Cum a construit Eminescu o casă pentru artişti!

Moto: ,,Sunt prea mândru în sărăcia mea. I-am dispreţuit şi acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s-a coborât  în mocirla vremurilor de azi.’’ M. Eminescu

        Era prea mândru în sărăcia lui. Om al dreptăţii, Eminescu nu accepta  nici pomana , nici  compromisul. Nu voia pomana nimănui.  Titu Maiorescu va organiza ample subscripţii publice pentru ajutorarea poetului,  inclusiv,  organizarea de conferinţe publice , cum a fost cea al lui Alecsandri la Ateneul din Bucureşti , fapt consemnat , după cum ne spune Perpessicius, în una din scrisorile trimise surorii sale Emilia Maiorescu-Humpel.                       

Şi  l-a ajutat cu bani pe Eminescu.

 Numai că nu a făcut-o dintr-o pornire generoasă (atâta vreme cât îşi nota cu scrupulozitatea unui Hagi Tudose în jurnalul lui  ,,Însemnări zilnice’’ banii cheltuiţi pentru poet, ,, pe spezele mele’’) este departe de a fi fost pură generozitate, cât mai cu seamă , credem noi , un sentiment al vinovăţiei pe  care, inconştient, îl  simţea  faţă de Poet.                      

Deşi  Perpessicius susţine că ,, multe vor fi prilejuite , nici unul însă atât de categoric,  ca în afecţiunea pe cea a purtat lui Eminescu’’ ( Perpessicius – Eminesciana, vol. 1, p. 13), avem  mari îndoieli asupra  purităţii  sentimentelor Olimpianului. E adevărat că  solicitudine  s-a manifestat la  Maiorescu faţă de  Eminescu,  dar abia  după îmbolnăvirea Poetului. 

Până la îmbolnăvire, ce-a făcut Olimpianul pentru Eminescu?  Un salariu decent pentru munca de salahor (în timp ce confraţii lui  de condei, Slavici şi Caragiale, se  furişau de la datoria gazetărească, el rămânea să facă toată munca de la gazetă de la  editorial la  articolul de fond, cronica externă , ştirile interne),  la Timpul. 

O femeia angajată pe spezele  Timpului,   care să-i spele hainele şi să-i facă de mâncare, să-l scutească astfel de micile şi inerentele necesităţi existenţiale  şi de toate mizeriile, la care era supus, trăind ca burlac,  singur în sărăcia lui nu ar fi fost o gaură în bugetul  conservatorilor. Dar de unde atâta mărinimie la aceşti lacomi şi perfizi.    

Asta ar fi trebuit să facă Maiorescu  pentru Eminescu.  Dar nu a făcut, iar Poetul,  din prea mare bun simţ,   nu a cerut.  Olimpianul sau nu vedea sau nu voia să vadă neputinţele omului Eminescu, care trăia ca un pustnic , fără  ajutorul  de bază  pentru orice  bărbat – femeia. 

Era nevoit, cel mai adesea,   să-şi rezerve o  mare parte din timp pentru necesităţile existenţiale. Poate, de aceea a  tânjit   atât de mult Eminescu după o femeie văzut   în Bălăuca,  pe o Atât de fragedă(abstinenţa la bărbat  induce sindromul –  toate femeile  sunt prinţese).                          

Abia după îmbolnăvirea Poetului s-a trezit  generozitatea lui Zeus.   Credem că  Titu Maiorescu, spre a-şi menaja conştiinţa vinovată faţă de Eminescu, care  intrat  alături de  Junimea conservatoare  în politică ar fi trebuit să-l ajute frăţeşte.  Dar nu.  El   i-a  stors şi ultima vlagă de spirit la Timpul şi  a  manifestat    generozitate  abia după îmbolnăvirea lui.

Toată structura lui psihocomportamentală  îl  arăta  a fi  un   duplicitar, un fariseu.  Maiorescu  era un  cabotin  pentru care a părea era mai important decât a fi.  Încă  de la începutul intrării sale pe scena culturală a vremii s-a dovedit a fi , ca toţi politicienii, un  teatralist . Nu întâmplător îşi regiza intrările la Banca României   din Iaşi,  pe când  îşi  ţinea, aici, celebrele lui  prelecţiuni populare, pozând în  savant şi filozof,  în faţa protipendadei ieşene şi mai ales a cuconetului.

Nu atât prelecţiunile în  sine erau pasiunea lui, cât efectul scontat  cînd îşi făcea intrarea în scenă. ,,Nu sosea decât cu două-trei minute înainte de ora fixată, povesteşte George Panu,  venind, căuta ca publicul să nu-l vadă, sau cât mai puţin să-l vadă; la scară sărea repede din trăsură – care în genere era cu coşul  ridicat, - se furişa  incognito prin coridoare lăturalnice pentru a nu fi văzut de public şi se introducea în camera ale cărei uşi dădeau în salon. La un momnet dat  - ora fix 2- un sevitor  deschidea brusc amândouă canaturile   uşei iar oratorul îşi făcea subit intrarea.(George Panu  -  Amintiri de la ,,Junimea’’  din Iaşi , Ed.  Minerva , Bucureşti , 1998, pp. 7-8). Este evident, că omul nu avea nimic cu pasiunea pentru  filozofie, cât mai ales cu pasiunea pentru   imagine spre  a-şi asigura, ca orice arivist, ascensiunea socială.  Că are totuşi nişte   merite  în literatură şi filozofie, asta nu-l scuteşte de vinovăţia fariseismului  pe care a manifestat-o în relaţia sa cu Eminescu şi nu numai.                     

 Nu aderăm, întru totul la teza conspiraţionistă, dar regăsim în toată atitudinea lui Zeus  faţă  de poet  un fariseism fatalist .                          Încercarea lui Titu Maiorescu de a face o ,,metafizică a geniului’’  nu-l disculpă de uitarea că şi geniul e om şi are  nevoie de un minim  de  nevoi şi nu poate fi exploatat ca un robot , cum l-au exploatat conservatorii la Timpul.

În articolul Ironie, Caragiale avea să-i  amintească  lui Zeus, de tristul adevăr - sărăcia materială al lui Eminescu, de foamea pe care a îndurat-o   şi  de care  nu i-a păsat. Este drept că Titu  Maiorescu l-a ajutat, dar Junimea politică conservatoare ar fi putut găsi o modalitate  de salarizare  onorabilă pentru Poet, cum au  găsit pentru  atâţia fripturişti din veacul lui Eminescu şi cum se găsesc şi azi  atâtea  sinecuri, pentru atâtea secături ale clientelei politice.

E strigător la cer că nu sunt bani pentru salarii  şi pensii, dar pentru otrepele  politice se găsesc. O, amară ţară! ,, De ce nu vii tu Ţepeş, Doamne?’’ ,,De foame, scria Caragiale,în Ironie,  nu pierea ce-i drept, dar  trebuia să-şi  măsure  bucăţica pentru ca să-i  ajungă şi pentru a doua zi; rupt şi zdrenţăros nu umbla; dar hainele şi le purta de două ori, întâi  pe faţă şi-apoi pe dos, pentru că iarna ele trebuie să ajute plapomii.’’ (Şerban Cioculescu  - Caragialiana, Ed. Eminescu, Bucureşti,1977,   p.159).  Nu de ajutor material, avea nevoie Eminescu, cum adesea scria Maiorescu în  voluminosul său  Jurnal ,,pe socoteala mea’’ , ci de o plată onestă pentru munca sa.

 Teoria  lui Maiorescu  e în sine  absurdă, anume  că opera de artă nu poate fi evaluată material spre a fi retribuită. Cel care avea să lupte şi să câştige drepturile de autor, va fi practicul Caragiale. Majoritatea junimiştilor vor fi răsplătiţi cu varii sinecuri, chiar  şi Eminescu trimis la  studii la Berlin, dar când a început munca de salahor  la Timpul,  toţi junimiştii conservatori  au uitat că mai trebuie şi răsplătit, măcar atât  cât să nu  ducă grija zilei de a doua zi, să nu se împrumute de la amici şi să fie mereu  în situaţia umilă de datornic. 

Dar  Zeus, acuzat pe drept de unele gazete, anume  că Eminescu  a fost lăsat în  mizerie,   îl vedea pe  Poet,  în ,,Eminescu şi  poezia lui’’   ca trăind ,, exclusiv  în lumea ideilor generale ce şi le impusese şi le avea pururi la îndemână’’, uita pesemne  că acest geniu,  ,,de o covârşitoare inteligenţă’’,  era  o fiinţă umană şi ca orice fiinţă umană avea şi el nevoi instinctuale minime ce trebuiau satisfăcute măcar la modul decent, dacă nu la nivelul pe care şi.l permitea el.

Această situaţie  mizerabilă, la care a fost supus Eminescu,  îmi aminteşte  de primul mare moralist al lumii, Socrate,  care conştient de ajutorul dat concetăţenilor săi atenieni, prin sârguinţa cu care i-a învăţat maieutica adevărului, ceruse  pentru prima şi ultima oară,  la proces, un onorariu  foarte  modest, în comparaţie cu a sofiştilor,  anume,  să ia masa în pritaneu.

Eminescu s-a dovedit   a fi pentru   români, ceea ce a fost Socrate pentru atenieni – ,,un tăun’’ care înţepa la muncă  ,,calul mare şi leneş al cetăţii’’.   Asemănarea cu  Socrate , nu este  întâmplătoare, căci cine la citit pe Eminescu , poate a-l socoti, alături  de Socrate, primul mare filozof şi primul  mare moralist al romînilor şi chiar  al lumii.     

Toată  munca sa de la Timpul se constituie într-un amplu proiect moralizator şi, prin asta, Eminescu poate fi numit, fără suspiciunea de a-i face o apologetică  nemeritată, ca primul mare  moralist român şi unul din  marii moralişti  ai lumii.                             

Dacă citim sau recitim dialogul lui Platon, parcă-l vedem aievea pe Eminescu descris asemenea  lui Socrate  de un Platon al românilor,  ca fiind  un acelaşi  moralist  ca şi Socrate ,,care niciodată nu s-a abătut  de la dreptate de teama morţii’’. Dacă e să  presupunem un asemnea Platon , îl vom  presupune pe Maiorescu, drept  un Platon al românilor (asemănarea e posibilă  măcar prin descrierea caracterului eminescian  care se aseamănă atât de izbitor cu cel al lui Socrate )  ,, Cine-şi dă seama de o asemenea  înţelege  îndată că nu-l puteai prinde pe Eminescu  cu interesele care ademenesc pe cei mai mulţi oameni. Luxul stării materiale , ambiţia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupărilor sale.’’ ( Titu Maiorescu, Din critice, Ed. Tineretului, Bucureşti ,1967,   p. 273) .                                                  

Adevărat  grăieşte Zeus, dar un salariu onorabil, la Timpul,   l-ar fi scutit de umilinţa veşnicilor împrumuturi  şi de timpul pierdut cu chivernisirea banilor. De aceea, din acest punct de vedere discursul lui Maiorescu  îmi  apare  ca fariseic, un discurs specific  politicianului   şi  nu a filosofului şi criticului literar. Dacă Eminescu plutea, asemenea lui Socrate deasupra norilor ( despre faptul că  Socrate era cu capul în nori  o spune Aristofan în comedia  ,,Norii’’), stătea la îndemâna politicianului şi omului practic Maiorescu să-l scutească de mizeriile unei vieţi silnice.               

Faptul că i-a dejucat,  în  modul acela sadic,  ultima şansă i  de a-şi găsi un ajutor practic, prin căsătoria cu Veronica, (Eminescu avea nevoie, cum toţi avem nevoie de o femeie, ca ajutor), aici îi găsim lui Maiorescu marea eroare umană. Eminescu nu ar mai fi fost ce a fost, cum încearcă Maiorescu să-şi consoleze  conştiinţa încărcată şi să ne amăgească?!  Noi credem că ar fi realizat mult mai mult, dacă  criticul  nu-i dădea lovitura de graţie  în ziua de 28 iunie 1983, mărturisindu-i, în modul cel  mai josnic despre  aventura Veronicăi  cu cel mai bun prieten al Poetului  - Caragiale.  Pentru Eminescu aflat în stare depresivă a  fost pumnalul înfipt  mişeleşte  în inimă  de cel care ar fi  trebuit să-l menajeze.  În puritatea lui de poet,  Eminescu  nu a putut suporta ideea trădării celor mai apropiaţi de sufletul lui. El credea cu tot sufletul  în puritatea iubirii şi a prieteniei.  De acea, dincolo de viziunile conspiraţioniste ale unor exegeţi, îl găsesc ca principal vinovat pe acest infam Maiorescu.                                                              

Eminescu nu plutea  şi cu  trupul deasupra lumii, cum încearcă, în modul lui caracteristic,  neonest, a se dezvinovăţi Maiorescu . Existenţa umană  reclama un minim de subzistenţă, care i se cuvenea cu prisosinţă. Dar Maiorescu de la înălţimea Olimpianului nu voia  să vadă crudul adevăr.  În aceeaşi viziune asupra  ,,metafizicii geniului’’, din care transpare un absurd cinism,   el spune: ,,A vorbi  de mizeria materială a lui Eminescu  însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe  care cel dintâi a respins-o.[…] Să fi avut ca redactor la Timpul mai mult decât a avut, să fi avut mai puţin, pentru micile lui trebuinţe materiale tot atâta era. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna(Sic!) ’’ (ibid., pp. 272-273).                                            

Rămâi crucit şi profund mâhnit   de câtă  lipsă de inteligenţă emoţională  a putut să dea dovadă Zeus,  de cât cinism a dat  dovadă  în relaţia sa cu Poetul.   Eminescu era mereu datornic la amici,  îşi consemna cu scrupulozitate datoriile  pe care le avea de achitat faţă de prieteni,   se  îngrijea singur  de mutatul de la o gazdă la alta, trăind în chilii ,, sub nişte bolţi scunde afumate’’, de unde, adesea, iarna îl gonea frigul de-acasă şi mergea la cafenea să se încălzească. El visa, aşa cum consemnează Vlahuţă în ,,File rupte’’, la o casă pentru artişti.  ,,Toată ziua aceea am stat împreună şi am făcut planuri. Atunci am zidit noi o casă pentru  artişti , - un adevărat palat.[…] Seara, însă, la birt, a trebuit să ne facem socotelile, pentru că toată averea noastră  efectivă se încheia în trei lei, şi vroiam s-avem şi de-aici , mai ales un excedent …  pentru ţigări ’’( Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Eminescu, Ed.Sport -Turism, Bucureşti , 1978,  p. 262).                                                                                    

 Visul lui Eminescu şi al lui  Vlahuţă de a construi o casă  pentru artişti  a rămas doar un vis. Casa pentru artişti, la care visase Eminescu să locuiască,   aşa cum visa Socrate să mănânce în pritaneu, s-a  dovedit a fi mormântului lui. ,,El  nu a fost când era, el e când nu e.’’ ( Muşat şi ursitoarele, în  Opere  alese II, pp. 484-488).  Mâine, 15 iunie 2011 se împlinesc 122 de ani de la moartea poetului  naţional.   (din volumul în pregătire ,,M. Eminescu , filosof’’ )

Universul vizual al Ligiei

Haiku(România mea) 

Peisaj de vis

trei culori ca-n basme -

România mea       

Despre homosexualitate sau cazul prinţesei Brianna Caradja

Soluţia prima este terapia prin sex: iubirea activă este un panaceu universal. Ea menţine activitatea hipofizei şi a producţiei de estrogeni la femei şi testosteron la bărbaţi. Sexul este totuşi cel mai bun ,,medicament’’ fiindcă este natural. Pentru edificare şi pentru o mai bună înţelegere a fenomenului sexual vă recomand cartea dr. american D. Reuben, ,,Tot ce ai vrut să ştii despre sex.’’


Sexul este şi rămâne pentru om cel mai bun balsam pentru trup, inimă, minte şi suflet. E un bun remediu pentru multe boli la toate vârstele. M. Preda sesizează importanţa sexului pentru adolescent. Tânărul student descoperă la ,,Mama răniţilor’’ valoarea coitului eliberator de tensiuni şi obsesii, care ,,îl torturase atâţia ani în singurătate şi vis.’’
Cât de important este sexul pentru un bărbat, numai o femeie educată sexual poate să spună. Zicătoarea aceea populară, care se referă la rolul social al femeii în afirmarea bărbatului sună foarte bine şi în cazul sexului. ,,Femeia te urcă; femeia te coboară; femeia îţi dă viaţă şi tot ea îl omoară.’’
O afirmă şi M. Preda, care a trecut prin aceleaşi chinuri ale sexului ca orice adolescent sănătos. Nu, abstinenţa este imposibilă chiar şi pentru filosof; nu renunţarea la senzorial este soluţia, căci senzorialul nu poate eliminat din noi renunţându-se aşa dintr-odată la el. Sexul nu poate fi mortificat. Au dovedit această imposibilitate călugării catolici, care din nefericire au corupt copii. ( a se vedea scandalurile preoţilor catolici din Irlanda de abuzare a copiilor). Şi asta e vârful aisbergului , dar nu ştim partea ascunsă a fenomenului. Să fim serioşi! Abstinenţa nu este o soluţie . Dimpotrivă, naşte forme aberante de sexualitate. Eu nu cred în infailibilitatea ascetismului monahal. Eroticul trebuie să-şi găsească o supapă de refulare. Nimeni, până în prezent, nu a oprit, în mod natural, activitatea hipofizei. Doar dacă se găsesc medicamente sau prin intervenţie chirurgicală în creier. Dar cine are curajul să elimine hipofiza?
Totuşi senzorialul poate fi redus la ne-dorinţă prin practicarea lui, nu ca pe un scop în sine, ci ca o eliberare de tensiuni, după aceea mintea să se poată înălţa iarăşi la puritatea ideilor. Este o necesitate să facem sex periodic: o minte sănătoasă este întreţinută de hrană şi de reciclarea la timp a hormonilor.
Acelaşi Marin Preda remarca cât de important era sexul pentru eroul tânăr student. ,,... atunci mă duceam la Mama răniţilor împreună cu un nou Puloş şi, cu toate că nu mai găseam la ea o Ninetă, ci doar adrese de ţărănci eşuate şi cam trecute, după aceea simţeam cum gândurile îmi zburau din nou spre lumea pură a ideilor şi uitam multă vreme că în lume mai există şi o altfel de dragoste.’’ (M. Preda - Cel mai iubit dintre pământeni Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p. 79).
Chiar şi Socrate iubitor neînduplecat de înţelepciune recunoaşte în Phaidros că nu raţiunea este cea care ne face fericiţi, ci nebunia iubirii; ea e un dar al zeilor şi că această nebunie le este dată doar adevăraţilor îndrăgostiţi spre fericirea lor.
Absenţa ,,iubirii active’’ poate fi lesne observată la anumite persoane acrite de viaţă, ce se irită din senin, manifestă nervozitate , melancolie , apatie, într-un cuvânt cele care devin nevrotice.


Deci, nu diferenţa de vârstă are importanţa fundamentală, ci indiferenţa femeii faţă de sex sau chiar mai mult, repulsia ei faţă de coit. E o absurditate zicătoarea aceea populară: ,,femeia până la moarte şi bărbatul până poate.'' Nu femeia, mai cu seamă cea needucată sexual, dar educată de creştinism cu ameninţarea păcatului îşi încetează mai repede activitatea sexuală. Fără activitate sexuală periodică bărbaţii devin iritabili, apatici şi deprimaţi. Ei, de regulă, se refugiază în alcool: acolo îşi găsesc alinarea şi alintul.


Alţii, mai cu seamă cei bogaţi îşi caute amante tinere care să le menţină tonusul în pofida vârstei tot mai înaintate. Băutura este un surogat care provoacă mari necazuri pe care le suportă mai cu seamă nevasta şi copii. Femeile nu ştiu de ce bărbaţii beau; ele se întreabă mirate şi senine ,,de ce al meu s-a apucat de băut?’’


O femeie mai tânără decât bărbatul poate menţine vreme îndelungată potenţa bărbatului. Să amintim performanţele celebrului actor, Antony Quin, care a avut copil cu secretara sa la vârsta de 85 de ani. Dar şi femeile, mai cu seamă văduvele bogate nu renunţă la sex până la vârste înaintate; îşi angajează pe bani grei câte un ,,gigolo'' tânăr şi frumos. Pentru bărbaţii de vârsta a treia femeile tinere, fecioarele în general sunt la fel de vânate cum erau băieţii tineri pe vremea lui Socrate. Şi ca să fiu cinic, dar cât se poate de franc, îndrăznesc să spun o propoziţie universal valabilă în spaţiu-timp: bani să ai că obiectul sexual vine singur la tine.


Credeţi, dragi cititori, că un homosexual devine homo fiindcă aşa i-a fost soarta pecetluită de Dumnezeu? Oare omul, se întreba M. Preda, în Viaţa ca o pradă, nu are nici o vină? Putem oare să fim de acord cu această viziune fatalistă? Atunci dacă omul nu are nici o vină pentru toate faptele sale, vinovat este doar Dumnezeu. Putem oare fi de acord cu ,,convingerile’’ prinţesei Maria din Război şi pace al lui Tolstoi: ,,Adio, Andrei, zice prinţesa Maria fratelui ei, care refuză să ierte răul care i se făcuse. Adu-ţi aminte că nenorocirile vin de la Dumnezeu şi că oamenii nu sunt niciodată vinovaţi.'' (add. M. Preda, Viaţa ca o pradă, p.307).




Mai pe şleau: nu poţi să faci sport extrem imoral fără să plăteşti, nu poţi să fii homosexual fără să suporţi consecinţele extremismului sexual (SIDA, hepatită, e coli şi alte degradări fizice şi psihice), pe care nici cu mintea noastră încă inocentă nu le gândim şi, pe care le descrie atât de frust dr. Reuben în ,,Tot ce ai vrut să ştii despre sex’’, ca practici frecvente în societatea americană, încât mă întreb dacă atacul terorist de la 11septembrie nu a fost o reiterare a Sodomei şi Gomorei? Orice ieşire din uman se plăteşte şi cele două turnuri newyorkeze ,,demolate de atacurile comandate de Ben Laden’’, pot fi percepute doar o pură întâmplare, dacă sunt privite prin prisma terorismului internaţional , dar , privite la scară planetară, prin prisma autoreglării conturilor la nivelul inconştientului colectiv , ele pot fi reacţie împotriva abrutizării umane, care în New York a atins proporţii de masă ( procentul de homosexuali fiind dublu celui european).
Anusul nu a fost proiectat de Creator pentru sex şi cel mai bun organ pentru sexul bărbatului e totuşi vaginul.
Şi-atunci de ce preferă tot mai mulţi bărbaţi homosexualitatea? Explicaţia nu poate fi decât una filozofică – rata înaltă de creştere a populaţiei provoacă aceste distorsiuni sexuale în scopul menţinerii unei limite optime a creşterii populaţiei.




Un bărbat este atras de frumuseţea fizică a femeii, de formele ei armonioase, fiindcă fiecare bărbat este impresionat ,,la vederea formei’’, aşa a fost constituit programul minţii sale, în vreme ce femeia la atingere, la mângâiere, la tandreţe. Această atracţie ,,la vedere’’ poate constitui adesea pentru un bărbat o capcană; orbit de frumuseţe el nu poate vedea sufletul femeii. Din acest punct de vedere bărbatul este un superficial. Dar cine oare ar putea fi înţelept în faţa unei frumuseţi feminine? Cel mai adesea nu putem decela frumuseţea de urâţenie; cum să vezi un suflet urât într-un corp frumos? Frumuseţea îl înspăimântă, adesea, pe bărbat, dar poate tocmai această spaimă îl atrage. Şi câţi bărbaţi nu şi-au pierdut capul ... în faţa unei frumuseţi feminine.


Când un bărbat sau o femeie se îndrăgosteşte el(ea) caută în celălalt inconştient asemănarea, o informaţie comună fizică, mintală, psihică şi spirituală. O astfel de informaţie există în inconştient implantată în reţelele neuronale fundamentale, creierul cu care ne naştem. În el se regăsesc acele arhetipuri despre care vorbea Jung, informaţii ale inconştientului colectiv şi cu care noi percepem lumea. Când ne îndrăgostim, ne îndrăgostim de cineva care se aseamănă cu tatăl, în cazul fetei( arhetipul din inconştient este o imaginea a tatălui din momentul concepţiei), cu mama, în cazul băiatului (arhetipul din inconştient este o imagine a mamei din momentul concepţiei). Când ne îndrăgostim, identificăm în celălalt real - o variabilă a mamei, respectiv a tatălui, care se potriveşte cu imaginea din inconştient.


Nu este exclus şi faptul ca băiatul de care s-a îndrăgostit fata să semene cu mama sa, iar în cazul băiatului cu tatăl său. Este conform principiului universal al asemănării în oglindă, unde dreapta e stânga şi stânga e dreapta. Atracţia între doi tineri e ca un joc de puzzle în care joncţiunea se realizează fizic, mintal, psihic şi spiritual. Cu cât asemănarea este mai mare cu atât atracţia este mai puternică. Ştim că iubim, dar nu ştim de ce iubim.
Freud a crezut că această atracţie este de natură incestuoasă şi că de fapt ar fi atracţia fetei pentru propriul tată şi a băiatului pentru propria sa mamă. El anumit această atracţie ,,complexul lui Oedip’’, după celebrul mit al lui Oedip. Oedip îşi ucide fără să ştie, tatăl şi se căsătoreşte, tot fără să ştie, cu propria sa mamă, Iocasta, regina Tebei.
Jung a făcut precizarea că fiecare purtăm în inconştient un portret, băieţii un portret feminin, un chip al mamei, pe care psihanalistul l-a numit ,,anima’’ şi fetele un portret al tatălui pe care l-a numit ,,animus’’. Astfel că atunci când ne îndrăgostim de cel din realitate suntem atraşi de o variabilă a mamei, respectiv a tatălui. Pe aceste fundamente se bazează atracţia între un bărbat şi o femeie, pe o informaţie comună, asemănătoare, existentă în inconştient şi care face să fim atraşi unul pe celălalt. Numai asemănare în oglindă ne face compatibili, o simetrie antinomică în care se oglindesc catodul şi anodul, plusul şi minusul.


Nu numărul de persoane care au un comportament sexual deviant trebuie luat drept criteriu de decizie asupra normalului şi anormalului. Eu cred că biologicul, înmulţirea sexuată este un comportament general pentru toate vieţuitoarele pământului. Organele sexuale, inclusiv ale omului, au fost create în primul rând pentru reproducere. O demonstrează procesul meiozei, proces care produce spermatozoizi continuu până la adânci bătrâneţe, cel puţin la bărbat care intră la andropauză în momentul când, la vârsta de peste 60 de ani, dacă întrerupe mai mult de şase luni de zile, coitul.
Biblia spune ,,creşteţi şi vă înmulţiţi!'', însă în relaţiile homosexuale se face o risipă imensă de spermatozoizi şi ovule. Şi de unde ştim noi că în această imensă risipă de sămânţă nu se pierd zeci, sute, mii de capete luminate care ar fi putut să împingă mai repede omenirea spre alte niveluri spirituale sau cosmice care să elibereze omul din leagănul în care viaţa terestră devine tot mai sufocantă şi ne face mai nevrotici.
Nevoia de spaţiu vital pentru om se face resimţită la nivelul speciei prin inducerea la tot mai mulţi indivizi a coitului de tip homosexual, a sexului anal, oral şi împreunarea cu indivizi de acelaşi sex. Individul nu poate realiza ce se petrece la nivelul speciei; el îşi urmează chemarea sau, mai bine zis, plăcerea lui homosexuală. Nu mai contează pentru el că i se stinge neamul. Dar, după cum am văzut în cazul soţului prinţesei Briana Caragea, gay, care trăieşte în concubinaj cu un american, a găsit soluţia transmiterii genelor - printr-o combinaţie sofisticată şi costisitoare - cumpărarea unei mame donatoare de ovule, fecundarea în vitro şi implantarea la o mamă purtătoare. După cum se vede, chiar şi pentru lumea gay, femeia rămâne absolut necesară.


Cum să trăieşti cu un soţ homosexual? Orice soţie nu va accepta nici măcar relaţia adulterină heterosexuală, cu atât mai puţin una homosexuală. Dacă, în cazul relaţiilor adulterine heterosexuale, femeia este mai tolerantă, în cazul adulterului homosexual, femeia refuză, bărbatului, iertarea acestui păcat capital. Totuşi, bărbatul nu ar refuza o relaţie homo în cazul soţiei, dacă aceasta ar fi de acord pentru un triunghi amoros, de tip lesbiano-heteroerotic. ( O experienţă a trei artişti este redată în romanul francez ,,În trei’’). În trei, adică un bărbat şi două femei, poate fi o reuşită , dar în trei, doi bărbaţi şi o femeie e sigur un eşec.
Toate cazurile de homosexualitate descoperite au sfârşit în divorţ. Chiar şi în vechea Eladă, cu tot libertinajul erotic, conferit de societatea democratică ateniană, Hipparete, soţia lui Alcibiade, la multele escapade adulterine ale soţului cu hetaire şi iubiţi( eromenos),solicită divorţul. Chiar şi în libertina societate ateniană, homosexualitatea era dispreţuită.
Homosexualitatea este o formă extremă de sexualitate manifestată la nivelul speciei umane drept pârghie de autoreglare a numărului de indivizi umani în creştere în progresie geometrică. Privită sub acest aspect strict şi numărul de persoane poate fi luat drept criteriu de formulare a normalului şi anormalului. Deşi putem spune că homosexualitatea este o formă extremistă de sexualitate, ea devine ,,normală'' în condiţiile autoreglării speciei.


Calea de mijloc, care este cea a raţiunii umane , nu mai este valabilă în situaţiile extreme. Ea este valabilă, acum, din punctul de vedere al speciei. În atare condiţii, întrucât sexualitate umană e singura care nu poate stopată prin castrare, ,,raţiunea'' de supravieţuire a speciei a inclus toate formele de sexualitate în ,,calea de mijloc''. În aceste condiţii, în care omenirea a ajuns la un număr critic de membri, homosexualitatea ca şi alte forme de autoreglare a speciei, devine comportament normal, dincolo de orice considerente religioase sau morale.


Socrate a afirmat că normalitatea înseamnă a urma ,,calea de mijloc'' . Pascal, mai târziu a completat definiţia dată de Socrate şi a spus că a ieşi din calea de mijloc înseamnă a ieşi din umanitate. Susţin în continuare punctul meu de vedere că homosexualitatea este o formă extremă de sexualitate, care iese din ,,calea de mijloc''', iese din raţional şi deci din normalul uman. Prin urmare, homosexualitatea este o formă aberantă de sexualitate. Dar cum omul a încălcat prima interdicţie impusă de Dumnezeu şi prin asta a devenit ca El, este evident că tentaţia fructului hiperoprit nu-l va împiedica de la asemenea practici, chiar în pofida ameninţării cu scenarii apocaliptice de genul Sodomei şi Gomorei.


Bărbatul are cu deosebire tendinţe poligame şi femeia monogame. Cât de bine a surprins Schopenhauer acest lucru, nu vă mai spun, vă las să aflaţi. De aici şi două morale contrare ,care generează conflicte insurmontabile între bărbat şi femeie, cea a iubirii pure a femeii şi cea sexual erotică a bărbatului. Nu poţi impune bărbatului ,,moral purity’’ la care aspiră orice nevastă.


O femeie trebuie să cunoască, încă de la începutul căsniciei, că bărbatul suferă de aşa numita ,,morală a şoarecelui'', aceea că până şi acest mic animal, care are multe asemănări cu omul, se satură de aceeaşi gaură, ca să mă exprim în limbaj popular. În această idee, cred că religia musulmană (sunt creştin ortodox şi nu subscriu la legile Coranului) este mai realistă decât cea creştină; morala şi religia nu ar trebui să fie contrare predispoziţiei genetice a fiecărui sex, altfel generează fără îndoială o falsă credinţă, o morală mincinoasă, face din bărbaţi nişte farisei şi induce comportamente ipocrite.
A accepta ideea că bărbatul este un poligam trebuie să-i pună femeii problema cum să-l determine la monogamie. Dar bărbatul nu este doar predispus la experienţe heterosexuale, ci şi la cele homosexuale sau bisexuale. Femeia îl imită, mai ales femeia cu dominata erotică masculină.
O formă de masculinizare a femeii are loc în perioada de îndrăgostire cînd hipofiza ei produce un exces de testosteron şi cînd ea devine din pasivă activă sexual. Lesbianismul, de regulă, este pentru fată , o fază de tranziţie în adolescenţă( legături inocente, pupături, strângeri în braţe, strângeri de mână , bine remarcată de filosofia greacă în poemele poetesei Sappho, la fel ca băieţii de vârste apropiate, care şi ei uneori, în grup se auto-stimulează) .
Când fata descoperă bărbatul, faza de ,, lesbianism’’ este abandonată, la fel cum băiatul renunţă la auto-erotism, când descoperă femeia. În perioada legăturii homoerotice a fetei , aceasta învaţă ceea ce Sappho, încerca să le înveţe pe discipolele sale – anume - arta de a fi femeie. A învăţa arta de a fi femeie, aste e o sublimă încercare pentru femeie , căci de arta ei depinde, în mare măsură, fericirea conjugală,
În acest sens, dacă femeia îşi iubeşte cu adevărat bărbatul trebuie să dea dovadă de măiestrie şi să facă din iubirea conjugală arta de a-l lega pe soţ şi a-l determina să nu caute la alta sau mai rău, ca în zilele noastre, la altul, ceea ce nu mai află acasă - misterul erotic. Ce vrea bărbatul de la femeia lui? Căldură sufletească şi sex. Cu trecerea anilor, mai cu seamă după apariţia copiilor, femeia îi oferă tot mai puţin . Reproşurile , criticile, certurile din nimic, dar mai cu seamă manifestarea în varii conjuncturi a superiorităţii faţă de soţ, punerea mai mult sau mai puţin conştientă în inferioritate pe bărbat de faţă cu alţi masculi, îl alungă din patul conjugal.
Bărbatul caută atunci, în afara căsniciei, femeia care să-i redea dacă nu cu adevărat puterea, cel puţin iluzia puterii masculine. El găseşte puterea, de obicei la femei inferioare soţiei sale, dar care posedă marea artă de a-i induce bărbatului, iluzia ei. Masculul vrea să domine, nu să fie dominat.
De regulă, femeia răspunde re-activ la descoperirea infidelităţii bărbatului şi nu reuşeşte prin atitudinea sa acuzatoare decât să înrăutăţească şi mai mult situaţia familiei: afemeiatul trebuie pedepsit cu orice preţ. Nevasta nu-şi pune niciodată problema dacă nu ea este principala vinovată atunci când bărbatul a evadat din închisoarea căsniciei: toată vina e a lui. Iubesc trădarea dar nu iubesc trădătorii: asta e morala femeii.
Prin toată conformaţia ei fizică, psihică, mintală şi spirituală femeia este predestinată realizării unităţii, a legăturii rupte. Or, prin reacţia ei vehementă, escaladează conflictul, uneori până la despărţirea definitivă şi irevocabilă şi aruncarea în haos a vieţii progeniturilor. Cât priveşte homosexualitatea pe care o vedeţi la fiica sau fiul (intuiesc teama şi îngrijorarea dvs. de mamă, vă e teamă de fiul sau fiica dvs. să nu apuce asemenea căi), cred că este o formă extremistă de sexualitate şi se datorează în mare parte conflictelor părinteşti, care au devalorizat până la a fi repudiată - iubirea conjugală.
Pentru copii infidelitatea unuia dintre părinţi, a tatălui este percepută catastrofal de fiică, a mamei catastrofal de fiu, în parte şi geloziei inconştiente generată ( cf. psihanalizei lui Freud de ,,complexul Electra, respectiv ,,al lui Oedip’’.


Devenim, nu ne naştem homosexuali şi lesbiene; numai că devenirea nu se produce pe tabula rasa. Trebuie să existe o predispoziţie genetică, drept urmare fiecare bărbat şi fiecare femeie este un prezumtiv homosexual. Am putea crede mai departe că este opţiunea noastră, că avem liber arbitru şi că eul conştient optează pentru orientarea noastră sexuală. Dacă am crede aşa ceva am fi în eroare. Din nefericire, sau poate din fericire, Dumnezeu ne-a procopsit cu o minte formată din două surse informaţionale, cea a inconştientului implantată în reţele neuronale fundamentale, aceea cu care e naştem, şi acea din reţelele cortexului, dobândită în procesul cunoaşterii , a formării şi definitivării reţelelor neuronale ale conştientului cu care percepem şi înţelegem realitatea.
Fără prima sursă cunoaşterea realităţii nu ar fi posibilă, fără cea de-a doua nu am putea înţelege realitatea şi am cantona ca psihoticii într-o lume infantilă.
Predestinarea noastră este cea de fiinţe heterosexuale, fapt ce nu poate fi contestat de vreme ce am fost dotaţi cu organe reproducătoare, ca toate celelalte animale care se reproduc sexual. Totuşi cum se explică homosexualitatea la om? Trebuie să admitem un lucru; raportată la heterosexualitate, care este calea de mijloc, orientarea homosexuală este o formă extremistă de sexualitate care iese din normalitatea biologică. Omul, spre deosebire, de oricare alt animal are această vocaţie a păcatului originar, a tentaţiei fructului oprit, aceea încălcării legii cunoaşterii binelui şi răului, a experimentării tabu-ului. Drept urmare, accidental sau voit au avut loc relaţii de tip homosexual; să ne amintim că la vechii greci asemenea relaţii nu erau hulite. Dimpotrivă. Spre exemplu frumosul Alcibiade, înclinat spre plăcerile senzoriale, deşi strunit adesea de Socrate, nu se putea abţine de la ofertele celor care î-l adulau. ,,Cleanthes spunea că Socrate îl ţinea pe Alcibiade de urechi pe când rivalii filozofului îi ofereau multe părţi, de neatins pentru filozof, adică pântecele, mădularele ruşinoase , gâtlejul.’’ (Plutarh – Vieţi paralele) În acea atmosferă greacă de libertate homoerotică, Socrate era printre puţinii elini care tânjeau dup femei.


Se pare că organizarea şi structurarea informaţiei în creier conform ultimelor cercetări cognitiviste au revelat un comportament deosebit al reţelelor neuronale, specializarea şi non-specializarea neuronilor dintr-o anumită zonă sau mai multe zone ale creierului. Spre exemplu neuronii din zona plăcerii sexuale pot participa în aceeaşi măsură şi la plăcerea defecaţiei şi implicit a coitului anal. Credem că Freud nu a greşit, dimpotrivă a avut intuiţie genială când a vorbit despre plăcerea suptului, a defecaţiei şi cea sexuală, manifestate în ordinea cronologică a devenirii fiinţei umane.
Pentru a înţelege mai bine de ce devenim şi de ce nu ne naştem homosexuali am să vin cu un exemplu; o femeie se adresa, în urmă cu ani, celebrului sexolog, Bebe Mihăiescu, cerându-i disperată un sfat. Iată povestea ei:,,În urmă cu aproape un an am fost la o petrecere împreună cu soţul meu, unde am băut mai mult ca de obicei. Reveniţi acasă, soţul mi-a propus în seara aceea să avem un contact anal. Sub influenţa alcoolului îngurgitat am acceptat. Spre surprinderea mea mi-a plăcut. Mai apoi am avut contacte sexuale normale, dar nu am mai avut orgasm vaginal. Eram obsedată de sexul anal şi i-am cerut soţului, după aproape un an, să avem un contact anal. Acum treaz, a acceptat cu greu şi nu a ezitat să-şi arate dezgustul. Pentru mine însă orgasmul anal a fost cutremurător. De atunci îmi este ruşine de soţ, de socri, de părinţi de copii. Am deschis cutia Pandorei ...şi acum îi suport consecinţele. Cum să revin la normal?’’ Credem că în creierul ei s-a format un nou circuit neuronal orgasmic - cel anal. Sexologul i-a propus terapie psihică , pe care femeia a refuzat-o. ,,Nu vreau să merg la psiholog!''
Plăcerea anală s-a dovedit a fi mai cutremurătore în raport cu cea vaginală, din mai multe motive, credem noi; s-a format o nouă reţea orgasmică ,nerodată. Sexul anal i-a oferit miracolul ,, pentru prima oară'' ; apoi teamă indusă de culpabilitatea încălcării unui tabu, acela al prea-curviei(sexul anal) i-a crescut excitaţia şi nivelul plăcerii.


Sexul anal cu o femeie este, în ultimă instanţă, o formă de homosexualitate mascată. Să amintim că nimeni nu e perfect bărbat şi nimeni perfect femeie; în configuraţia corporală, psihică, mintală şi spirituală suntem în diferite proporţii androgini. Aşadar, într-o experienţă homosexuală, accidentală sau voită conştient, ne putem schimba definitiv şi aproape irevocabil orientarea sexuală. Un pederast pasiv va suferi aceeaşi schimbare orgasmică ca şi femeia din exemplul prezentat. Un homosexual activ, chiar dacă îşi menţine plăcerea în penis, orgasmul lui cutremurător va fi numai în contactul anal. De regulă, prima experienţă sexuală ne predestinează unei anumite orientări sexuale. Totul depinde de cum ne-am ,,programat'' plăcerea în creier. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului homosexual vă propun lectura nuvelei, Stavru, a scriitorului brăilean Panait Istrati. Pentru Stavru, homosexualitatea a rămas în pofida dorinţei de a reveni la normal, un drum fără întoarcere.

Bărbaţi efeminaţi , femei masculinizate

Structura noastră fizică, psihică, mintală şi spirituală este un interesant joc de puzzle a masculinului şi femininului. Aşadar, sunt unele femei mai masculine şi altele mai feminine, aşa cum, sunt unii bărbaţi mai masculinizaţi şi alţii mai efeminaţi. 

Din observaţiile noastre se pare că mai masculine sunt femeile născute în zodii masculine şi mai feminine cele născute în zodii feminine. La fel bărbaţii mai masculini par a fi născuţi în zodii masculine, iar cei efeminaţi, în zodii feminine. Cum e posibil acest lucru, nu ştim?! Este un domeniu necercetat încă, dar încercăm să-l desluşim. Nu cunoaştem dacă este o influenţă astrală sau una genetică. În cazul că ar fi doar influenţa astrală ar fi simplu de explicat. 

Dar, după cum se cunoaşte, există genetic, fie o dominată a tatălui, fie a mamei. Deşi genitorii contribuie, fiecare, cu 50% din informaţia genelor în momentul fecundării, când are loc segregarea genelor în perechi - în procesul mitozei, în îmbinarea acestora, una este dominantă, cealaltă recesivă. Prin urmare, un copil de sex masculin sau feminin, fie se naşte cu o dominată masculină - de la tată , fie una feminină – de la mamă. Am putea crede că toată problema e rezolvată de dominanta genetică. Dar nu-i deloc astfel. Există totuşi o enigmă în tot aceste proces de formare a progeniturii. 

Dacă este o dominantă genetică, ce determină această configurare? Doar gena dominantă? Geneticienii nu ne spun. Ei spun că atunci când are loc o căsătorie, o împerechere, între genotipuri homozigotice AA şi respectiv aa, fiecare copil primeşte o genă A de la un părinte şi o genă a de la celălalt; adică toţi copii vor fi Aa. Dacă sunt heterozigoţi Aa, atunci variabilele - adică progeniturile vor primi genele astfel - AA, Aa, aA, aa. ( Gheorghe Oancea – Ursu – Ereditatea şi mediul în formarea personalităţii, 1998). Cu toate acestea, pare să existe o anume determinare zodiacală a masculinului şi femininului, adică femeile şi bărbaţii cu dominantă masculină se nasc în zodii masculine, în vreme ce femininele şi efeminaţii în zodii feminine.

Deşi combinarea genelor perechi este alternativă( adică o dominată şi o recesivă şi invers - o recesivă şi o dominantă)de ce femeile-masculine, apar născute în zodii masculine şi de ce efeminaţii se nasc în zodii feminine? Este posibilă o astfel de influenţă astrală, în configurarea cronotipul uman, a progeniturii ce se va naşte? Poate că cercetătorii ar trebuie să acorde mai mult credit astrologiei, de vreme ce naşterea are loc în acest Univers şi fizicieni cuantici au descoperit, ceea ce mistica orientală descoperise demult, anume intertextualitatea Universului. 


Şi filosofia greacă , îndeosebi cea stoică a găsit o anume determinare cosmică. Stoicismul a văzut în cosmos un organism viu. Omologia macro şi microcosmică se pierde în adâncimea istoriei. Omologia, ,,precum aşa şi pe pământ ’’, a fost atestată de filosofia egipteană. Egiptenii aveau convingerea că lumea de aici era condusă de lumea de dincolo. Giordano Bruno a numit-o legătura legăturilor. 

Aşadar, fiecare sex poartă un anume procent din celălalt. Fiecare fiinţă este o fiinţare androgină. Asta vrea să ne spună Platon - fiecare ne naştem androgini: bărbatul este, doar, două treimi bărbat şi o treime e femeie, iar femeia este, doar, două treimi femeie şi o treime e bărbat. Am putea spune că bărbaţii sunt constituiţi două treimi din masculin şi o treime din feminin. Dar cel puţin o treime din bărbaţi au o dominantă mintală feminină , adică sunt constituiţi din două treimi feminin şi o treime masculin. Asemenea femeile, în constituţia lor se regăseşte două treimi din feminin şi o treime din masculin. Şi în cazul lor din numărul total , o treime au o dominată masculină. Asta vrea să ne spună şi mitul biblic. Androginia oricărei fiinţe umane este generată de participarea egală a genelor, în proporţie de 50% fiecare, la fenotipul progeniturii. În combinarea informaţiei celor doi gameţi, spermatozoid şi ovul, segregarea se face independent pe perechi de gene – a căror combinare se constituie conform aceluiaşi principiu universal al asemănării în oglindă( atracţia polară). 


În ovulul fertilizat de spermatozoid, cromozomii se împerechează pe baza omologiei lor, astfel că jumătate din ereditate provine de la mamă şi jumătate de la tată. Dar, cel care conferă dominanta în fenotip este a 23 –a pereche de cromozomi care provine din spermatozoid. Acesta poate fi un cromozom cu XX sau unul cu XY. Acesta se recombină cu a 23-a pereche de cromozomi din ovul, care sunt numai XX. Când combinarea cromozomului din ovul se face cu un cromozom XY din spermatozoid, progenitura va fi băiat şi în general dominanta lui va fi masculină. Când se recombinarea se face cu cromozomi XX, provenit de la un spermatozoid cu a -23 pereche XX, evident progenitura va fi fată şi dominata genetică va fi dată de informaţia cromozomială provenită de la mamă. 

Totuşi se întâmplă să se nască bărbaţi puternic efeminaţi şi femei profund masculinizate. Aşadar fiinţa umană este o fiinţă duală, o fiinţă androgină. Din aceste considerente nu excludem o supradeterminare cosmică generată de momentul fertilizării şi nu cel al naşterii, deşi se pare, paradoxal naşterea coincide cu un moment omolog celui al concepţiei. 

Există, credem, în mişcarea de revoluţie a Pământului, momente de dominată a energiei masculine ce alternează cu momente de dominaţie feminină, generate posibil de alternanţa dominantei solare şi a celei lunare. Mulţi autori vorbesc despre faptul că fertilizarea cu cromozom XX şi XY, ca fiind supusă hazardului, a unui ,, jeu de Monte Carlo’’, spunea Jacques Monod. Naşterea unui băiat sau a unei fetiţe conform acestei viziuni ar fi aleatorie şi nu ar fi programată. Problema este de ce numărul de băieţi este totuşi sensibil egal cu cel al fetelor? Am putea crede că fertilizarea cu XX sau cu XY depinde de primul spermatozoid, care ajunge în maratonul concurenţial , să străpungă membrana ovulului. Cu toate acestea naşterile de siamezi sau gemeni dovedesc că la ovul ajung mai mulţi spermatozoizi. Dar oare străpungerea membranei ovulului nu se face cu acceptul informaţiei ovulului? 


De ce atunci în cazul gemenilor uniovulari(nu a celor falşi), fertilizarea se face fie numai cu doi spermatozoizi cu a douăzeci şi treia pereche de cromozomi fie numai XX, fie numai XY , când se nasc, fie numai fete gemene, fie numai băieţi gemeni. De ce , spre exemplu, nu sunt posibile naşteri de gemenii univitelini de sexe diferite? Dacă, în cazul gemenilor dizigoţi ( proveniţi din două ovule şi doi spermatozoizi din acelaşi lot) se pot naşte gemeni de ambele sexe( aşa numiţii gemeni falşi) , în cazul gemenilor monozigoţi nu s-a produs încă o naştere de acest fel. Aceasta selectivitate ne induce ideea că nu doar spermatozoidul este cel care determină sexul, ci în egală măsură şi ovulul. 

De ce sunt admişi, în cazul gemenilor sau siamezilor, doi spermatozoizi identici, cu al 23-lea cromozom, cel al sexului, la fel, fie numai XX, fie numai XY? Eliberarea lunară a ovulului mă conduce la ipoteza, neprobată ştiinţific încă, că este posibil ca din cele patru sute de ovule pe care le produce femeia, jumătate să aibă o dominantă masculină şi jumătate feminină. Eliberarea ovulelor se face prin alternanţă, un masculin , urmat de un feminin corespunzător fazelor energiilor masculine şi feminine cosmice. Astfel, un ovul cu dominantă masculină va permite străpungerea membranei numai a spermatozoizilor cu cromozomii XX; un ovul cu dominantă feminină ar permite fertilizarea numai a gameţilor cu cromozomi XY. Acestea ar putea coincide cu fazele masculine şi feminine energetice al Terrei. Întrucât nu avem alte date de cercetare ştiinţifică în această direcţie, să acceptăm împărţirea făcută de astrologie în care zodia berbecului 21 martie 20 aprilie ar fi masculină, 20 aprilie 21, 22 mai, taur ar fi feminină şi aşa mai departe. 

Unele, dintre femeile masculine, sunt acelea care domină profesional şi social (să amintim aici pe cele zodia leului; femeile din aceste zodii îşi găsesc de regulă bărbaţi din zodii feminine, după principiul complementarităţii), altele, tot masculine domină social (de pildă cele din zodia berbec, care îşi găsesc, de regulă, bărbaţi efeminaţi din zodia fecioarei), altele, efeminatele sunt dominante sexual, în rândul cărora se înscriu, mai ales, cele din zodii feminine, femei cu un pronunţat erotism , a căror plăcere în relaţia erotică este de a domina bărbatul, poate spre a confirma ideea că bărbatul, care este prin excelenţă, armăsarul, mai trebuie dominat şi astfel de femeie.

Aşadar s-ar putea configura 24 de tipologii umane ( douăsprezece masculine şi douăsprezece masculine) la care dominanta masculină şi feminină s-ar manifesta în varii grade). Dar problema nu este atât de simplă, fiindcă, dominanta masculină nu se manifestă doar fizic, ci şi psihic, mintal şi spiritual. Asta ar însemna 96 de subtipologii umane , dar dacă luăm în calcul şi decadele zodiacale, atingem cifra de 288 de subtipologii( 144 masculine şi 144 feminine) în care masculinul şi femininul se manifestă gradual(fizic, psihic, mintal,spiritual) , ceea ce conferă o anume individualitate umanului şi totodată o anume asemănare, ce induce atracţia sexelor şi refacerea androginului.

În această căutare a bărbatului şi femei există o forţă dincolo de voinţa noastră , una mai fundamentală - aceea a unirii conţinutului cu forma. În ea se întrevede dualitatea existenţială, în care Unu este totdeauna Doi, o dualitate aproape perfectă , o simetrie antinomică , pe care filosofia chineză o vede în diagrama yin-yang. (Din volumul în pregătire: ,,Despre sufletul pereche.’’ )

Umilitoare viaţă de român

                         Românul   nevoiaş este de două ori umilit – odată, fiindcă e sărac şi munca lui pare o repetare monotonă şi zadarnică; în al doilea rând, fiindcă e strivit zi de zi de sfidarea  omului bogat   cu maşinile lui mult  prea luxoase şi libertăţi la care el nu-şi permite luxul, nici măcar  să viseze  şi politicianul veros.  Românul  nevoiaş   visează abia la asigurarea traiului zilnic.                                       Viaţa lui se aseamănă cu  al lui Sisif;  urcă zi de zi fără nici un sens stânca  pe vârful muntelui şi pe care o scapă iarăşi şi iarăşi când s-a apropiat de culme. Munca lui e reluată  de copii săi şi de copii copiilor săi, generaţie după generaţie; viaţa lui se roteşte în cercul vicios al sărăciei , al muncii fără sens şi asemenea  lui  Sisif, nu are  putinţa de a urca nici  măcar stânca până în vârf, nicidecum s-o treacă dincolo  pe culmea însorită a vieţii. În această ordine de idei, viaţa lui devine fără sens, se roteşte, zadarnic,. în acelaşi cerc fără ieşire.

                         Adesea omul nevoiaş se umileşte şi mai mult prin   eşuarea  în alcool şi drog, în timp cel bogatul  căruia orgoliul îi creşte proporţional cu averea, îşi permite  plăceri interzise şi libertăţi proscrise.

                         Să amintim oare aici  şi de aroganţa Occidentului bogat faţă de estul sărac?(parcă n-avem îndrăzneala să scriem estul cu E mare, atât ne  simţim de mici în  faţa opulenţei Occidentului).  Au simţit adesea  conducători  noştri,  pe propria lor piele,  aroganţa şi trufia acestora;  noi am perceput-o ca pe o atitudine normală a celor mari faţă de cei mici.

                         Dar toate aceste atitudini ofensatoare care au ieşit la iveală de multe ori în relaţiile Vestului cu estul, în pofida atitudinii oficiale afişate ostentativ ca relaţii între egali,  nu se datorează atât  orgoliilor Occidentalilor, cât mai ales, lipsei de demnitate a celor ce trebuie să ne reprezinte  ţara cu demnitate.     

                         Ca şi vechea democraţie ateniană şi democraţia noastră este împărţită între o mână de bogaţi aroganţi  şi o mare de săraci umili. Ambele democraţii suferă de lipsa unei clase de mijloc, o clasă care să trăiască în  demnitate şi înţelepciune .  Ca să împace ,,cele două haite’’ ,  Solon, unul din cei şapte înţelepţi,   a aşezat în cetate  o Sophrosyne ca echilibrului şi justei măsuri.

                         Când va veni oare un Solon şi la români care să aşeze o înţelepciune a echilibrului şi justei măsuri? Nu, nu credem că avem nevoie de un Solon, ci mai degrabă  de o clasă de mijloc – acea ,,middlle class’’ cu care se  mândresc  englezii. O clasă de mijloc nu ar  avea suficienţi bani pe care  să-i cheltuiască pe plăceri interzise, ca cei bogaţi,  nici  să promoveze exhibiţiile şi libertăţile lor nebuneşti, dar ar avea suficienţi bani ca să nu ducă grija zilei de mâine ca cei săraci. O asemenea clasă ar  tinde să devină  o clasă  creativă,  o clasă morală cu  evidente  pasiuni    creatoare   a adevăratelor valori materiale, morale şi spirituale. O  asemenea  clasă  ar da  sens şi  valoare vieţii româneşti atât de afectată  de starea   anomică,   care domină  societatea  românească. Dar clasa politică nu are nevoie de oameni înţelepţi, demni şi bravi,  ci de oameni umili, pe care să-i  ducă la vot, ca pe nişte roboţi sau mai bine zis ca pe o turmă de oi, la muls.                           

Timpul lui Satana

În ,,Cum să scriu un eseu’’ , prins de viziunea lui Huxley, aceea a unei lumi tot mai incerte şi mai imprevizibile,  am îndrăznit să avansez ipoteza  că  existenţa umană actuală se află într-o continuă acceleraţie, ca şi cum ar corespunde mişcării tot mai accelerate de expansiune a Universului, şi că, evenimentele umane devin, datorită vitezei existenţiale, tot mai imprevizibile, ca şi cum anumite forţe cosmice ar produce distorsiuni ale spaţiului-timpului  terestru. Se ştie că acceleraţia unei mase deformează spaţiul-timpul. Dar, nu numai acesta a fost motivul, că m-am lăsat ,,prins’’ , ci pentru a arăta  că eseul , spre deosebire de alte scrieri, permite  digresiunea. 

Aceste forţe cosmice  de care se leagă  cu osârdie  astrologia,  care  se complace în practica  ghicirii   şi nu în  a explica  fenomenul,  ar putea fi declanşate de acceleraţia  tot mai mare a Universului aflat în expansiune.  Ei bine,  pentru această ipoteză am avut îndrăzneala să corelez ideea emisă de Huxley, privitoare la incertitudinea şi imprevizibilitatea socială cu teoria expansiunii tot mai accelerate a Universului şi m-am întrebat dacă există o legătură între viteza cosmică  tot accelerată, expansiunea universului  şi cea a existenţei pământene.                              

Teza corelaţiei universale este teoretizată de fizicienii relativişti şi se regăseşte în  teoriile  Universului  holografic,  a sincronicităţii holistice, dar  această ipoteză -   precum în cer aşa şi pe pământ - este foarte veche.  Viziunea   paralelismului celor două lumi, a lumii din cer şi a lumii de pe pământ, a fost promovată încă din timpul  civilizaţie  sumeriene. Sumerienii au intuit  existenţa unei  reflexii în oglindă a lumii cereşti şi a celei pământene.  ,,Aşadar, sumerienii vedeau dubluri gigantice , uriaşe ale unor fiinţe umane sau ale unor  obiecte, şi, în esenţă, admiteau că există un Univers paralel cu al nostru, o lume a zeilor pe care o vedeau în anumite împrejurări. Aşa se face că sumerienii şi după ei akkadienii credeau că tot ce există pe pământ există într-un anumit fel şi în cer, fiecărui lucru de pe pământ îi corespunde cu precizie un lucru identic în cer, după al cărui model ideal s-a realizat(cf. Mircea Eliade, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Buc. 1937, Ed. Vremea, p.21)

 Aceea viziune o expune şi Constantin Daniel în Civilizaţia sumeriană   

,, Analogia  strictă ce există între pământ şi cer, microcosmosul căruia îi corespunde  macrocosmosul din cer, a fost reluată de multe credinţe de la China antică până la alchimiştii evului mediu european şi la gnosticii greci sau Kaballişti, dar această corespondenţă este reductibilă la experienţa sensibilă a mirajelor în ultimă instanţă.’’ (Constantin Daniel – Civilizaţia sumeriană, p. 172).

Ideea corespondenţei cer – pământ  a fost  transpusă în Europa de filosofia platoniciană, care   vede, sub influenţa orfică , că lumea este o  copie a  lumii Inteligibilului.  

Dar cu adevărat,  aceste idei  au pătruns  pe calea filozofie oculte,  după cum ne asigură profesorul Culianu, prin filiera arabă, îndeosebi Picatrix a matematicianului andaluz  al-Madjritî,  care printre banalităţile omologiei macrocosmos şi microcosmos, promovează legătura practică dintre cer şi om – recte astrologia.  Cel care va influenţa în  mod  fatal gândirea europeană a evului mediu , este al – Kindî, cu lucrarea  ,,Despre radiaţie’’,     în care susţine existenţa ,,unei reţele de  raze invizibile provenind de la stele, ca şi de la toate obiectele de pe Pământ.’’                                                                                În mic, lumea pământeană este o reflecţie  în oglindă  , o   antilume a Universului.  Ideea  a fost reluată  şi dezvoltată de raţionalistul Leibniz în teoria monadelor. El susţine că Universul este alcătuit dintr-o multitudine de substanţe identice numite monade.  Monada este Ideea infinitului mic, a individualităţilor metafizice,   sugerată  din calcul infinitezimal, al cărui  autor a fost Leibniz.

Orice monadă, spune Leibniz, este o oglindă a Universului mare. ,,Monada este o individualitate, asemenea sufletului nostru,  o contracţie a universului, o lume în miniatură.’’(Mircea Florian -  Îndrumare în filosofie , Ed. Ştiinţifică, 1992, Bucureşti, p. 281).

Ideea comuniunii omului cu Universul a fost avansată şi de Alfred Adler, cel  de-al treilea psihanalist din triumviratul psihologiei veneţiene.  Aceste teze  sunt tot mai mult dezbătute azi de noile teorii cosmologice fundamentate pe  teoria relativităţii, a mecanicii cuantice şi teoria stringurilor.

Vechile filosofii  oculte,  mai cu seamă geomanţia venită din arta  islamică, practicată în vechime prin trasarea  de puncte şi linii pe nisip, este modernizată, după cum ne spune profesorul  Ioan Petru Culianu, de  filozofi florentini ai Renaşterii. Aceasta ar avea la bază legătura invizibilă  în  întregul cosmos , fapt pentru care evenimentele istorice  ,, pot fi prezise pe baza unor modele matematice simple, repetitive’’ (Ted Anton – Eros , magie şi asasinarea profesorului Culianu,  Ed. Nemira, 1997, p.36). În  baza acestei teorii  oculte  islamice s-a dezvoltat nespus demult, în evul mediu,   arta magiei.

 Recent, mai  mulţi fizicieni au găsit corelaţii între gândirea mistică orientală şi  rezultatele cercetărilor din  fizica cuantică, văzând Universul, nu ca un ansamblu de aglomerări materiale şi vid,  ci, la fel, ca misticii orientali ,   un  ,,paradis al lui Indra’’  în care se află  o împletitură de perle, în care privind pe una le vezi pe toate reflectate  în ea, în care orice obiect din lume le implică pe celelalte. Ideea texturii  este exprimată de poetul profet englez, William Blake, astfel:

Să vezi lumea într-un grăunte de nisip

Şi cerul într-o floare de câmp

Să ţii infinitul în palmă 

Şi veşnicia  într-o oră.

Aşijderea, Eminescu  exprima viziunea Universului în celebra sa aserţiune,   a  sâmburelui care cuprinde ,,ideea stejarului întreg’’ , sau şi  mai fascinata ideea că ,,Dumnezeu  e un  atom,  un punct  matematic.’’                                                                    

E de observat că existenţa umană, în sincronicitate cu acceleraţia  cosmică, şi-a accelerat dinamica existenţială; aceasta amplificare a acceleraţie spaţial-existenţiale,   corelată cu încălzirea globală, ar contribui la accelerarea mişcării de tip  brownian a indivizilor acestei lumi.

Omul modern trăieşte informaţional şi spaţial mai intens  existenţa şi, prin asta, şi temporal. Individualismul a crescut tot mai mult în detrimentul colectivismului ce   promova  ritualul( în toate culturile aşa zis primitive ritualul era un fundament al comuniunii cosmice ), conferea omului securitatea psihică în faţa Universului rece şi implacabil.  Ritualul întărea  spiritul de comuniune socială. În epoca  modernă ritualul,   lipsind  din ecuaţia existenţială, generează  un individualism egocentric  şi o stare nevrotică accentuată.      

Ritualurile  şi ceremoniile  au fost redus  la simulacre,  nu mai au forţa   extazului colectiv, care generau o forma mentis eliberată de stres şi anxietăţi. În Univers  ritualul  este forma  fundamentală prin care materia îşi manifestă mişcarea şi se auto-organizează.  

Atunci, cum se explică această necorelare cu socialul uman  actual ? Să găsim  aceasta soluţie în  cheia platoniciană a  participării  lumii materiale la lumea inteligibilului?  Să influenţeze mai mult lumea umană Universul?  Este oare posibilă  o schimbare de forţă  în Univers, anume spiritul uman  să influenţeze  mai puternic  lumea inteligibilului  prin ,,participare’’?          

         Nici religia, nici sectele, nici alte forme care impun ritualul ca fundament al organizării şi structurării,  ca  de pildă  lojele masonice, misa,  nu mai pot suplini autenticitatea trăirii sentimentului de comuniune socială. 

Prin urmare, individul uman se află tot mai singur şi mai izolat, iar reţele de socializare virtuală  de genul  Facebook, nu au darul  de a genera o  stare psihică satisfăcătoare. Dimpotrivă, în faţa avalanşei de informaţii-bombe, omul se simte tot mai izolat şi singur, mai  anxios şi din aceste motive tot mai nevrotic, căci legăturile virtuale nu pot suplini  legăturile psihosociale.   Interacţiunile umane pe spaţii globale sunt tot mai  frecvente, dar interacţiunea naţionalităţilor ( Babilonul modern),  are efect de respingere a  legăturilor.  În pofida căsătoriilor mixte sentimentul de comuniune socială este tot mai mult abandonat în favoarea individualului – un fel de a fi ,,singur printre străini.’’ E un sentiment acut de înstrăinare a omului de om.    

 Acceleraţia existenţială pare să  conducă spre ideea  intrării lumii într-o fază nouă de haos existenţial. Această sincronicitate a stării de haos a fost  remarcată de unii cosmologi  în  Univers şi în lume. ,,Se ştie deja că evoluţia de tip haotic este un numitor comun la toate scările astronomice: la scara sistemului solar, la scara galaxiilor, la scara clusterelor de galaxii, şi tot aşa până la scara întregului univers însuşi [..] Într-o societate cu fiinţe vii inteligente  vom avea un haos în plus  adăugat la  haosul din ecuaţiile lui Einstein’’ ( Frank J. Tipler – Fizica nemuririi, Dumnezeu, cosmologia modernă şi învierea morţilor, p.(X).

Starea de haos se petrece şi la nivelul individului, neliniştit şi nemulţumit de propria sa existenţă. De regulă, starea de haos la nivelul individului duce la nevroze severe. Se cunoaşte că numărul pacienţilor nevrotici  sunt  în continuă creştere.  Este acelaşi lucru pe care-l remarca şi Ioan Petru Culianu în  celebra sa carte ,,Eros şi magie în Renaştere, 1484’’, anume că, civilizaţia occidentală modernă reprezintă  produsul Reformei, care a avut drept consecinţă cenzura imaginarului , adică aceea ce Socrate     numea ,,nebunii divină’’  - ritualul şi divinaţia sau imaginarul  , prin apariţia ştiinţei şi  a instituţiilor moderne şi în plan psihosocial  -  proliferarea  nevrozelor. 

O lume  tot  mai nebună şi  mai  haotică înlocuieşte vechile structuri sociale   familia de tip celular   sau atomic -   ca  bază a socialului, ca şi cum, odată cu  fizica cuantică  lumea pare a   fi  intrat   în haosul cuantic. Ceea ce nelinişteşte este că, odată cu aceasta  valorile  morale sunt din ce mai puţin respectate,  cu atât mai puţin cele religioase,  omul intrând,  în  cercul vicios al mizerie morale, al distrugerilor şi  omorurilor  iraţionale,  a sexualităţi  şi criminalităţii absurde, a sectelor sinucigaşe, a satanismului, ce  induc  angoase şi mai incontrolabile  -    terorism, pedofilie, abuzuri de tot felul,   apariţia   familiei homo,  sinucideri în  masă,  etc.   E ca şi cum timpul lui Dumnezeu a fost luat de timpul  lui Satan. Forţa  lui  Dumnezeu din noi  este  înlocuită   tot mai mult  de  forţa  satanei. El se infiltrează subtil, ca o informaţie benefică , prin persuasiunea ştiinţei,  cunoaşterii  şi tehnologiei , dar mai cu seamă,    prin  abdicarea de la  câtimea de  norme  morale ce trebuiesc  respectate de fiecare individ  în  parte, prin  abdicarea de la credinţă.                                                                          

Implicit destinul individului, în condiţiile accelerării vieţuirii şi a intrării omenirii într-o fază  nouă de haos, se  schimbă. În pofida amplificării cunoaşterii şi a dezvoltării tehnologice, sau  poate tocmai din acest motiv, destinul  individului a căpătat o nouă viteză existenţială. Amplificarea interacţiunilor umane creşte pericolul de haos existenţial. Dovada cea mai palpabilă o constituie creşterea şi amplificarea  relaţiilor şi corelaţiilor  matrimoniale, creşterea numărului de copii fără tată sau fără mamă, a familiilor uni-parentale, care proliferează  nevrozele şi   sporesc haosul  existenţial.         

  .

De te doresc...

De te doresc…


De te doresc atât de mult femeie!
E pentru că…, născută eşti ,,din mine''.
Când te-am văzut aprinsa-i o scânteie
Şi-atunci m-am cunoscut…, prin tine.


De când te-a separat de mine Zeul,
De-atunci, dorinţele-n mine ard.
Mereu te caut să îmi unesc cu tine eul.
Să te găsesc: e oare un destin?... sau e hazard?


Deschide-mi, dară, poarta lumii!
Şi, dă-mi să muşc din fructul cel oprit!
Ca să cunosc şi binele şi răul,
chiar alungat din rai şi aspru pedepsit.


Sub raza de argint a lunii;
Ne vom uni vrăjiţi, în Unul,
Ca să schimbăm de-acum fiinţa lumii
Să fim la fel, cum e… şi Zeul!''