nivelator, nu are altă cale decât aceea al lui Ladima sau Fred Vasilescu -  fatalitatea morții.                                          

     Din acest  motiv  mai mult   decât  a  fi proustian,  romanul lui  Camil Petrescu este un unul profetic. Este profetic prin realitatea  ce se creează  prin însăși faptul cunoașterii.                                                              

      Ar  trebuie să  ne mândrim  cu acest romancier  profet, român, căci este  printre puținii romancieri  din lume care au avut  asemenea concepții vizionare. Un al doilea  romancier  despre care cunosc  sigur că a fost  profet în țara lui este Dostoievski.                                                          

Vasile Anton Ieșeanu, 16 aprilie  2013, Iași

Sonet 1 ( Iubire - Mariei, cumintea mea nevastă)

Când te-am văzut întâia  dată

Nici nu știam prea bine ce-i cu tine

De unde-ai apărut frumoasă fată!...

Ce vânt te-aduse în sat la mine?!

Ursita vru să ne vedem atunci  întâia oară,

Dar te știam!  - în vis  mi-ai apărut odată…

Ca Narcis mă-ntrebam – de-mi ești o surioară,

Și-ai fost,  de providență-mi destinată?!

Un coup de foudre - miracol colosal,

Ce joc cuantic ne-a unit ființa?!

Asemănarea în oglindă -  în chip fatal

În unu androgin  ne-am regăsit credința.

Unu-n pereche  eu cred că  e iubirea

Un joc al  sorții - bătrân ca omenirea.   

       Vasile Anton Ieșeanu, 12 aprilie 2013, Iași  

Alergând după o nălucă...(fragment)

 

Într-o  zi călduroasă  de mai, într-o duminică dimineața, chemat  parcă de o forță  ocultă,           am abandonat laboratorul  meu de huhurez și am plecat  la o plimbare  pe jos. Pașii m-au purtat fără voia mea spre   grădina Copou. Am intrat  și  auzind  undeva o  muzică deosebită, pe care nu o mai auzisem  până atunci,  o   muzică exotică, dacă se poate exprima prin  exotic    misterul și fascinația pe care o emana , am luat-o pe alee spre locul de unde venea muzica aceea  și am descoperit grădina  de vară  „Vânătorul”.  Am rămas o clipă dezamăgit. Mai fusesem la „Vânătorul” cu ani în urmă   și  nu-mi plăcuse.    Eram gata să fac cale întoarsă, dar o  sete neobișnuită s-a declanșat parcă instantaneu.                                                

 Mi-am zis , hai azi să-mi ofer o scurtă pauză   și o  bere. Nu sunt băutor de bere, dar uneori simt nevoia să beau o bere.  M-am așezat la o masă  mai retrasă  și am cerut o bere. Nu mult  timp  după  ce  m-am așezat cu berea în față  a intrat un tânăr  blond care s-a precipitat spre masa mea. „Asta  e masa mea preferată” mi-a zis el.                                                                                                                                                            

 Am rămas oarecum intrigat, fiindcă la ora aceea  de dinainte de prânz erau suficiente   mese libere. Mi-am zis că e pus pe scandal  și am  dat  să mă ridic.„Nu,  zice el, rămâneți aici, la masa asta, eu trebuia să vă cer permisiunea să mă așez la masa ocupată  înainte de dumneavoastră. Am  vrut doar să vă atrag atenția că  sunt un client  vechi   și permanent   al „Vânătorului”  și  masa  la care v-ați  așezat  e masa mea preferată. Cine  se așează la masa mea  e prieten cu mine.  Așadar,   îmi întinse el mâna: să dăm mâna prietene! Eu mi-s  Nelu Mielu.                                                                                                                                        

 Numele dumitale   îmi pare cunoscut…,  Ieșeanu! A, da.., da..,  mi-amintesc ceva,  de pe Facebook. Pot să vă tutuiesc?  Zici că nu te formalizezi, fiindcă  formula  de politețe  impune bariere de comunicare și  face  uneori  vorbitorul nesincer? Asta înseamnă   că ești   un tip  cu  care se poate  comunica. Cine zice că există bariere între generații?                                                                                                                     Spui că ai un blog? Care-i  blogul dumitale? A, Filosofie și literatură?! Ciudat  cum   funcționează  comunicarea la nivelul  inconștientului! Aș crede că în   întâlnirea  această nu este pur  întâmplătoare, ci  programată.  Numele  meu    real nu e Mielu, dar  nici prenumele Nelu.  Mama  mi-a zis  Nelu  Mielu  că acum sunt  ca   mielul cel blând, știi dumneata povestea cu mielul blând care suge la mai multe oi. De-atunci ea  îmi zice Nelu Mielu.                                                                                                                                                                                 

 
                                                         ***

                     
                         „De când tata s-a despărțit de mama  mă simt liber ca  o pasăre  scăpată din colivie.  Când  erau împreună eram constrâns  de reguli și  interdicții. Nu  știu de ce m-am apucat să  spun   povestea mea  unui  necunoscut  când eu nu am spus-o nimănui, nici măcar prietenilor. Poate  fiindcă  îmi   inspiri mai multă  încredere  decât  prietenii…                                                                                                                                                            Când erau  împreună casa noastră era un  iad. Acum sunt   ca Adam  în grădina raiului. Tata  și mama  duceau lupte   grele pentru  dominare în familie   -  cu strigăte, urlete,  înjurături,  imprecații și  blesteme.  Etichetări dintre cele mai savuroase  – bou  încălțat,  taur în călduri, curvarul dracului,  vacă  proastă,  balenă albă, minte-n colțuri, impotent afemeiat, curvă frigidă, obsedat sexual, idioata  dracului, sifilisul să  dea în tine și câte altele  făceau deliciul  vecinilor  și  spaima mea, dar  îndeosebi  a soră-mii. Soră-mea nu voia  ca  mama și tata să se despartă. Eu eram indiferent, dar  mă exasperau țipetele lor.   
               Îmi venea să-i înregistrez și  să mă duc să-i  reclam  la  partid, să le facă   instructorul terapie de  cuplu.  Nu m-am dus, nu din lașitate , ci fiindcă îmi repugnă să fiu spion și  informator. Unii nu s-au dezbărat nici acum, după revoluție, au rămas  cu această  vocație. Pe un coleg,   pe  care l-am prins că  era informator  i-am dat o lecție soră cu moartea, fără să știe cine l-a altoit. Spui că lupul își schimbă părul dar năravul ba. Colegul a dispărut,  a schimbat facultatea.                                                                                                                           

             Când  mama și tata erau  împreună, mama  îmi  dădea bani  de buzunar cu țârâita.  Eram mereu în pană de pitaci. Așa le spunea  bunica: pitac  „I-a să-ți de bunica un pitac!”
       Când în sunt în lovele  mă  simt  eliberat de  constrângerile  sociale. Dacă vreau, uite pot să   urinez acum,  aici  în paharul  acesta  de bere. Ce crezi c-o să-mi facă? O să le plătesc deranjul și faptul că m-am exhibat  în public. Zici că-i un gest odios, că doar tinerii infantili, fac gesturi teribiliste ?  Păi, Nicușor  prințișorul   urina în farfuriile cu stridii ale generalilor și-i  punea apoi să hăpăie  și ei se executau,  iar ceilalți îi aplaudau   geniala-i  faptă. În fond, generalii aceia erau niște  ordonanțe  ceaușiste  care l-ar  fi șters și la fund pe prințișor, ca să-i intre în grații. Bleah! Mi-e greață Ce otrepe!                                                                                                                                                             Înainte puterea făcea  banii,  le dădeau privilegii, de aia   îi pupau și-n  fund pe ceaușești,  acum banii  fac  puterea. Nu sunt obsedat de bani, dar am o obsesie, o  imagine…   Spui că tinerii, în general cei lipsiți de educație  se manifestă teribilist … Bla!...Bla!... Bla!...                                                                                                               
              Patronul  n-o să vrea  să piardă un client fidel și cu bani ca mine. Când  sunt  în  bani, și de când  mama s-a despărțit de tata, slavă Marelui Anonim, sunt permanent  bani, îmi pot permite orice.  De pildă  să urinez  și contra vântului… Ei nu, spun așa ca o metaforă, adică aș urina contra puterii …,    am văzut pe unul beat care  locuia  la parter, avea  fereastra deschisă  și  lălăia o melodie de bețiv.  
             O doamnă  de deasupra lui, deranjată de bețiv, l-a apostrofat, iar el  încerca s-o scuipe. M-am pișat pe mine de râs. Cum să scuipi  în sus?  E ca și cum ai urina contra vântului. Scuipând   în sus  scuipa tot pe el. Și m-am  întrebat cum să scuipi contra puterii când ea e sus? Vezi,   e o imposibilitate din cauza gravitației. Ei acolo  sus  sunt imponderabili.                                                                                                                                                                                               
             Nu că m-aș scălda în bani, dar am suficienți să-mi permit o  mică  sfidare socială. La șaptesprezece ani, când s-au despărțit ai mei   am dat de gustul banului, a banului nemuncit evident  și  de-atunci am simțit ce înseamnă   la dolce vita.                                                                                                                              

                Zici că   mă  pozează careva  și apar prin ziare sau pe internet.  Meh! Îmi fac reclamă gratuit…   Dar n-am s-o fac,  n-am s-o fac  nu pentru că sunt prea lucid acum , adică că nu sunt atât de beat  încât să-mi anulez   funcția de om și să devin  animal , ci   pentru că  nu-mi stă  în  caracter. Am vrut să-ți spun ce pot să facă oamenii cu bani. Oamenii cu bani urinează pe cei sărmani. Și la noi  oamenii cu bani sunt de regulă politicienii.   Am un respect pentru cine se așează  la masa mea. Cine se așează la masa mea îmi este prieten.                                                                                                                                                                                         
          Știi ce înseamnă să curgă lovelele, așa fără oprire  sau mă rog  să fii  bine  sponsorizat  de ai tăi?  E ca și cum ai avea  o bancă  sau  un  butoi  fără fund, în care  Danaidele  toarnă, nu apă,  ci bani. Când ai sponsori  e ca și cum ai avea afaceri de familie.
          Zici că sponsorizarea familiei  mă  îndeamnă la lene, că americanii își  trimit odraslele, ajunse  la   majorat, la muncă să se întrețină singuri.  Bah!  Aici suntem  în România nu în America  și a avea  bani înseamnă  a avea putere.  Banii te fac deștept, frumos  și cu farmec la sexul frumos, aici banul dictează. Vrei să faci  pe un politician să-ți   mănânce din palmă, îl faci parlamentar. De unde așa  de mulți bani?    Ei nu   te duce cu gândul că, acum scăpat din închisoarea familiei,  m-am apucat de furat sau de plasat droguri  sau etnobotanice. Nu! Nimic  din  viciile  astea...        


                „Totul pe din două!” a  zis  tata. Mama   a luat-o pe soră-mea, Fana, deși seamănă cu tata,  iar tata pe mine, deși semăn  cu mama.  Soră-mea e brunetă cu ochii verzi ca tata. Parcă-i arăboaică. Poate de asta    i-au și pus numele de  Fana.   De soră-mea Fana nu-mi  pare rău că ne-am despărțit. Nu   m-am avut bine  niciodată cu  ea. Nu mi-a plăcut să  împart lucrurile   pe din două cum  a făcut tata. Nici să ascult cicălelile  mamei care îmi scotea ochii că semăn cu tata deși  sunt blond ca  ea.  Dar zice ea: semeni  la comportament cu taică-tău. Eu cred că mai degrabă că semăn cu ea  sau mai  bine zis cu fratele mamei, unchiul  Neculai  dar mama a uitat cum era  unchiul  tânăr .                                                                                 
               Tata are pe alta sau a avut-o mai demult. I-a explicat mamei că bărbații  sunt poligami și o amantă  de taină  e  benefică pentru cuplu, că  ar  prețui-o   și ar  iubi-o  mai mult dacă mama ar înțelege și ar accepta menage a trois, dar mama   nu s-a lăsat convinsă de această fantezie erotică   a tatei și i-a zis că tocmai fiindcă o înșeală  n-o iubește.  „Numai mintea ta  de obsedat sexual poate gândi astfel”, i-a răspuns mama.                                                                                                                                                                                     După divorț tata  a  adus-o  pe Lola,  tânăra lui  concubină , acasă. Știi ce-i șocant?   Lola  seamănă cu mama când era  tânără. Parcă  ar fi sosia ei.  Mama și-a găsit altul sau l-a avut  dinainte, căci  după divorț  s-a mutat cu soră-mea  la el. Nu se știe dacă nu cumva tata  și amantul mamei n-au făcut schimb după vreo întâlnire   gen swingers, deși nu cred că mama ar fi acceptat să ia parte la fanteziile tatei.  Logica lucrurilor  acolo mă duce cu gândul. Că acum se practică  acum schimbul de dame și de copii.    
        Am aflat  că  actuala amantă a tatălui  e fosta  prietenă  a  amantului mamei.  Totuși  mama spune ca să mă instige  împotriva Lolei  că   numai   curva care s-a băgat intre noi sa ne distrugă, numai ea  e de vină.Lola e atentă,  grijulie cu mine , e  sponsorul meu principal, așa că nu  am de ce s-o   urăsc mai mult  pe Lola   și s-o iubesc mai mult pe mama.  Lola  e ca o soră mai mare și nici nu are   pretenții stupide să-i spun mamă , ci   simplu   Lola.   Povestea mea  îmi amintește de comedia iugoslavo-croată - Am două mămici și doi tați.                                                                                                                                                                      
                 Viața  este o dramă  sau o comedie. Depinde  din ce unghi o privești și cum o trăiești. Este adevărat  că unele progenituri  mai sensibile  n-au  suportat despărțirea părinților   și s-au sinucis , altele au luat calea delincvenței  -  băieții la hoții, fetele la prostituție că la  asta  se pricep ele mai bine,dar nu e cazul meu.  Aș fi putut  face o dramă din despărțirea alor mei, dar constatând   că libertățile mele au crescut semnificativ iar   veniturile personale  precum cotațiile la bursă,   am schimbat macazul   de la dramă  la   comedie sau mai bine la fericirea stoică -  apatia. Bah! Mă doare-n cot  sau mă doare undeva…, fiecare cu crucea  lui.                                                                                                                                                                 De ce să  fac o   tragedie  din drama lor? Meh! De ce să mă  dau de ceasul morții  după papa et maman când toți patru mă iubesc.  Îi tapez pe toți de bani.  Pe mama o tapez mai mult  că mă vede rar, pe tata c-am rămas fără mamă, pe  amantul   mamei c-o iubește  pe mama  și implicit  și  pe mine,  pe amanta tatălui că-l iubește pe tata  și cum să nu-i iubească și feciorul acestuia.                                                                            
      Lola  sau Lolita,  actuală mamă,  mă iubește  un pic chiar  mai mult. E adevărat că suntem și de vârste apropiate.  Apropierea m-ar  putea tenta ca pe Ruben, țiitoarea  Bilha a tatălui său Iacob.  Lola are ochi alunecoși. Sau cine știe dacă nu vede   în mine pe   tata când era  tânăr . Tata nu știe de ochii ei alunecoși. Și ce  nu știe e ca și cum nu s-ar  fi întâmplat. Iar eu nu-s prost să-i spun. De fapt nu  s-a   întâmplat nimic, numai că în alintările , mângâierile   ei…,  mesajul e prea evident.                                                                  Nu crezi  în nepăsarea mea?! Zici că  e doar o mască, că dincolo de ea, îmi plânge inima, că  despărțirea  părinților la vârsta  adolescenței e   tragică, că  de regulă  nevroticii, devianții  și delincvenții  din familiile dezorganizate provin?                                                                                                                                                Ei nu, ești  rămas un urmă  cu problemele astea, ca  să  nu spun  anacronic. Păi   în zilele noastre  o  căsătorie  nu durează mai mult de zece ani, așa că  puștanii  trebuie să se adapteze  noii dezordini amoroase, să   poată  supraviețui  dramelor de familie fără prea mari   probleme  de afect psihic.                                  Spui  că femeile, acum independente  financiar, au prins gustul   libertății  și nu mai acceptă sclavia casnică!  Că doar, nu în zadar,  au luptat feministele pentru egalitatea  sexelor?!                                                  Afirmi   că toți  copii   proveniți  din familii dezorganizate sunt tarați psihic?! Cu excepția mea  scriitorule, căci   acum  am două mame   și doi tați.  Patru părinți responsabili  fac mai  mult decât doi iresponsabili.                                                                                                                                                                              Când sunt  în  lovele sunt  in love.  Toate  fetele   îmi dau like, ca să mă exprim agramat ca  maneliștii  -  „toate e  moarte dupe mine…” Ce  vor  fi având  frate , dâmbovițenii  ăștia cu  dupe,  când literar  corect e după, nu dupe, … cred că de la olteni li se trage că ei sunt cu dupe,  ereau, sireaca, mă rog  numai așa pretențios  vorbesc.                                                                                                                                                          
  
               Acum am aflat ce  înseamnă să ai bani. Îți permiți libertăți pentru care alții   tânjesc.   Doar un pic să dau  drumul la muzică…  Ce   expresie   stupidă ,,să dau  drumul la muzică” ca  și cum muzica  ar  lua-o la sănătoasa. Vă  place Lady Gaga? Nu! Nici mie. Soră-mea  o ascultă. Mie nu-mi place. E prea sisi,  e  zărghită rău! Ca soră-mea!    Mai bine Justin Timberlake. E un liric pe gustul meu -   Cry Me A River  mă transportă. Le-am copiat pe  Smartphone-ul meu. Sau mai bine  Wonderful life. Viața e minunată, chiar și când  ești  un  mort  viu. Vino cu mine și  totul va fi bine. Dar unde-i fata salvatoare?  Unde-i  fata care să  se  îndrăgostească de mine și eu de ea și amândoi  să  ne contopim într-o mare iubire? Sfânta candoare a iubirii. Mereu băieții se lasă păcăliți  de aparențe,  de  iluzia  reciprocității.  Nici măcar   în  romanele de dragoste; acolo-s drame și tragedii că dacă nu ar fi  dramatice  și tragice romanele  de dragoste nu ar fi citite. Dragostea fericită e doar în poveștile de adormit plozii  - și au trăit   fericiți până la adânci  bătrâneți! Bah!                                                                                                                                                                                   
        D-le, nu  știu ce-ați pierdut voi  bătrânii  după revoluție, da noi  știu ce-am câștigat?    Meh –nepăsarea, lipsa de griji. Îngrijorările  absurde și  angoase existențiale să rămână generației voastre de complexați, trăitori în dictatură!  Sunteți  o  generație de crispați, de constipați, de paranoici. Teama de viață  a planat ca  sabia  lui Damocles deasupra voastră. Deodată cineva a  tăiat  ața care ținea  sabia aceea  odioasă și v-ați trezit aruncați  în propria  voastră libertate  și n-ați știut ce să mai faceți  fiindcă așteptați totul de  la Tatăl, adică de la Ceaușescu, Iliescu , Constantinescu,  Băsescu   - ei  vă dau ce și cum vor mușchii lor  sau   vă iau    după bunul   lori plac  ca   mici  dumnezei  mioritici.  Ptiu! Îmi vine să scuip...                                                                                           

               Te deranjează?…  Muzica a vrut să te întreb.  Când    povestesc ceva   îmi place să ascult muzica lirică  în surdină; îmi excită neuronii vorbirii, mă sugestionează și povestea curge  ca o poezie. O  muzică bună,  o țigară fină  și-o bere  rece  mă bine dispune; toate aceste mici vicii   mă  fac să simt  farmecul vieții. În fond  asta e toată  filozofia existenței noastre scurte -  o bere, o țigara și o muzica  bună sau și nebună, o carte bună. În aceste clipe viața îi  mai    plăcută chiar  și decât love  despre care dumneata susții că și pentru un filosof e cea mai mare bucurie a  vieții  noastre serbede și  scurtă. 
         Zici  că preferi  activul  în loc pasivului și contemplativului, că viața e  un continuă exercițiu a  minții, a inimii și a trupului, că  pasivul este un mort viu  și viața   un continuu antrenament, că și iubirea nu-i doar un sentiment,   o predispoziție sufletească cu  care  contempli obsesiv obiectul, ci e un verb  -  a iubi  și a iubi înseamnă  nu contemplare, ci acțiune,     că totul e mișcare în acest Univers, că fără  mișcare Universul  ar fi mort  și ar puți îngrozitor ca o apă stătută? Zici că eu mă  încadrez în cele trei criterii ale nevrozei sau  ale disperării cioraniene  - singurătate, contemplație , indiferență. Meh!                                                                                  
                                  
              Nu mă înfiorează   nemișcarea. Mișcarea e aceea  care mă amețește. Nu vezi că mișcarea noastră e  în cerc,  o eternă întoarcere, o trudă sisifică fără rost? Omul a fost predestinat contemplării și meditației. Nu sunt fan Cioran,   nici  stoic, dar a contempla  lumea  și a medita face parte din  metoda creației filozofice sau poetice.                                                                                                                                                                   
       A acționa  înseamnă a nu  gândi, a   gândi înseamnă  a  nu acționa. Acțiunea   pune în mișcare trupul, gândirea  mintea. Așadar ce alegi mintea sau  trupul? În  epoca  actuală  intră  în competiție  mintea nu trupul, căci civilizația actuală    impune  competiția  minții  nu a  trupului.                                                       Zici că   e un sofism aserțiunea mea   și că important  este și mintea și trupul, că dominant  la bărbat este dominanta minții, iar pentru femei a trupului, dar că în prezent există o competiție a sexelor  în care fetele își cultivă  mintea și trupul și masculii pierd puterea ?!... Wow! M-ai dat  gata!                                                                                     Să admitem că iubirea e mișcare, e  acțiune, e  ritual de împerechere cu tot scenariul romantic,  mișcarea  în general  e  vacs albina…  Uite  mie spre  exemplu, nu-mi place munca, mai cu seamă  munca fizică. Să-i contemplu pe alții  când muncesc, cu o bere în față, să-i văd   cum se zbat  pentru o mizerie de salariu, ca mai apoi să-i dea   pe medicamente, asta da se poate numi   un adevărat masochism și o plăcere sadică să-i privești.                                                                                                                                                                                               
       A murit la locul de muncă…, ei și, i-a ridicat  statuie, a slugărit la străini, la nemți, la italieni, la spanioli,  la englezi   pentru un  trai  mai bun  și cu ce s-au ales? Cu boli, cu  familii   dezorganizate, cu ură și  zgură… Esența vieții omului e visarea nu mișcarea. Știi cum spune   poetul francez Benjamin Peret  într-un poem suprarealist?  „Alerg/ Unde alergați voi? / Nicăieri/ Eu, de asemeni/  Atunci…”  Să stai la o bere  pe o terasă, să contempli  lumea în mișcare , să faci sex cu o femeie, să citești, să scrii, asta-i  toată filozofia vieții.                                                                                                                                                                                                          Spui că omul e făcut pentru cunoaștere și   acțiune și  orice  extremism, orice exagerare e  o anulare  și  calea de mijloc e cea mai bună cale, că  orice  ieșire din calea de mijloc  ne scoate din uman?! Păi am și eu demonul meu, am mai mulți și toți  mă împing la o bere, sunt   mereu însetați de visare și bere. Nu, nu daimonul lui Socrate  care nu te lasă să faci rău, ci demonul care  te împinge la  nebunii, la vicii și plăceri cărora nu te poți împotrivi.                                                                                                                                      Nu mă  închin lui Mammon, dar nici lui Socrate cu calea lui dreaptă. Îmi repugnă  lăcomia ca   un butoi de  osânză și mocirlă iar  sfințenia îmi repugnă  pentru  că totdeauna  ascunde ipocrizia.   Mă sfătuiești să nu abdic de la  valorile morale și de la luciditate?! De ce?! Zici că împotriva bestiei concrete,   care încearcă să ne corupă, nu poți lupta decât protejat  de  discernământul   moral, că munca … bla…, bla…, bla… Nu lenea   te omoară, ci munca. N-ai văzut că  fetele  acelea  hiperactive au dat colțul…                         
         Mai slăbește-mă cu   morala   lui Socrate  și cu calea lui de mijloc  și discernământul moral ! Omul dacă nu trăiește   un dram de nebunie  face degeaba  umbră pământului. Un dram de nebunie înseamnă un  dram de  obsesie. Sunt obsedat  de  o imagine, așa cum unii sunt  obsedați  de fotbal,  de droguri ori de iarbă.  Alerg   după  imaginea unei  femei,  o  nălucă,  asta e pentru mine iubirea. Nu pot să  uit această  nălucă. Ea este  în mine și caut identitatea ei  în realitate.  Am s-o găsesc oare în viața asta?  Așadar  nu-i vorba că aș fi afectat de  despărțirea alor mei, dumnezeu să-i țină în starea de-acum, ci de faptul că iubita mea , Carmen m-a părăsit.   Ca s-o alung,  din minte, citesc.  Citesc  tot ce îmi pică în  mână. Ei nu chiar tot.  Mă refer la cărți, nu la reviste  acelea idioate  pentru bărbați ca Play boy, FHM, Budoar, Men's health pe care le citesc toți snobii ignari. Nu, nimic din toate acestea. Ți-am citat  revistele acestea  fiindcă le--am citit  și eu să-mi satisfac curiozitatea, dar am  constat  că repetă la nesfârșit  aceleași clișee  despre erotism. Credeai să-s un  filfizon, dar  descoperi că-s filozof?!  Eu  nu  mă văd ca unul din  acei  filfizoni  ai   parveniților   din  aristocrația de carton de după revoluție  ce  își afișează -  gipanele și  merțanele lor   scumpe  cumpărate de tătici ca un  obiect al i inteligenței  lor  de  parveniți cu care ademenesc fetele ahtiate după plăceri și citesc doar   reviste glossy.                                                                                                
          Niște  coțofene atrase de  obiectele  lucioase   se lasă ademenite de cocalari  cu  bani.   Afirmi  că  nu întâmplător  natura le-a înzestrat  pe fete cu  himen, că  de vreme ce  pecetea există  are  un  rol  în stabilitatea legăturii matrimoniale, că natura nu face nimic gratuit, că   uciderea lui Himeneu  înainte ca fata  să-și găsească  perechea le face și lor  și partenerului un  mare rău -   relativizează iubirea   care  este o  manifestare naturală a femininului. 

Vasile Anton Ieșeanu, 5 aprilie  2013, Iași
   

Priviri liminare – fenomenul cultural Goosebumps și Twilight

    

Frământat de ideea găsirii  unui  segment de cititori, discutam zilele acestea  cu poetul Liviu Apetroaie, despre descreșterea  alarmantă  a acestor.                                                                                                             

 „Am fost în fiecare zi  la Sala Polivalentă,  cât  a ținut  Târgul  internațional de carte  Librex  2013,  îmi  mărturisește poetul Liviu Apetroaie într-o discuție amicală.        

  „Față de anul trecut, anul acesta  fost dezastruos  pentru  edituri și,  în general, pentru fenomenul  cultural  al cărții .  Dacă anul trecut erau destui  vizitatori, chiar dacă nu cumpărau,  măcar  veneau și aruncau  o privire,  te mai ciocneai  de  un grup sau altul, anul acesta sala  a fost goală  sau aproape goală. Cu excepția  lansărilor de carte, în restul timpului au fost foarte puțini vizitatori.”         

   „Inflație de scriitori, criză de cititori”, îi  spun  poetului. „La Librex2013   am reușit să vând  două  volume ale cărții mele Cum să scriu un eseu…  ”   „Ai vândut  multe… Au fost edituri care nu au  vândut nicio carte. Îți dai seama, sunt edituri cu  multe cărți  și autori consacrați! …”                                                                                                                       

 „De ce oare, îl întreb, ce se întâmplă cu oamenii? Spre ce fenomen cultural se  îndreptă?! Să-i acapareze oare audiovizualul  și internetul într-atât  încât cartea să nu mai exercite  nicio atracție?! Totuși autorii străini mai   sunt  încă  citiți   -  Murakami, Pamuk, Llosa, Eco, deși am găsit,  la anticariate,  cărți  ale acestor autori  noi nouțe, nici măcar deschise. E oare de vină, criza, sărăcia în care ne zbatem?!  Ce-i lipsește  scriitorului  român?”, îl întreb pe Liviu,  să fie vandabil?”  Poetul Liviu Apetroaie  ridică din umeri.
                                                         ***                                                                                    

  „Ce citești acolo  așa de pasionată?”  o întreb pe Ligia,  nepoțica mea. Goosebumps , adică „piele de găină”, chestii cu fantome. 

Te interesează Vali?” „Da, mă interesează literatura citită de fetele de  10 ani.” „Ți-o dau, dar să mi-o dai repede!  Mi-a mai cerut-o o colegă.” 

  „Uau!  Credeam că s-au terminat cititorii din țara asta, dar uite că  se citește. I-a să văd  ce carte e!  A,  Fantoma din vecini   de R. L. Stine.”       

  Trebui să fie o porcărie, zic eu în gând. Dar uite că e citită de fetițele aflate la vârsta pubertății . Ce Dumnezeu  pun americanii ăștia  în cărți  de le fac să fie citite de milioane  de cititori, iar  scriitorii români   trag mâța de coadă  și în privința cititorilor  și în privința vânzărilor.                   

 Scriitorul R. L. Stine a  intuit bine  și a atacat  segmentul de cititori  aflat  la vârsta  biologică a pubertății, când   poveștile de  groază și mister au  impact asupra   mentalului lor, le dau fiori și le fac  pielea de găină. Implicarea  personajelor  copii  în situații  înfricoșătoare  generează  și  pentru  micii cititori fenomene asemănătoare.                  

 Exploatând  acest  gen de thriller care șochează  conștiințele necoapte ale copiilor aflați la vârsta  pubertății prin suspans, tensiune și emoție, inducerea  în mentalul   micului cititor a incertitudinii, surprizei,   amplificându-le  anxietatea  prin teroarea psihică,  toate acestea  coagulează misterul  și  fascinează  micul cititor.                                              
            Redactor șef   la o emisiune pentru copii,  autorul american a intuit ce-i poate fascina  pe cititorii  de 10 -12 ani , aflați la pubertate, când hormoni  le devastează mintea și trupul    – misterul  morții(horror) care îți dă fiori  - părul  de pe brațe se ridică, mușchii se încordează, temperatura ajunge la extreme ce   dă fiori și chiar frisoane,  ca răul de  înălțime sau de  prăbușire în hăuri adânci. Adrenalină și dopamină la  maximum.                           

 Fenomenul Twilight  -  Amurg ,  este și titlul unei serii de  patru romane ale scriitoarei  americane  Stephenie Meyer. Ea atacă segmentul adolescentin, post-pubertate,îndeosebi   al  dorului și dorinței  fetelor  de iubit -  tema zmeului ( intuit  și exploatat  la noi de Ion Eliade  Rădulescu  în Zburătorul) -  recte,  al vampirului în literatura vestică și de peste ocean, când dorința de  fantezie, de  mister și fenomene parapsihologice devin acute, mai ales pentru adolescente ca  urmare a exploziei hormonale.
           Poemul  lui Ion  Heliade Rădulescu  este, fără îndoială  net superior ca valoare literară,   literaturii   Goosebumps și Twilight  a americanilor.                                                                                                  

 „Dar uite, mă vezi, mamă? așa se-ncrucișează                                  

 Și nici nu prinz de veste când singură mă  strâng,                             

 Și tremur de nesațiu, și ochii-mi văpăiază,                                           
           Pornesc din dânșii  lacrimi și plâng măicuță, plâng.                                             …………………………………………………………                            

         „Dar ce lumină ca fulger trecătoare                                                    
          Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?                                                                    

          Vreo  stea mai cade iar? Vreun împărat mai moare?                   
         Or e – să nu mai fie!  - vreo pacoste de zmei?        ……………………………………………………

         Tot zmeu a fost, surato. Văzuși împielițatu!                                        

        Că țintă    la alde    Floarea în clipă străbătu!                                       

        Și drept pe coș, leicuță! ce n-ai gândi,  spurcatu!                                             

        Închină-te  surato!  - Văzutu-l-ai și tu?                                                           ……………………………………………….

       Pândește, bată-l crucea ! și-n somn colea mi-ți vine            

       Ca brad un flăcăiandru  și tras  ca prin inel,                                             

       Bălai, cu părul  de-aur! dar slabele lui vine                                        

    N-au nici un pic de sânge, și-un nas ca vai de el”

  (Ion Heliade  Rădulescu  - Zburătorul, fragment )                                                              
            Fenomenul Twilight, spune autoarea celor patru   volume,  este   o   „comedie de groază, suspans și  dragoste”.                                                     

         Ambii autori  americani au sute de milioane de cărți vândute  ceea ce  face  literatura  aceasta deosebit de  rentabilă. De ce nu abordează  și  autorii români asemenea tematici productive?!  Nu neapărat  acestea. Pot viza alte segmente de populație. Ce ne lipsește  oare? Talentul, fantezia, arta de a crea suspansul, de  a induce  frica și  teroarea, de a scrie   comedia de groază, suspans și dragoste?!                                              

  Vasile Anton Ieșeanu, 02 aprilie 2013, Iași