Blogul lui Vasile Anton Ieșeanu: august 2011

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/08/farmecul-vietii.html

Farmecul vieţii

Moto: ,,Eu rămân ce-am fost : romantic’’ - M. Eminescu

Farmecul vieţii este o stare de spirit deosebită , pe care fiinţa umană o trăieşte în perioada adolescenţei. Farmecul vieţii este o forma mentis în care domină iluzia asupra realului. Farmecul viţeii trebuie trăit până la vârsta de treizeci de ani. După această vârstă farmecul vieţii îşi pierde magia.

Fiecare etapă biologică îşi are farmecul ei, dar adevăratul farmec al vieţii îi este conferit fiinţei umane în perioada edenică, de la pubertate când copilul începe să conştientizeze binele şi răul, plăcerile şi neplăcerile vieţii, până la alungarea din rai, adică până la căsătorie, moment ,,când va asculta de glasul nevestei sale şi în sudoarea frunţii sale îşi va mânca pâinea’’ (Genesa 3,17,18, 19). De regulă, cuplurile se formează după petrecerea perioadei de farmec al vieţii, între 20 -30de ani. În prezent, tendinţa ultimilor generaţii este de a forma perechi spre vârsta de 30 de ani şi chiar după 30 de ani. Prelungirea perioadei de farmec al vieţii poate fi benefică fiinţei umane. Omul este o fiinţă ludică şi prin urmare are nevoie de perioadă prelungită pentru jocul dea viaţa. În fond, jocul infantil, pur, fără interese şi lăcomii pecuniare e partea cea mai frumoasă a vieţii umane. Homo ludens, omul care joacă e omul dionisiac – omul plăcerilor senzoriale şi a creaţiilor spirituale. Poezia s-a născut în joc. Chiar şi limbajul poetic este un limbaj ludic. Poeziei i se alătură cântul şi dansul. Toate aceste manifestări formează o sinergetică culturală şi are ca dominantă partea feminină a minţii omului.

Însăşi viaţa culturală a omului predispune fiinţa umană la joc.. ,, În jocul în sine, cu toate că este o activitate a spiritului, nu există nicio funcţie morală , nici virtute, nici păcat.’’ ( Johan Huizinga – Homo ludens, p.44) .

În pofida faptului că fata-femeia se maturizează cerebral înaintea băieţilor, rămâne ataşată jocului. Poezia, cântul, jocul, cultura romantică în general este apanajul spiritualităţii feminine. Cu aceste jocuri romantice obscure femeia îl atrage pe bărbat, în general un visător apolinic.

Homo ludens are însă o limită biologică când poate să joace. Dincolo de această limită, omul, dacă ar continua jocul, ar friza nebunia sau infracţionalitatea.

Cu toate că joaca, fiind o oponentă a seriozităţii , presupune limite biologice, în anumite împrejurări, eliberaţi de îngrijorările şi spaimele vieţii, chiar şi oamenii maturi tind să redevină copii. Unii bătrâni chiar dau în mintea copiilor. Puerilismul este o evadare din închisoarea constrângerilor şi a anxietăţilor societăţii moderne.

După căsătorie începe vârsta maturităţii când fiinţa pierde starea psihică ce dă farmec vieţii. Nu-l mai atrage fascinaţia jocului. E momentul când omul intră în faza matură , cea a responsabilităţii şi seriozităţii , a filosofării şi înţelepciunii.

E necesar să amintim că Isus şi Socrate au început să filosofeze, să cuvânteze şi să propovăduiască normele morale, după treizeci de ani. Mulţi tineri, din generaţiile actuale, s-au hazardat să filosofeze la vârsta când ar fi trebuit să trăiască din plin plăcerile care dau farmec vieţii şi, negăsind vieţii vreun sens anume, au sfârşit în suicid.

Mircea Eliade, spunea în Scrisori către un provincial că aştepta cu ,,spaime de apocalips’’ să afle din ziare, despre tânărul acela filosof din provincie ,,vestea sinuciderii’’ sale.

Vechii greci refuzau tinerilor sub treizeci de ani filosofia. Probabil s-au confruntat şi ei cu fenomenul sinuciderii în rândul adolescenţilor filosofi.

Spre deosebire de oricare altă vieţuitoare la care sensul vieţii este programat, omul are marea libertatea de a da el însuşi sens vieţii. Aşadar, fiecare fiinţă umană dispune de această capacitate mintală de a da sau nu sens vieţii. Problema mare este de a găsi un sens vieţii. Majoritatea găsesc un sens vieţii , o raţiune şi o motivaţie de a trăi – a trăi pentru ceva sau pentru cineva. Dar există şi mulţi rătăciţi, cei care trăiesc pur şi simplu ca frunza-n vânt.

Victor Francl, cel de-al treilea şef al şcolii vieneze de psihanaliză, care a supravieţuit lagărelor naziste, afirma că supravieţuirea, în condiţii limită de existenţă, depinde dacă este motivată de această aserţiune - a trăi pentru ceva sau pentru cineva.

Cei mai vulnerabili s-au dovedit a fi cei care n-au găsit ceva sau pe cineva pentru a trăi şi nici n-au aflat sensul vieţii. A trăi pentru ceva e mai presus decât a trăi pur şi simplu, îl povăţuia Socrate pe Alcibiade. Generalul atenian nu i-a ascultat sfatul şi a murit , tânăr, în mod ruşinos.

Victor Francl afirma că există trei valori ale existenţei – valoarea existenţială, anume ceea ce ni se întâmplă, valoarea creativă sau contribuţia noastră în lume şi valoarea atitudinală sau răspunsul nostru în situaţii limită.( Stephen C Covey – Eficienţa în şapte trepte )

Fiecare etapă a vieţii are un anumit farmec, dar perioada care conferă existenţei umane adevăratul farmec al vieţii este perioada adolescenţei . Ea trebuie trăită şi-atât. Există fără îndoială, la vârsta adolescenţei, un farmec al vieţii pe care cei mai mulţi nu-l conştientizăm.

În această perioadă, orice tânăr trebuie să renege filosofia. Dominata biologică a acestei perioade este cea senzorială şi băiatul şi fata trebuie să exploreze şi să experimenteze senzorialul. De altfel, preocuparea tinerilor, în această perioadă , vizează mai mult corpul şi mai puţin mintea. Fetele se preocupă de frumuseţea afişată a formelor , băieţii se centrează pe organul sexual şi pe propria lor virilitate.

Cultura , educaţia , învăţământul au forţat comprimarea în aceste etape şi a dominatei spirituale. Tinerii ar trebui să cunoască în perioada adolescentină doar senzorialul. Civilizaţia îi supune însă unui intens bombardament informaţional. Senzaţionalul şi cunoaşterea spirituală, amplificate de mijloacele mass-media, îi constrâng pe tinerii din societăţile moderne şi-ii supun unei presiuni psihice insurmontabile. Cu cât o societate este mai puternic tehnologizată cu atât fiinţa umană este obligată să renunţe la beţia dionisiacă şi să se afle într-o permanentă stare de luciditate.

Farmecul vieţii nu e dat de gândire, de cunoaşterea spirituală ci de trăirile senzoriale în mai mici sau mai ample comuniuni dionisiace. Între visarea pe care o simte tânărul apolinic, ca o chemare a spiritului spre absolut şi senzorialul concret, cu care îl ademeneşte fata din Floare albastră, e de preferat acest senzorial.

Visătorul apolinic este abandonat de fată; ea nu-i poate înţelege visările, ea vrea trăirea senzorialului vrea concretul aici şi-acum. El o va pierde pentru primul care-i va oferi voluptăţile senzoriale şi materiale concrete, nu vise.

Visătorii apolinici nu au ce căuta în această lume. Lumea concretă nu e pentru ei. Femeia nu poate înţelege visătorii. Ea îl părăseşte pe visător pentru bărbatul fără vise şi iluzii, fără idealuri; femeia vrea un bun gospodar, care câştigă bine, îi face copii şi o ajută să-i crească.

Visele de creator, de explorator, de gânditor vor sfârşi în tristeţi incomensurabile fără femeie, aşa cum de altfel a sfârşit Poetul care a tânjit toată viaţa după o femeie, după femeia lui. Petre Ţuţea , Sergiu Nicolaescu au exprimat, la fel, regretul că nu s-au căsătorit.

Fără un suflet de femeie, bărbatul rămâne un mare singuratic. Întrebat fiind Socrate de un tânăr atenian dacă să se căsătorească sau nu - marele moralist i-a răspuns: ,,Orice vei face vei regreta.’’ Totuşi, la bătrâneţe , nevoia bărbatului de a avea alături un suflet de femeie devine stringentă. Şi nu doar la bătrâneţe. Nimic nu se poate realiza în viaţă fără cooperarea celor doi. În rezolvarea problemelor existenţiale, bărbatul este mai dependent de femeie, decât femeia de bărbat.

Dar ce ar fi lumea fără aceşti visători? Fiecare generaţie are nevoie de aceşti visători spre a nu fi uitată. O generaţie fără visători este o generaţie non-creativă. Nu doar visătorii sunt abandonaţi de femei, ci şi filosofii tineri sunt ocoliţi. Aceşti tineri exaltaţi, care cred că au descoperit piatra filosofală, sfârşesc mai întotdeauna în suicid. Ei se află într-o criză acută, un paradox al existenţei, o dihotomie imposibilă, o stare schizofrenică a mentalului între dorinţă de a trăi dionisiacul, la fel ca ceilalţi, şi vanitatea autoindusă de a privi lumea din turnul de fildeş.

Riscul cel mare pentru visător este să piardă tocmai ceea ce dă farmec vieţii - fata care îl îndrăgeşte, poate sufletul pereche. Căci dominanta farmecului vieţii este dată de feminitate. Când spunem feminitate, ne gândim la romantism. Dominanta mintală feminină este una romantică. E o stare de spirit specială , pe care o trăiesc majoritatea tinerilor în perioada adolescentină. Unii rămân, aşa cum afirmă şi Poetul, mereu romantici, veşnic îndrăgostiţi.

Vârsta adolescentină este perioada răzvrătirii, a micii rebeliuni împotriva regulilor şi normelor parentale , a imaginaţiei creative şi originalităţii în comportament şi vestimentaţie (ţinute provocatoare - emo, goth, punk , rock), un amestec de voluptate şi suferinţă , predilecţie pentru obscuritate, mit, simbol( tentaţie satanistă), nevoie stringentă de puritate, voluptate şi cruzime.

Toate aceste manifestări romantice - obscuritatea, povestea, simbolistica sunt caracteristici ale minţii feminine. Farmecul vieţii coincide cu starea de spirit romantică a fiecărei fiinţe umane. Fiecare generaţie trece prin această perioadă efeminată a vieţii. Cântul , dansul, contactul epidermic , strângerea de mână toate acestea ţin de partea feminină din noi. Dominanta farmecului viţeii constrânge pe fiecare băiat la această dulce şi periculoasă feminitate. Fără această feminitate ,,totuşi este trist în lume.’’ (M. Eminescu – Floare albastră).

Ceea ce conferă farmec este această dominată a feminităţii în perioada adolescentină. Ea generează beţia dionisiacă şi extazul dătător de nebune delicii. Fără a le fi trăit la vârsta oportună nu le mai poţi trăi . Şi chiar dacă le trăieşti nu mai au acelaşi farmec ca la vârstă biologică optimă când se trezesc ,,instinctele dionisiace’’ şi trăirea se transformă în extaz şi uitare de sine. Nevoia de orgie dionisiacă devine o necesitate a comuniunii de grup, când toţi se simt unul şi unul toţi.

În fond, discotecile reiterează nevoia ancestrală a tinerilor de a trăi plenar dionisiacul, moment în care sunt nivelate toate deosebirile sociale şi de clasă - toţi sunt egali, indiferent de poziţia socială sau politică a părinţilor genitori.

Cântul, dansul şi exaltarea le conferă o stare de superioritate, de zei, neîmpărtăşite de cei care din varii motive nu pot participa la această nebunie colectivă de deşănţare şi aţâţare sexuală până la abandon şi perversitate. În această exaltare colectivă tinerii se eliberează de energiile negative , acumulate periculos în stresul vieţii moderne.

E momentul cînd se dezlănţuie instinctualitatea colectivă, de grup , în care amestecul de ,,abjecţie, voluptate şi cruzime’’ spune Nietzsche, conferă grupului acea forma mentis de ,,extaz dătător de delicii’’ izvorâte din adâncul inconştientului colectiv. În acele momente ale uitării de sine nimic nu mai are preţ decât trăirea aceea dionisiacă a instinctelor dezlănţuite la maxim.

Inşi fără nicio morală, fără niciun adevăr, nepăsători faţă de prieteni , faţă de familie, prinşi în forme aberante de biologie exaltată, aşa îi prezintă Mircea Eliade în Huliganii. În zilele noastre, beizadelele, fii sau fiice ale politicienilor şi patronilor excelează în astfel de manifestări extreme.

Cum politicienii tolerează şi încurajează grotescul acestor domni Goe, care etalează maşinile de lux pe banii furaţi din buzunarul celor mulţi, este evident că pentru majoritatea tinerilor români, actul creator este descurajant. Tinerii superdotaţi, fie emigrează să-şi împlinească visurile creative în folosul altor state, fie se pliază şi se complac în această filozofie al lui pseudo instaurată de clasa politică, dusă la extrem de actuala putere a troglodiţilor portocalii.

În atare situaţie, tineretul român, saturat până la vomă de aceşti imbecili care ne guvernează, îşi refulează orice acţiune creativă, evadând în discoteci ori eşuând în alcool , drog şi sex. Toată plăcerea dionisiacă a românului se reduce la grătarul cu mititei, baxul de bere şi dragoste murdară pe Dâmboviţa.

Tinerii refuză realitatea românească în care inteligenţa şi creativitatea înseamnă imbecilitate, iar prostia este ridicată la rang de virtute. Unde-i generaţia creativă al lui Mircea Eliade? Tinerii români cei mai dotaţi şi mai creativi pleacă peste hotare. Mica insulă latină sărăceşte pe zi ce trece şi se umple de piraţi după chipul şi asemănarea actualului pirat-cârmaci.

În loc să caute soluţii spre a stimula creativitatea tinerilor români spre binele tuturor, aceşti imbecili care ne guvernează alungă spiritele bune ale aceste naţii. Cu cât se înmulţesc mediocrităţile cu atât comunitatea poate fi manipulată mai lesne . Mediocrităţile nu pot trăi pe propriile lor picioare , ci pe proptele , pile , cunoştinţe, relaţii, care fac dintr-un popor demn şi mândru o comunitate bicisnică aservită piraţilor portocalii, lacomi şi perfizi. O, sancta simplicitas!

Din vechea Eladă şi până în zilele noastre, istoria se repetă cu fiecare generaţie de tineri teribilişti. Individul simte o nevoie stringentă de ritualizare a instinctelor spre a se apăra în faţa angoaselor şi spaimelor , pe care societatea modernă le amplifică nemăsurat.

Este farmecul vieţii conferit de această beţie simţurilor sau de formele de sex extrem, de fetişismele şi perversiunile la care apelează tinerii din epoca modernismului? Noi credem, că mai mult decât toate aceste procedee erotice , ceea ce conferă farmec vieţii este starea dionisiacă creativă.

Această vârstă biologică a farmecului vieţii nu este propice pentru meditaţie şi filosofare. E timpul trăirii la maxim a vieţii cu toate receptaculele deschise. A acţiona, a face, a visa şi a crea, trebuie să fie pentru tineri etica existenţei în această perioadă biologică a vieţii. În perioada adolescentină fiecare tânăr trăieşte o poveste scrisă sau o concepe spre a o trăi. Cu cât povestea este mai fascinată cu atât farmecul vieţii îl prinde mai mult.

Farmecul vieţii se trăieşte la vârsta iluziilor, cînd totul fascinează şi te prinde în vraja şi magia clipei, când tot ce zboară se mănâncă, cum spune un proverb român. Până la treizeci de ani trebuie să guşti toate plăcerile, căci după această vârstă, începi să te întrebi dacă viaţa are vreun sens. Or, tocmai trăirea plenară a farmecului vieţii te scuteşte de aceste întrebări depresive. Farmecul vieţii, cel mai adesea ne minte, ne prinde în capcane subtile , ne atrage în plăceri interzise(mereu va exista un fruct interzis), dar fără aceste plăceri viaţa îşi pierde farmecul. În această perioadă tinerii sunt într-o permanentă stare de îndrăgostire, mereu în căutarea sufletului pereche.

Nimic nu farmecă mai mult ca o agapă plină de glume, de spirit încins, de discuţii şi glume ce te prind şi te aprind, te captivează şi te fascinează până la uitarea de sine, de lume şi de timp. Nimic nu fascinează mai mult decât iubirea pură, acea folie en deux , cum spun francezii, când băiatul şi fata devin un singur trup, o singură minte, un singur spirit, ce formează o uniune sublimă a androginului - sufletul pereche. Uneori , nebunia în doi(când fata este în mod absolut aservită) , ia forme aberante, poate duce la crimă, ca în cazul celor doi studenţi de la Timişoara.

Starea indusă de farmecul vieţii e una specială. Totul îţi induce această stare specială, în care te simţi una cu Universul: tot sufletul tău e gata să accepte necondiţionat orice ţi se oferă, ca şi cum tot Universul ar concura pentru această stare de fericire.

E o stare psihică vecină cu nebunia , când ai vrea să râzi, să cânţi, să strigi, să alergi, să zbori, când crezi că totul ţi-e permis, când devii micul teribilist. E momentul cînd descoperi autonomia existenţei, libertatea absolută , spiritul comuniunii de grup şi starea de frondă împotriva regulilor parentale şi sociale anchilozate în timp .

Despre starea aceasta specială îţi vei aminti mereu, dar niciodată nu o vei mai putea repeta. Acest farmec al vieţii nu se poate trăi prin intermediul reţelelor de socializare, ci prin contactul direct al companionilor. Din păcate, reţelele de socializare distrug ritualurile ce dau farmec vieţii. O privire surprinsă , o strângere de mână, un contact epidermic, toate aceste banalităţi au o încărcătură energetico – emoţională mai profundă decât orice vorbă de spirit schimbată pe reţelele de socializare.

Cred, cu tărie, că orice fiinţă umană are dreptul la aceste plăceri ale vieţii fără de care viaţa ar fi, vorba poetului francez, Baudelaire, un timp care ne-apasă tot mai greu.

Mircea Eliade şi-a impus din fragedă tinereţe un program spartan în privinţa studiului. Dar nu toţi oamenii care accesează plăcerile spiritului sunt croiţi după acelaşi calapod şi nici nu avem pretenţia de a ajunge o valoare culturală de talia lui. E un risc enorm să te supui unui asemenea program spartan. Pentru asta trebuie să renunţi la ceea ce dă farmec vieţii - jocuri , petting-uri, toate aceste nimicuri care iluzionează şi generează o stare emoţională de fericire.

Trebuie să ai o anumită chemare, o voinţă izvorâtă din tine şi dincolo de tine, care să te împingă cu o forţă devoratoare spre împlinirea unui scop. Mircea Eliade s-a văzut proiectat în fruntea generaţiei sale şi numai cu supremul său efort a putut rămâne şef ul ei. Eliade a fost unul din cei mai mari magi ai României interbelice şi postbelice. Magii sunt rari şi singuratici.

Se pare că există o rătăcire a tinerilor în această junglă de informaţii, de idei, unele periculoase, de tentaţii spirituale absurde. Unora le-au sucit minţile până acolo, încât nu au mai găsit nici un sens vieţii şi s-au sinucis. Fiecare etapă a vieţii trebuie trăită după normele ei biologice, fără a ne lăsa dominaţi mai mult de plăcerile dionisiace decât cele apolinice.

În această privinţă, morala lui Epicur este, dintre toate formele de morală - hedonistă , cinică, stoică, cea mai adecvată fiinţei umane, o îmbinare armonioasă a plăcerilor senzuale - kinematice, cum le numea filosoful, plăceri trecătoare, cu cele katastematice - spirituale, în care dominante trebuie să fie acestea din urmă. Plăcerile spirituale pot fi prelungite la nesfârşit, nu afectează în vreun fel fiinţa umană, spre deosebire de cele kinematice care pot îmbolnăvi grav organismul.

Cea mai apropiată religie de morala epicuriană, o regăsesc în morala creştinismului ortodox, care nu impune, ci doar recomandă reguli morale şi dă dezlegare la multe plăceri.

Odată cu înaintarea în vârstă, omul, vrând-nevrând, renunţă la multe plăceri senzoriale care dau farmec vieţii Renunţarea treptată la plăcerile senzoriale în favoarea celor spirituale înseamnă renunţarea la iluzii şi la ceea ce numim farmecul vieţii.

Aşadar, în perioada tinereţii până la maturitate (în jurul vârstei de 30 de ani) este bine ca dominante să fie plăcerile senzoriale - acestea fiind conforme cu dezvoltarea biologică, iar mai apoi cele katastematice până la sfârşitul vieţii, adică spirituale. A cantona în plăcerile senzoriale e o contradicţie a existenţei biologice. Toată filozofia vieţii constă în a trăi, la momentul biologic oportun , bucuriile existenţei.

Nu poţi însă cunoaşte cu adevărat viaţa , dacă nu ai gustat din plăcerile senzoriale. De aceea aceste experienţe nu trebuie ratate. Experienţele trăite în exerciţiile de zi cu zi ale existenţei,formează fundamentul moral al vieţii.

Regula de aur ce trebuie respectată cu stricteţe este aceea ca în varii relaţii să nu faci rău cu bună ştiinţă spre a-ţi satisface plăcerea de moment. Cel mai uşor e să faci rău, cel mai greu e să faci bine.

Trăim într-o lume autonomă. Dumnezeu nu intervine în această lume spre a pedepsi, pe unul sau pe altul, pentru păcatele săvârşite. Există ,credem o monitorizare a faptelor şi gândurilor noastre bune şi rele, la nivelul inconştientului. În viaţă totul se plăteşte. Şi nu doar noi, ci şi de urmaşii noştri.

Cu toate că lumea funcţionează autonom ea nu este independentă ci interdependentă. La fel individul , deşi este autonom, nu este independent. În cadrul existenţei noastre se realizează relaţii de interdependenţă, relaţii, care la nivelul inconştientului sunt monitorizate şi determină autoreglarea binelui şi răului pe care îl facem cu gândul sau cu fapta.

Există astfel o justiţie imanentă care mai devreme sau mai târziu se întoarce împotriva noastră. Este , ceea ce numesc efect de bumerang, pe care nu-l conştientizăm când comitem răul cu gândul sau fapta. Binele şi răul se întoarce când ne aşteptăm mai puţin, în varii situaţii şi împrejurări.

Un autor român, anume Toni Victor Moldovan în cartea sa, Programul Terra, pe care o numeşte, orgolios, ,,brevet românesc de decodare a bibliei’’ încearcă să acrediteze ideea unui Dumnezeu extraterestru. Deşi nu suntem de acord cu o asemenea interpretare a unui Dumnezeu extraterestru, sunt suficiente dovezi ale efectului de bumerang care ne conduc la ideea monitorizării binelui şi răului comis de oameni, de inconştientul colectiv şi al fiecăruia în parte .

Vechii elini au întrevăzut, în forţa destinului, forma plăţii şi răsplăţii. Heraclit afirmă că ethos-u omului este daimonul său, fiind perceput adesea ca o justiţie impersonală, oarbă, necruţătoare.

În pofida asigurărilor date de darwinism, care combătând lamarckismul, afirma că informaţia dobândită nu se transmite. Studiile sociologului francez Ėmile Durkheim , confirmă ipotezele lamarckiste, anume că anumite informaţii cu o încărcătură emoţională deosebită ( cum este de pildă suicidul, care acţionează , în mod radical asupra ADN-ului neuronal, implantând informaţia, pe care o transmite pe parcursul mai multor generaţii, de regulă , cinci-şapte generaţii.

Ereditar nu se transmit caractere, cum cred lamarckiştii, ci informaţii. Or ceea ce modifică informaţia ADN-ului neuronal este, fie o repetare a unei acţiuni, a unui comportament, fie o puternică energie emoţională , generată de o trăire extremă, a unei situaţii-limită - crimă, suicid, etc. Aceste informaţii, ce modifică ADN-ul neuronal, se transmit urmaşilor pentru mai multe generaţii. Urmaşii vor repeta ca şi cum ar fi primit o comandă posthipnotică acţiuni şi comportamente ale înaintaşilor.

Chiar dacă această lume funcţionează autonom, există o justiţie imanentă care ne monitorizează faptele. Aceasta măsură etică este implantată în inconştientul nostru, asupra căruia nu putem acţiona şi care ne dirijează spre împlinirea a ceea ce ne revine drept răsplată pentru gândurile şi faptele noastre bune sau rele.

Vechii elini au perceput-o ca un joc al hazardului , ca şansă, independentă de voinţa noastră conştientă, dar cu siguranţă ţine de ceea ce este programat în inconştient. În viaţă totul se plăteşte şi se răsplăteşte. Ceea ce nu plătim noi, vor plăti urmaşii noştri. Viitorul este proiecţia trecutului

Socrate a sesizat bine lucrul acesta, anume că omul nu comite răul cu bună ştiinţă ci din ignoranţă. Dacă omul ar fi conştient de efectul de bumerang, anume că răul se întoarce împotrivă-i, mai devreme sau mai târziu în cursul vieţii lui sau a progeniturilor sale, ar evita să comită răul asupra semenului său. Acelaşi lucru l-a propovăduit şi Isus.

Farmecul vieţii nu constă în a comite răul, din impulsivitatea adolescentină sau din ignoranţă, ci de a trăi plenar timpul predestinat acestei perioade. Farmecul vieţii e momentul când totul dă în floare. Fiecare generaţie trăieşte aceste momente de iluzii, înfiorare şi erotism pur.

Adevăratul farmec al vieţii îl regăsim în perioada adolescentină, când copilul încă trăieşte în raiul părintesc. Am putea stabili că perioada optimă a farmecului vieţii coincide cu perioada edenică a ieşirii din copilării până la maturitate. Tânărul prins în această etapă a vieţii vrea să fie liber – să facă orice, nu vrea să fie încorsetat de reguli şi etici. E momentul când prietenia, comuniunea socială şi confesiunea camaraderească sunt acţiuni fireşti, adesea credule, neselective. Cei implicaţi emoţional devin victime ale escrocilor sentimentali sau ale perverşilor. Libertatea capătă adesea forma extremă a libertinajului, a spiritului de gaşcă, a faptelor iraţionale, a nebuniei eroice.

,,Eu cred, afirma Mircea Eliade în nebunia afectivă, nu în poză.’’(Sensul nebuniei - Cuvântul 25 februarie 1928). Nebunia afectivă presupune pasiune, patima de a descoperi adevărurile esenţiale.

La generaţiile actuale, când maturizarea biologică este mai rapidă, farmecul vieţii poate fi trăit de la vârsta de 12 ani până la vârsta de 21-23 ani.

La 16 ani, Eminescu aflat la Blaj, plimbându-se cu prietenul său, Filimon Ilia pe malurile Târnavei, scria vizionarul poem ,,Amicului FI’’ în care vorbeşte de farmecul vieţii.

,,Târnava prinsă-n galbine maluri

Şoptia prin unde gândirea sa

Pe când plimbarea ni rătăcea

Visări , speranţe pe frunţi de valuri

Ţii minte când te-ntrebai

Ce este omul? Ce-i omenirea?

Ce-i adevărul? Dumnezeirea?

Şi tu la nouri îmi arătai?

Dar credeam ambii în adevăr

Sorbiam din aer ca din dreptate

Priveam la soare c-an libertate

A fi credeam că e un drept de fier

…………………………………….

Dar tot amice nu voi uita

Acele doruri tainice , sfinte

Farmecul vieţii, îl ţii tu minte?

Cum şoptia dulce , deşi minţia.’’

(M. Eminescu – Amicului F.I.)

Farmecul vieţii, deşi minte fiecare generaţie, deşi o amăgeşte şi o atrage în jocul adorabil şi capricios , pervers şi dulceag al adolescenţei şi a romantismelor desuete sau ne prinde în fascinaţia clipei , ori ne atrage în idile voluptoase şi melancolii devorante sau , la sfârşitul adolescenţei , ne încântă sufletul ori ni-l otrăveşte cu nostalgii amare, rămâne cea mai plăcută perioadă a vieţii.

Farmecul vieţii coincide cu perioada edenică din mitul biblic. După această perioadă urmează alungarea din rai , cînd fiinţa umană trece în a doua etapă a vieţii şi ,, cu sudoarea frunţii sale’’ îşi va mânca pâinea. (Genesa [Facerea] – 3,199) Dar este romantismul desuet? Oare nu ne obligă feminitatea din bărbaţi şi mai cu seamă din femei să fim mereu romantici?

Eminescu mărturiseşte , în poemul ,,Eu nu cred nici în Iehova’’ , că nu crede în zei , nici în Iehova, nici Budha – Sakya – Muni ,,nici în viaţă , nici în moarte’’, dar va rămâne ce-a fost - ,, romantic’’. Fără acest romantism, care dă farmec vieţii, existenţa ar fi searbădă şi fără sens. Tot ceea ce dă farmec vieţii ne ispiteşte sufletul cu magia unei feminităţi plină de vrajă şi iluzii. E bucuria cea mai mare a existenţei - când iluziile par atât de reale, încât a trăi clipa fără a simţi, ca la vârsta a treia, îngrozitoarea apăsare a timpului, este cea mai fascinantă aventură a lui ,,a fi’’ în lume, ca ,,un drept de fier.’’ Cine crede, la vârsta adolescenţei, în moarte? Viaţa, la vârsta pubertăţii, ne apare o eternă poveste - tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, cum spune cunoscutul basm românesc.

Bibliografie:

1 - Biblia

2 Johan Huizinga - Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucureşti , 2003

3 – Mircea Eliade - Profetism românesc, Ed. Roza vânturilor , Bucureşti, 1990

4 - Stephen C Covey – Eficienţa în şapte trepte, Ed. Alfa, Bucureşti ,2000

5 - Mihai Eminescu - Poezii , Proză literară, Ed. cartea românească, Bucureşti,1984

6 Friedrich Nietzsche – Naşterea tragediei, Ed. Pan, Iaşi, 1992

7 – Mircea Eliade - Huliganii, Ed. Rum-Irina , Bucureşti, 1992

8 - Toni Victor Moldovan în cartea sa - Programul Terra, Ed. Conexiuni, Sibiu, 2000

Blogul lui Vasile Anton Ieșeanu

Faceți căutări pe acest blog

marți, 30 august 2011

Universul vizual al Ligiei(Câmp cu sori)

Universul vizual al Ligiei(Câmp cu sori) http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/

Universul vizual al Ligiei(Buna mea)

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/

luni, 22 august 2011

Somnul naţiunii alege, pentru guvernare, monştri!

sâmbătă, 20 august 2011

Universul vizual al Ligiei (Soarele verii)

joi, 18 august 2011

Universul vizual al Ligiei(Natură moartă)

vineri, 12 august 2011

Universul vizual al Ligiei (De ziua ta)

duminică, 7 august 2011

Cum ne trăim viaţa?

Despre mine

Arhivă blog