joi, 29 septembrie 2022
marți, 27 septembrie 2022
CINE A RUINAT PĂMÂNTUL?...
... La moartea lui Neamţu (colosal poem) de Mihai Eminescu: Ce intuiție genială a avut Eminescu! „ Ai ştiut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină?...” Omul sub mirajul Binelui tot mai mare al științei și al Răului în egală măsură de mare, dar care nu e luat încalcul sub mirajul Binelui a creat un univers artificial , paralel universului naturii, care doar în aparență este mai benefic, căci în acest Bine mai mare este mascat un Rău distructiv apocaliptic. Lumea artificială creată de om - înaltă tehnologie deosebit de poluantă, centrale nucleare și arme nucleare de distrugere în masă, o agricultură plină de chimicale, de plante și animale modificate genetic, toate acestea a un impactdeosebit de distructiv asupra atmosferei și climei pământului încât , dacă nu sevor lua măsuri urgente pentru salvarea plaetei vor conduce Pământul la ruină.
Este, Eminescu, așa cum îl descrie în poemul Memento mori, chiar acel #mag cititor în stetele , care a prevăzut viitorul omenirii?... Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur/ Unde-a cerului mii de stele ca-ntrun centru se adun/El în mic privește-acolo căile lor tăinuite / Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite / Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun!” La moartea lui neamțu (colosal poem) Eminescu vede pământul ruinat! Cea mai îngrozitoare #criză, nu e nici războiul lui Putin, nici criza finaciară , nici criza energetică, nici criza suveran- națională, nici criza de încredere în politic, ci criza climatică - RUINA PĂMÂNTULUI! În #viitorul apropiat vom trăi experiențe de #coșmar! Ele au început deja ,dar pentru mulți orbi sunt invizibile.
LA #MOARTEA LUI NEAMȚU
de Mihai Eminescu: Ai ştiut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină?...
Lăsaţi clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă,
Lăsaţi turnul ca să mişte a lui inimă de fier,
Căci de stele mai aproape el le dă acuma samă
Că un suflet bun şi nobil se îndreaptă către cer.
Clopote, tu simţi durerea şi urmezi cu-a ta cântare,
Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt,
Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare
Lutul palid, fără suflet, să-l depunem în pământ.
Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine!
Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat!
Inima? Câtă simţire frământat-a ea în sine?
Sufletul? Câte speranţe, câte visuri a păstrat?
Ş-azi nimic. Lumea gândirii e o lume sfărâmată
De lemnoasa mân-a morţii inima e stoars-acum,
Şi imaginele-s şterse, ce prin el treceau odată,
Sufletul (dacă există) printre nori îşi face drum.
Ai ştiut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină?
Că-i o sarcină viaţa? Că-i martiriu să trăieşti?
Ai ştiut tu cum că moartea e un caos de lumină,
Că la finea veciniciei te-aştept stelele cereşti?
De-a vieţii grea enigmă ţie-acuma nu-ţi mai pasă,
Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus.
Pe când nouă-ncă viaţa e o cifră ne-nţeleasă
Şi-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus.
În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,
Să citim din cartea lumii semne ce noi nu le-am scris.
Potrivim şirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,
Măsurăm maşina lumii cu acea măsurătoare
Şi gândirile-s fantome, şi viaţa este vis.
Autor: Vasile Anton Ieșeanu, miercuri, 28 septembrie 2022, Iași