Omule de cultură alătură-te grupului POEZIE ȘI ADEVĂR!

„DACĂ O ȚARĂ ESTE DEZBINATĂ ÎMPOTRIVA EI ÎNSĂȘI , ȚARA ACEEA NU VA DĂINUI.” (Marcu 3,24)
„ DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE! AVEM O ȚARĂ PREA FRUMOASĂ CA SĂ NU FIE RÂVNITĂ. NU PUTEM S-O
PĂSTRĂM FĂRĂ S-O IUBIM ȘI S-O APĂRĂM” 

Vasile Anton Ieșeanu

Rechinii financiari

Rechinii  financiari te folosesc, câștigă  bani  pe munca  și gloria  ta,  apoi,  când gloria ta apune, te aruncă afară  ca  pe un  gunoi.   

VASILE ANTON IEȘEANU, 4 APRILIE  2016, IAȘI   

Și nemuritorii pot muri într-o zi…Lui Umberto Eco, omagiu!

  

          Abia azi  am aflat   întâmplător   că  Umberto  Eco  a  plecat de  pe Terra  în data de   16 februarie  2016 , exact în ziua când   moirele   se jucau  cu ghemul  destinului  meu  și cu foarfeca.   L-a luat vreo societate ocultă  în  care   catolicii sunt experți?! Nu! Umberto Eco a murit de  bătrânețe.                                       

         Mereu am   fost îmboldit să cred că  marii oameni de spirit  sunt nemuritori. Spre exemplu,  nu cred că Eminescu e   mort, că a decedat, asasinat cu bună știință, lovit cu o piatră în cap de  un agent infiltrat   în ospiciu  sau  de un  individ sadic, răzbunător,  instigat  cu bună știință de siguranța statului  din acele vremuri în care  trăiau  oameni   tot atât de  ticăloșiți ca cei  din zilele noastre.                                                                                                                                          Când am citit  prima oară , romanul  Numele trandafirului, pur și simplu m-a copleșit.  Și pe cine  nu ar  copleși un thriller!  Romanul  de acest gen îți dă fiori,  te  tensionează,  crește  adrenalina, iar după ce te ține cu sufletul al gură,      urmează  momente de acalmie.

Thrillerul  e un  adevărat  tsunami  în care intriga    te învăluie   în mister,  complot , conspirație ocultă, iar  deznodământul  prezintă    o lume nevăzută  care  conduce din umbră evenimentele  istorice.  Lumea  crede  că  sunt  întâmplătoare.  Un thriller  monahal  cum   este  Numele trandafirului devine  și mai incitant prin  curiozitatea  stârnită de  misterul ce  învăluie  lumea  călugărilor.                       

După Numele trandafirului  am citit, la recomandarea  unui prieten   Pendulul lui Foucault. Nu l-am   înțeles prea bine, aveam multe lacune  în  privința teoriei conspirației.

Cu toate acestea m-am atașat de  Umberto Eco și   următorul  roman,  Cimitirul   din Praga l-am devorat.   Romanul m-a nedumerit.  Nu am reușit să-i găsesc mesajul.  Ca să-mi fac o părere și despre omul de știință Umberto Eco   am cumpărat   Kant și ornitorincul. Nu am reușit să pun mâna pe Tratatul de semiotică  generală, dar vremea nu-i trecută.  

În Kant și  Ornitorincul,  Umberto Eco atacă  pe marii filosofi,  Aristotel , Kant,  Heidegger    de pe poziția științelor cognitive. Nu se poate face  știință  din anecdote, ci atacând  dur   conceptele  tari,  consacrate.                                        

Cel mai mult  l-au supărat pe Umberto Eco , comentatorii de  pe Facebook, „idioții  satului”  care fără   o brumă de cultură  au trecut la atacuri   jegoase, cum de altfel se petrec  lucrurile și pe la noi,   unde tot românu-i priceput  la toate - de  la  fotbal până   la politică  și la  cultură.            

Ulterior  mi-a căzut în mână  dialogul-eseu   Nu sperați  că veți scăpa de  carte  scrisă  împreună cu  Jean – Claude  Carrière  , gândindu-mă că  voi afla   misterul  mesajului  din cele  trei  romane.

Abia   după ce am citit cartea   lui Enrique de Vicente  - Chei oculte în codul lui da  Vinci, am realizat ce a vrut  să  ne transmită   Umberto Eco în cele trei romane, îndeosebi  în  Pendulul lui Foucault  și  Cimitirul din Praga , anume   că dincolo de lumea  vizibilă,  reală, există  o elită  invizibilă  constituită în societăți oculte  care  manipulează   și dirijează lumea,  prin agenți  infiltrați   în poziții  cheie  în toate    administrațiile guvernamentale,  inclusiv  în Consiliul  European  al UE.                                                                                                                                  Să nu ne facem iluzii  sceptice  în privința „teoriei  conspirației”!  Umberto Eco   ne-a  transmis   un  mesaj AVERTISMENT  pin  romanele sale – LUMEA E CONDUSĂ  DIN UMBRĂ  DE  ORGANIZAȚII   OCULTE, RELIGIOASE ( Opus Dei)  ȘI LAICE (Masonii) .   Dacă nu  mă credeți, citiți-l  pe  Eco!                                                                         Vasile Anton Ieșeanu,  17 martie  2016, Iași                                                                     

Contingență, hazard, întâmplare

Contingența   este o manifestare  a hazardului.  Evenimentul contingent se  întâmplă  prin hazard. Contingentul e  un eveniment posibil,   nu  probabil.  Deosebirea între posibil și probabil  este că  în  posibil  evenimentul   este potențial sau virtual, cu șanse de a se  petrece  sau nu în proporții egale.

Evenimentul   posibil se    află  exact  la   interacțiunea  da și nu. Posibilul  păstrează  șanse   și proporții egale pentru  un  potențial eveniment ;  în probabil evenimentul  este mai apropiat de credibil, șansele   de a se petrece au o proporție mai mare, de aceea   probabilul este mai plauzibil decât posibilul pentru că șansa  ca  un eveniment să  se  petreacă  este proporțional  mai mare.                            

Contingența  este eveniment  rar,  metaforic poate fi numit  o rara  avis –cum este  spre  exemplu     lebădă neagră. Contingența    face parte mai degrabă din posibil decât din probabil.                                               
Faptul  de a fi  victima   unui  accident , circulând ca  pieton  sau șofer,  e un fapt contingent.  Contingenţa rezultă din autonomia fiecărui sistem; interacțiunea sistemelor generează întâmplarea, hazardul. La fel ca şi principiul de incertitudine, nu are rolul fundamental, ci mai degrabă de corector.

Faptul că  oricând poți avea   un accident depinde de suprasistemul  numit  circulație în care sunt incluse  starea  meteo,   starea străzii sau a șoselei, viteza de circulație a vehiculelor,  numărul vehiculelor aflate în trafic,  aglomerația  în punctele nodale  starea psihică și   luciditatea conducătorilor  auto  aflați  în trafic.   

Sistemul se supune întotdeauna acțiunii corectoare a suprasistemului. Este un principiu de comandă piramidal, de genul piramidei în care vârful – suprasistemul – acționează asupra bazei ca principiu autoregulator .

Hazardul  ca întâmplare  include contingența.  Hazardul   este de inexplicat – nu se cunoaște cauza; inexplicabil -  este  lipsit de rațiune;  indeterminat – nu se poate cunoaște  și stabili evoluția;  contingent   ar fi putut să nu se producă;  fortuit (imprevizibil).  

Hazardul poate fi  de natură endogenă  - generat de factorii interiori  a unui sistem  sau suprasistem   sau exogeni – factori exteriori sau o combinație a  acestor factori, naturali ( factori de mediu)  sau antropici (apariția  întâmplărilor  hazard ca urmare a complexității diferitelor structuri, constante fundamentale și istorii diferite ale societății umane  globale actuale).                                 

Spre exemplu  apariția unei tumori  pe un organ intern, pe rinichi spre  exemplu. Nu se cunoaște cauza,  tumoarea  are o formă informă (irațională), nu se știe dacă e de natură  malignă sau benignă,  nu se poate stabili evoluția, ar fi putut să nu apară dar a apărut ca urmare a unor factor necunoscuți interni sau externi.
Tumoarea trebuie extirpată  chirurgical  cu tot cu   rinichi, dar care sunt   urmările?!                                           

 Tot   hazard este și descoperirea tumorii. Cel mai adesea nu doare,  nu  provoacă în primele faze  disfuncții  sau  chiar dacă le provoacă ele  nu sunt percepute ca  un semnal malign sau benign  de pacient  și adesea nici   de medic.  Cel mai frecvent   descoperirea   tumorii se datorează  unui  hazard  pozitiv, respectiv prin  control ecografic făcut   întâmplător pentru alte   investigații  efectuate de pacient.                       

Este hazardul  o limită a cunoașterii umane?!  Caracterul  fundamental al  hazardului este  fortuitul (imprevizibilul). Hazardul  se  încadrează mai mult în posibil și mai puțin  în probabil.    

În multe situații el este   inexplicit, în  alte  cazuri este acauzal ca  un  complex de coincidențe.        Realul  unui sistem sau suprasistem  este atât de complex  încât știința poate emite  doar  posibilități   nu și probabilități apropiate de  exactitate.                                                                                                      

 În fizică   hazardul  a fost  demonstrat  de  Heisenberg, anume ca principiu de incertitudine, un principu al fizicii cuantice care asociază proprietățile fizice ale  particulelor în perechi  ce nu pot fi măsurate simultan  cu o precizie mai mare  de un anumit grad, confirmat de  experimentul mintal al lui Einstein- Podolsky-Rosen și de teoria lui  Bell, care spune  că  un model  local de   realitate nu poate aprecia corect   un comportament  cuantic; toate conexiunile cauzale  se propagă cu o  viteză mai mică decât  viteza luminii.              Faptul că știința  nu poate calcula cu exactitate  evenimentele și  fenomenele imposibil de determinat  științific cu  exactitate  individul  recurge   adesea la filosofiile oculte -  astrologie, numerologie, alte forme de  ghicire a viitorului apropiat  sau mai îndepărtat,etc.             

Fizicienii     și biologii   epocii postmoderniste se raliază   tot mai mult conceptului numit    determinism aproximativ.                                                                                                                         Este exact  ce  am numit  eu prin  conceptul  -  programare la marginea haosului, concept care impune pentru întreaga realitate  existența  a   doi  factori   fundamentali  -   invariantul  în proporție de  70%  și  30% variabilele. Dumnezeu  nu joacă zaruri cu lumea.

Elementele de incertitudine sunt variabilele  multiple, care, în pofida analizelor probabilistice și a  legilor statistice, nu pot  fi calculate cu exactitate.                                                                                          

Aristotel  numește hazardul  drept o iluzie a finalității –  poate avea un  sfârșit nefast pentru un anume individ uman, animal sau plantă   sau, dimpotrivă, salvator.     

Bergson crede că   hazardul este un mecanism  care s-a comportat   ca și cum ar fi existat   o intenție. Atunci  întâmplarea-hazard  poate fi percepută   ca un efect de bumerang   - o pedeapsă imanentă pentru un anume   gând (invidie, răutate, iritare, enervare)  sau faptă   comisă  asupra celuilalt  care se întoarce  sub forma    energiei  negative   la nivelul inconștientului și care, poate declanșa  inițierea   unei  amorse  maligne în organismul făptuitor  sau a unei întâmplări nefaste.                                                                 

  Putem considera   oare blestemul, ura, invidia  drept   forme de   energii negativă ce  acționează asupra inconștientului  pe   durate lungi de  timp  determinând o  anume autoprogramare a  destinului.Aceste  fenomene care țin de psihism  s-au constituit într-o armă  la fel   de  periculoasă  ca și cea nucleară        Este   vorba despre așa numitul  război  psihologic.  Se spune că   rușii și  americanii au   făcut experimente în acest sens cu rezultate  apocaliptice.  Cu războiul psihologic nu e   de glumit  este la fel de dezastruos ca și unul nuclear. 

Hazardul ca  eveniment  nefast, poate să fie declanșat de   factori psihici în momente de  șoc psihotraumatic,  un șoc existențial  - moartea   subită a unei ființe   dragi, pierderea rolului social  și  a modului de a fi în lume, pierdere sensului vieții  și a dorinței de a trăi.    

Declanșarea  sau activarea genei sau  a  celulelor   generatoare de tumori poate  fi determinat de acest moment  nefast? Nu  toate personale  cu tumori au suferit  de șocuri psihice. 

Cert este că în  actualul stadiu   social  în postmodernitate predispune pe  tot  mai  mulți  la asemenea fenomene  nefaste.  Presiunea  factorilor de stres asupra psihicului   uman este din ce în ce mai mare  și prin urmare numărul bolnavilor psihici  și oncologici e în continuă creștere. Sabia  lui Damocles  stă agățată de un fir   tot mai subțire  deasupra capului fiecărui  individ uman. Oricât este de avansată  știința nu poate să  decodeze hazardul.

În cazul maladiilor vârful piramidei este constituit de societate  în ansamblu care cumulează  factorii  de stres tehnologic,  economico-sociali ce acționează negativ asupra psihomentalului  individului.  Viața  individului  în lumea creată  de om, o lume   tehnologizată, paralelă  lumii naturale,  este din ce în ce  mai puternic  supusă  hazardului.     Pentru  societate hazardul  e  un factor   autoregulator; pentru    individ,  hazardul poate fi  destin  nefast.                                                                                                                                      

În cazul societăților  ideologizate, vârful politic acționează ca un centru de comandă  de reglare   absolută asupra   indivizilor. Ideologiile și regimurile totalitare  impuse de acestea  determină  o  dependența aproape totală a  bazei sociale față de vârful piramidei.  Destinul individului  într-un sistem  totalitar  este  supus  cheremului  și capriciilor   dictatorului  și a micilor  dictatori de la toate nivelele economico sociale.   

În cazul democrației există o interdependență și o intercondiționare reciprocă; programarea informațională a unui sistem poate face ca acel sistem să funcționeze autonom,  societatea să se autoregleze în cadrul suprasistemului, dar acest lucru este posibil doar  într-o democrație  autentică, nu  și-n democrațiile corupte.  

 Aici  manifestările  de   tip totalitar  exercitate asupra  individului  sunt mai perfide  și   mai   sadice decât în sistemele totalitare oficializate de  ideologii. Individul se simte abandonat,  fără  protecție din partea statului, aruncat în propria lui nimicnicie. Aparent   ideologiile și sistemele  totalitare  par a fi mai umane, dar ele  nu iau  în calcul  individul ci doar masa, colectivitatea  unde individul   nu mai contează sau contează   foarte puțin.  Din acest motive cumulate ( democrația coruptă, dezinteresul  manifest al guvernanților și starea aparentă de bine  indusă de ideologie și  dictatură)   apar mulți nostalgici care   regretă sistemul comunist   și doresc revenirea  puterii   totalitare de  genul  comunismului.                             

   În  cazul  naturii  factorul regulator este informația suprasistemului, în speță a  ecosistemului   poate determină apariția unui organ la un animal sau dispariția unui organ. Mediul ca suprasistem regulator de sisteme și subsisteme   nu poate schimba  bauplanul unei  ființări  -  a soiurilor de plante sau a speciilor de animale.             

Tocmai aici s-au înșelat existenţialiştii; ei au crezut că autonomia existenței este generată de hazard.  Dacă ar fi fost astfel  regnul   vegetal  și  animal ar fi suferit o hibridare   haotică  iar  lumea autocreată ar fi fost   imposibilă  fiind  neviabilă.  Existențialiștii  au  văzut numai contigentul existenței, nu şi ordonarea existenței soiuri  de plante și specii  de animale.  De aceea, scrierile existențialiștilor se opun ideii că universul este un sistem inteligibil, închis şi coerent, considerându-l dimpotrivă contingent  şi din acest motiv  lipsit de sens   rațional ce induce   individului  uman angoasa  și sentimentul   absurdității existenței umane.  De aici toată lamentaţia lor.  

Într-un Univers contingent cum este cel imaginat de  existențialiști  oamenii sunt    zvârliți în propria  lor  libertate. Dar este omul liber în mod absolut cum cred existenţialiştii?! Dacă fiecare dintre noi existăm datorită programului genetic transmis de  genitori, nu existăm doar la întâmplare, ci programați. Ne naștem cu un program ereditar, căruia vrem - nu vrem, ne supunem, iar libertatea, către care suntem azvârliți, nu ne poate scoate în mod radical din închisoarea minții programate ereditar.

 Cu toate acestea  programarea ereditară   nu  conduce, ca la animale, la  un cerc vicios, ci la o  mișcare în spirală.   De altfel creierul uman se definitivează  în timp foarte   îndelungat ( peste 20 de  ani), proporția cea mai mare o deține  informația dobândită cea ereditară. Cu cât o societate este mai avansată  tehnologic  și mai liberă din punct de vedere economic și social   omul are   posibilități  multiple de alegere a destinului, iese  din paradigma   sisifică, are,cu fiecare  generație, o  libertate mai mare  și  șanse mai mari de  realizare a viselor  existențiale decât părinții  genitori  tocmai datorită  hazardului generat de  complexitatea societății moderne.   ( fragment  din Libertate în iadul de lux)          

Vasile Anton Ieșeanu,3 februarie 2016,Iași    

Omul sau Dumnezeu...

Moto: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa  și se va lipi de  nevasta sa  și se vor face un singur trup.”     

De te doresc atât de mult, femeie!

E pentru că născută ești din mine…

Când te-am văzut aprinsa-i o scânteie

Şi-atunci m-am cunoscut  prin tine.

De când te-a separat de mine  Zeul                           

De-atunci, dorințele în mine ard. 

Mereu  te caut să-mi unesc cu  tine eul.    

Să te găsesc e oare  un destin?!... sau e hazard?!

Tu mi-ai deschis de la începuturi poarta lumii...

 Mi-ai dat să mușc din fructul cel oprit,

Prin tine-am  cunoscut  şi binele şi răul.

Fost-am alungat din rai și  aspru pedepsit

Blestemul rău a aruncat asupra  noastră   Domnul

Vrăjmășie   pus-a  între noi

Între sămânța ta și-a mea să nu mai nască omul

Să piară ființarea  și-n viața de apoi.

      

Dar reuși-va oare creatorul…

Să  ne oprească să mâncăm din pomul vieții?!

În  noi  progresul ajunge viitorul…

   Suntem stăpâni  pe  ADN , suntem stăpânii vieții!

      

Mai bine ne unim vrăjiți  în Unul

În marea cunoaștere a lumii,

Vom fi la fel  ca androginul…

Schimbăm de-acum ființa lumii.   

Vasile  Anton Ieșeanu, 9 februarie  2016, Iași       

Farsorul și gogomanii (pamflet negru)

Să mă ierte marele Caragiale!

De îndrăzneala de a-l fi plagiat…

Peste cadavre,  farsorul calcă  pas cu pas, agale

Gogomanii îl privesc  tâmpi  ca pe un nou Pilat.

Vreau guvernul  meu! a  strigat Farsorul.

Tinerii frumoși și liberi s-au executat

Doarme liniștit acum poporul…

Contemplând senin destinu-i regizat.     

A fost nevoie de o cumplită tragedie

La Colectiv, morții tineri  în pasărea  de foc,        

Renasc  tehnocrați  în cenușa vie, 

 Într-un guvern, peste-un   popor  fără noroc!       

Puterea  cere  tot  mai multe victime ,

Pentru  a legitima guvern impus de la Bruxelles

Secretul   se ascunde  în Klaus-time

În CIA, BND,   în SRI  și el      

  

Farsorul  știe…   cine-a regizat?!

Cumplita tragedie de la Colectiv!

Poporul  mereu e  înșelat 

Cu expertize întocmite  în fictiv               

Să mă ierte  marele Caragiale!

De  îndrăzneala de-al fi plagiat…

Spre viitor privind trecutul mare!     

Gogomanii merg ca cetățeanul turmentat.

Vasile Anton Ieșeanu, 29 ianuarie  2016, Iași            

ISTORII CARE SE REPETĂ(O sută cinzeci și șapte ani de la unirea Principatelor Române) ALEXANDRU IOAN CUZA PE SCAUNUL SINGURĂTĂȚII

Moto: 

CA SĂ VEDEM DINCOLO DE APARENȚE TREBUIE SĂ CITIM , SĂ STUDIEM ȘI SĂ GÂNDIM LUCID!

CULTURA NU ESTE UN MOFT.

CULTURA ESTE CEA MAI PUTERNICĂ ARMĂ DE APĂRARE ÎMPOTRIVA MANIPULĂRII PSIHO-MENTALE PRACTICATĂ CU CINISM ȘI PERFIDIE DE AGENTURILE STRĂINE PRIN INDUCEREA HIPNOZEI DIRIJATE , ACTIVE ȘI VOLUNTARE ASUPRA UNEI COLECTIVITĂȚI UMANE PE CARE VOR S-O SUPUNĂ ȘI SĂ-I TRANSFORME PE OAMENII ACELEI COLECTIVITĂȚI, ASUPRA CĂREIA ÎȘI EXERCITĂ CONTROLUL, ÎN SCLAVI „LIBERI”, ÎN SCOPUL DEVALIZĂRII BOGĂȚIILOR NATURALE ȘI CREATE ALE ACELEI COMUNITĂȚI! 
ROMÂNI EDUCAȚI COPII ÎN SPIRITUL IUBIRII DE CARTE!

                Alexandru Ioan Cuza    este,  fără îndoială, simbolul   unirii românilor. Asta o știe   tot  românul, deși e posibil ca  mulți tineri  să  nu  mai  știe, pentru că   deși  „istoria este cea mai frumoasă poveste”, cum afirmă istoricul Adrian Cioroianu,  nu  mai e este  obiect de studiu  în școlile  din România.                                                                                                                                

         Imitația formelor fără  fond  induse sau impuse  ocult pe  noua  „tablă de valori”  postmodernistă „acceptată”   de „politica corectă”   a  directivelor  U E  face ca istoria să nu mai fie un obiect de valoare , poveștile de istorie  nemaifiind   de  interes în   postmodernitate.                            

          Istoria,conform sintagmei  POLITICAL  CORRECTNES,    nu mai are  valoare de întrebuințare în epoca postmodernistă.                                                                                    

               Cum,în zilele noastre   imaginea   face cât o mie de cuvinte,  de ce să-și mai strice  ochii  elevul  aplecându-se asupra cuvântului scris? Facebook  oferă cele mai  senzaționale imagini, videoclipuri și video-chat-uri, care satisfac mai mult plăcerea senzorială  decât   fericirea cititului  unei povești de istorie.                                                                                                                      

             Noi totuși,  fiind „incorecți politic”,  continuăm  să  citim  istoria   pentru că,  nu-i  așa, cine își uită trecutul  riscă să-l repete   în modul cel  nefast.                                                                          

           Alexandru Ioan Cuza  a realizat  un mare act politic  pentru unitatea românilor   în condițiile  în  care marile puteri imperialiste  ( rusesc, habsburgic și turcesc) stăteau gata să  intervină în forță, pentru că nu  voiau să cedeze ce luaseră cu forța de la  români, iar  dezbinate  principatele române erau mai lesne de stăpânit.                               Reformele   lui  Cuza, făcute în favoarea celor   mulți,  au atras  ura și adversitatea  marilor  boieri și  implicit  a clerului  care fusese  deposedat  de   mari proprietăți  agricole,  care în loc de religie se  ocupa, ca și în zilele noastre  de  economia materială mai mult decât de economia spirituală. Arhimandritul  Nylos  a   mers până la a pune  la cale, în 1864,  asasinarea lui Cuza.                             

           Prin urmare , domnitorul, înconjurat  de agenții infiltrați, numiți în  posturi cheie (la fel ca în zilele noastre), au reușit prin intrigi să-l învrăjbească   cu  cei mai apropiați  și mai fideli  colaboratori ( prim-ministru  Kogălniceanu  spre exemplu).                                                                                   

          Spionii infiltrați de   marile puteri (la fel ca în zilele noastre) au generat, prin intrigi,  un vid  în jurul domnitorului,  propice  pentru lovitura de stat   a monstruoasei coaliții.  „Blestem  și ură  lumea vrea să vază / Cât rău în țară ați făptuit”, scrie Vasile Alecsandri   într-un poem.                 

              Cuza a fost o „atât de frumoasă figură  de  domnitor”, spune Iorga, încât  a fost  cel mai iubit  de popor dar   a fost urât de  hienele hrăpărețe  în frunte cu   Brătianu.  

Liberalii   au fost  primii care au participat la complot.                                                                               

          Liberalii  s-au aliat cu conservatorii  în  monstruoasa coaliție.  Ca să   justifice  lovitura de stat  l-au acuzat pe domnitor  de intenții   dictatoriale.  Cuza  a abdicat  și pe tronul României   a fost adus  un principe german Carol de Hohenzollern.                                                                                              

           La fel  a procedat  Crin Antonescu și liberalii  din zilele noastre. Pas cu pas   au adus   un   alt neamț pe tronul  României. La fel liberalii s-au aliat  cu pedeliștii  și cu pesediștii    într-o nouă  „monstruoasă  coaliție”,  secondați de  agenți ai unor puteri străine care, în frunte cu  Mihai Răzvan Ungureanu,   au complotat ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR  pentru colonizarea  României  și au adus  un guvern  „corect politic” dictat de Angela  Merkel, via   Bruxelles, la fel ca  în urmă cu 150 de ani.      

            Noul imperiu german,   prin directivele de la Bruxelles, și-a atins scopul  colonial.  O, Doamne  cum se repetă istoria, în zilele  noastre, la fel ca  în urmă  cu 15o de ani.                                       

           Vasile Anton Ieșeanu, 24 ianuarie 2016, Iași