Faceți căutări pe acest blog

joi, 29 decembrie 2011

Hobby-ul lui Petrică Pascal


 http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/12/pomul-de-craciun-instalatii.html
Cuscrul meu şi prietenul meu cel mai bun, Petrică Pascal, are două hobby -uri - colecţionează băuturi alcoolice cu cele mai inedite alcooluri în fascinate forme de sticle şi instalaţii pentru sărbătorile de iarnă pe care le-a ansamblat în cele mai impresionante ghirlande şi feerii de lumină şi culori. Priviţi! Veţi rămîne în extaz! Vasile Anton

miercuri, 28 decembrie 2011

Jos pălăria, d-le Primar!

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/12/un-primar-bibliotecar.html






          Comuna  Şipote,  din judeţul Iaşi, a fost cunoscută multă vreme drept comuna cu moara de grâu. Moara de la Şipote era cunoscută pe o distanţă de câteva poşte. Aici veneau să macine grâul  ţăranii de la toate comunele învecinate, uneori stând la rând la măcinat şi câte o săptămână.                             Era , mi se pare singura  moară de  pe valea Jijiei. Alta  nu exista.  Doar  la Iaşi, numită  moara 1 Mai. 
           Ei bine, dacă înainte vreme comuna de la Şipote se putea mândri cu moara, acum se poate mândri cu o bibliotecă nouă, construită  cu  fonduri europene.                                                                                         
           În ziua de 26 decembrie 2011, a doua zi de Crăciun, am fost invitat de primarul Coţofanu  Constantin, cu ocazia sărbătoririi  bătrânilor  care au împlinit cinzeci de ani de căsătorie, să donez  bibliotecii, câteva exemplare ale cărţii mele: Cum să scriu un eseu... 
          Serbarea urma să înceapă la ora zece, dar din cauza drumului alunecos,  majoritatea am întârziat sfertul academic.          
           Am  mers  la Şipote împreună cu  muzeograful Liviu Apetroaie  de la Muzeul literaturii române din Iaşi. Am parcat maşina şi  am intrat în sala de spectacole din clădirea bibliotecii, unde primarul ne-a  întâmpinat  şi ne-a condus  la  locurile invitaţilor.                                                       
          Am asistat la spectacol de cântece populare,  teatru şi dansuri  populare  pregătite de elevii de la şcolile din comună. Primarul ne-a condus, apoi  să  vizităm  biblioteca  şi  încăperea unde  intenţionează să încropească un mic muzeu  al satului, cu unelte din vechime, folosite  în partea locului de străbuni.   
            Sala de spectacole a fost, în permanenţă supra-plină, dovada interesului oamenilor locului pentru cultură, dar şi pentru a-şi vedea odraslele evoluând  pe scena sălii din clădirea bibliotecii.                                 
 Ce m-a impresionat, pozitiv, în comuna  Şipote  a fost faptul că, în ziua aceea, nu am văzut oameni în stare de ebrietate, cum mai vedem, de obicei, prin satele noastre.                                                                                                 
        Iată, mi-am zis, că şi la sate se  pot  face  acte de cultură, atunci când  primarul este preocupat  şi  de  propăşirea comunei, nu doar al propriului buzunar. Dar şi  mai mult m-a  impresionat, faptul că primarul acestei comune   a construit  o bibliotecă. O bibliotecă cum, în aceste vremuri, nu se construieşte nici în oraşe, cu atât mai puţin în sate.                        
           În vreme ce unii  primari, au  îngropat banii  construind  terenuri de fotbal,  la sate, unde nu joacă nimeni fotbal  sau parcuri unde nu se plimbă decât câini,  pisicile şi porcii satului,  primarul  Coţofanu Constantin  a  construit  o bibliotecă.                                                                            
Ce înseamnă o bibliotecă pentru o comună? Înseamnă o şansă  pentru copii  şi tinerii de la sate, o şansă, pe care cartea o  poate da  celor pasionaţi de cultură,  în  a-şi pune în valoare inteligenţa nativă şi a accede, astfel, la  ,,dreptul de egalitate’’ cu tinerii din vest, care , din acest punct de vedere se manifestă arogant şi dispreţuitor i faţă de români.                               
          În faţa unui primar-bibliotecar (când  spun primar-bibliotecar nu-i  dau  acestei sintagme, câtuşi de puţin, o notă peiorativă, cum pot fi unii înclinaţi a crede. Dimpotrivă! Să ne-amintim că Eminescu a fost bibliotecar), cum  este primarul Coţofanu Constantin,  o  spun cu toată tăria: Jos pălăria, d-le primar Coţofanu Constantin!                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        




















       
       Vasile Anton, 28 decembrie 2011, Iaşi -   antonvasileiasi@gmail.com  

duminică, 25 decembrie 2011

marți, 20 decembrie 2011

Comunicare imposibilă

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/12/nu-stricati-orzul-pe-gaste.html 
O bronşită cronică m-a determinat  să  merg,  într-o  dimineaţă,  la spitalul de  pneumologie.   M-a preluat o asistentă  cu ochi verzi, atentă mai   mult ,,la  om’’, decât  la oameni. După ce mi-a luat  sânge şi spută  pentru analize,  a rugat-o , prin telefon,  pe o doctoriţă  de la etajul 3, să mă preia. Amabilitatea ei sporise odată cu primirea ,,dreptului’’. E mare  foame de bani prin spitalele noastre, îmi zic.                           
  ,,Mergeţi la  etajul trei,  la doctoriţa  Sandu’’, îmi recomandă   asistenta. ,,Ah, zic eu  în sinea mea, dezamăgit  la auzul numelui  Sandu,   iarăşi am nimerit la Sandu?  Am fost la  un alt spital,  la un doctor,  Sandu,     pentru aceleaşi probleme  şi m-a rezolvat româneşte.  Adică m-a trimis, în modul acela  specific mioritic,  la plimbare. ,,N-ai nimic,  domnule!’’                                                                                                                                   
Ce să-i  mai spun unui doctor, specialist în pneumologie că am ceva, când el numai   de profesie nu se ţinea. Cu telefonul în mână, agitat şi   preocupat   de aranjamente  pentru  dosare de  pensionare, n-avea timp  de bronşita mea. Cum  n-am nimic cînd  o expectoraţie   permanentă,  abundentă, jenantă şi  dezagreabilă mă  deranjează.                                                                                                                     Nu cunosc  dacă  e  doar o coincidenţă de nume sau  sunt rude.  Ajuns la etajul trei,  doctoriţa Sandu,  pare a fi  pasionată de muncă ei, aşa că mă întreabă  asupra  istoricului   bronşitei cronice, dar cum la radiografie nu apărea nimic, m-a întrebat dacă sufăr de alte afecţiuni pulmonare.  Îi spun  că  două persoane, (mama şi soţia)  au observat oprirea respiraţiei,  timp de mai multe secunde, în timpul  somnului.  Îmi zice că e vorba de SAS    şi mă  expediază la  etajul patru.                                                     
  ,,Mergeţi   la doctoriţa  Bercea. Ea se ocupă  de  SAS,  e domeniul ei.’’ ,,Ce înseamnă SAS ?’’ ,,E sindromul de apnee în somn, adică oprirea  pentru mai multe secunde a respiraţiei.’’                                                                                          Urc la patru , oarecum  sceptic,  convins că  a vrut să scape de mine,   şi  mă  poartă  în stil  mioritic,  de la un medic  la altul, spre  a  sfârşi   prin a fi expediat, cum  m-a expediat doctorul Sandu , sub motivaţia că n-am nimic.                         Doctoriţa  Raluca  Bercea  mă ascultă, mă   programează   să   port timp de o noapte un aparat care monitorizează  respiraţia. ,, Acum sunt mai mulţi pacienţi programaţi. Avem puţine aparate. O să vă  anunţ eu cînd să veniţi. Apoi o să mă  pronunţ  asupra  diagnosticului  şi vă voi  indica  medicaţia’’.                      Am crezut că o spune,  de convenienţă,  să scape de mine. N-a fost aşa. M-a sunat şi mi-a spus să mă prezint seara să-mi  pună  aparatul. Observându-i   interesul m-am  gândit  să-i ofer ceva, cum se obişnuieşte la noi.  Dar ce?! Îmi era teamă să n-o jignesc, oferindu-i  bani ca la funcţionarii de la primărie.  
               ,,Doamna  doctor,  îndrăznesc eu, am scris o carte, -  Cum să scriu un eseu..., pot să v-o ofer?’’ ,, Dacă e vorba de  o carte,  o primesc   cu plăcere.  E  un fenomen   bizar ce mi se întâmplă  în ultimul  timp’’, spune ea  perplexă .  O fi  un semn al destinului,  o fi  vorba de   faptul că sunt  o cititoare   pasionată,  nu ştiu ce să cred, dar, în  ultima vreme,   mi-au fost oferite  multe cărţi de către profesori sau scriitori din Iaşi. Când veniţi  să vă pun  aparatul, aduceţi-mi  şi cartea!’’                                                                                          
Zis şi făcut. Mă bucur în sinea mea, că am mai câştigat un cititor,  cât de cât avizat. Cum ajung acasă, scriu  o dedicaţie  s-o  duc doctoriţei când voi  merge să-mi  pună  aparatul. Nu ştiu cum se face că încurc cărţile  şi iau altă carte, iar cea cu dedicaţie   rămâne. Când descopăr gafa  o  sun şi-ii cer scuze  pentru încurcătură.  Doamna doctor  îmi spune că deja a început să citească Cum să scriu  un eseu... şi chiar se gândea să-mi ceară să-i scriu ceva pe pagina de gardă.  ,,E deja scris  şi  v-o  aduc mâine.  În grabă am luat un alt exemplar.  Dimineaţa,  mă   prezint cu aparatul de monitorizare a respiraţiei   şi cartea   mea.   Îi  ofer cartea cu dedicaţie  şi  o primesc pe cealaltă. Doctoriţa îmi  spune  să  aştept  până decodifică  informaţia de pe aparat.  Îmi aduce fişa cu rezultatele la analize şi  zice:  ,,Am citit cartea dumneavoastră   şi pot să vă spun că este foarte  interesantă  şi  realistă.’’                                                                                                                   Asta mă  bucură   mult. Ce bucurie mai mare  pentru un scriitor  decât aceea, să afle că este citit.  Iată, îmi zic,  o caracterizare critică, care  printr-o   sintagmă  -  foarte interesantă şi realistă  -  pune  o pecete cărţii mele. Nu cred că  este  o apreciere de complezenţă, îmi zic eu. Caracterizarea făcută cărţii  - foarte interesantă  şi realistă  -   dovedeşte că a citit-o. Dacă e  pasionată de citit,  are o  cultură   apreciabilă şi poate emite judecăţi competente.                                                 ,,Se pare că  nu aveţi nimic la plămâni   şi e  posibil să  fie mai degrabă o rinită  alergică.’’ ,, E foarte posibil. Cred că rinita o am de la cărţile  vechi  pe care le citesc.’’  ,,Să purtaţi o mască când citiţi cărţi vechi’’, îmi recomandă  doctoriţa. ,, Am să port. Ştiu că fac  alergie  la praf.’’                                                                                                      
,, Nu vreau să  vă   îndop cu antibiotice  pentru plămâni  şi să comit, astfel,  un mal praxis. Mai bine  facem  investigaţii  şi la  ORL. Dacă  nu e nici rinită,  atunci  o să  vă programez să  facem  o pneumotahografie. Cu certitudine suferiţi de apnee. Am  să vă dau nişte  medicamente, dar  nu înlăturăm cauza. Aveţi obezitate de gradul II , asta este  principala cauză. Trebuie să  slăbiţi vreo douăzeci de kilograme. În timpul somnului excesul de grăsime apasă asupra traheii, mai cu seamă  dacă dormiţi cu faţa  în sus.’’ ,,.Nu dorm cu faţa  în sus, doamnă doctor.   Mă culc, de  obicei, pe partea dreaptă.’’ ,,Da, dar e posibil ca în timpul somnului să vă întoarceţi cu faţa în sus. Aparatul indică mari sincope  în respiraţie. Apneea duce la tensiune arterială. Aveţi tensiune nu-i aşa?’’  ,,Da, am tensiune. O ţin în limite normale cu medicamente!’’  ,,Apneea  afectează inima şi poate  provoca un a.v.c.  -    să vă traduc  abrevierea - atac vascular  cerebral. E cauza celor mai multe  decese în somn. Şi mai e ceva, aveţi glucoza peste limita maximă..., obezitatea şi diabetul fac casă bună...  ’’                                                    
Avertismentele doctoriţei  mă pun pe gânduri. Auzisem ce vrea să  însemne diabetul - orbire, picioare tăiate, insuficienţă renală,  nebunie... Doamne fereşte!   ,,Diabetul   e un adevărat coşmar. Fac sport  o oră  la două zile, doamnă doctor,   dar se  pare că e  prea puţin. Maică-mea face  mişcare  în fiecare  zi. Are optzeci  şi cinci de ani  şi  nu stă o clipă  locului. Nu ia medicamente, nu o doare nimic, nu se plânge de nimic,  face treabă toată ziua şi mai bea câte un păhărel...  A despicat,  singură două căruţe de buturugi.  Şi mai şi  posteşte...’’ ,,Ei vedeţi ce  înseamnă  viaţa în mişcare, la ţară,  în contrast cu viaţa sedentară de la oraş! Postul este adevăratul  regim de slăbire,  nu  regimurile  de slăbit  cu care îi amăgesc şarlatanii  pe oameni. Echilibrează  excesele  energetice şi întăreşte sănătatea.  Alternanţa între dezlegare  la plăcerile culinare şi abstinenţă  e benefică pentru organism şi psihic.  Viaţa  este un exerciţiu de existenţă, iar existenţa este o continuă alternanţă  între  lumină  şi întuneric, între Inn şi Yang, cum  spun chinezii. Pentru om,  viaţa  trebuie să alterneze, la fel ca existenţa, între  extremele  moralei socratice  -    hedonistă  şi  cinică.  Postiţi?’’ ,,Da, postesc.’’  Fără alcool..., altfel  nu se poate spune că postiţi.’’  ,,Fără alcool, doamnă doctor,’’ promit eu.                                                 
,,Trăind în societatea de consum, continuă doctoriţa, oamenii  ajung   repede  la abrutizare. Obezitatea  este  primul pas  spre abrutizare.   Consumismul  ne vrăjeşte  şi  ne corupe cu fel şi fel de ispite gastronomice. Mulţi devin dependenţi de produsele apetisante, pline cu e-uri. Produsele  alimentare, care de care mai ispititoare, alcoolul sub cele mai variate forme şi publicitatea   induc, hipnotic,  ispite  ce ne  fac dependenţi.  Uităm, astfel,  de  binefacerile  ascetismului  în  post.                                                                 
Din păcate, ortodoxismul  nu impune o autodisciplină riguroasă ca  alte religii -  budismul sau jainismul, de pildă.  Religia ortodoxă   e  cea  mai  tolerantă şi mai  democratică  -  te lasă să alegi, să decizi, să optezi, nu-ţi impune  nimic. Dacă vrei posteşti, dacă nu, nu. Preoţii  ortodocşi   recomandă, nu impun.  Postul nu are doar conotaţie religioasă, ci, cred eu,  în egală măsură, e şi un balsam pentru sănătatea organismului şi implicit a psihicului.  În   trăirea vieţii  moderne,  agitate, aflaţi  mereu sub  presiunea timpului,  uităm că  organismul are nevoie şi de dezintoxicare, uităm să mai  facem mişcare, să mergem pe jos, să  ne plimbăm,  să  facem  excursii. Corpul uman e făcut pentru mişcare, nu pentru sedentarism. Mişcarea e adevăratul  panaceu pentru sănătate. Adagiul acela latin, aflat pe toate  frontoanele instituţiilor sportive, Mens sana  in corpore sano  a devenit astăzi desuet,  poate dintr-o prea  frecventă apelare teoretică , dar, aplicat  în  practică,  e un adevărat balsam.’’                                                             
,,Aveţi dreptate doamna doctor, dar munca la birou, televizorul, calculatorul, internetul, toate aceste  invenţii ale epocii  moderne  ne tentează cu iluzii,  ne captivează,   şi ne fac dependenţi   tot mai mult la viaţă sedentară! Aproape că încep să  regret societatea socialistă multilateral dezvoltată, care ne înfometa şi ne făcea, astfel, pe toţi, asceţi. Nu exista, în acele vremuri  nici  riscul de a deveni obezi şi nici spectrul sumbru al diabetului....’’                                                                    Doctoriţa  zâmbeşte.  ,,Haideţi să  vă   conduc  la  ORL!’’, zice ea ,  trezindu-mă  din  obsesiile efectelor diabetului.   ,,Aşteptaţi până  vine rândul  şi  după consultaţie apoi mă sunaţi să cobor să vă  dau rezultatele.’’                                                                                                         
Aştept. Mai erau   câţiva pacienţi veniţi înaintea mea. Cînd îmi vine rândul, intru cu cartea în mână, la ORL. Aici, o  doctoriţă  blondă,   în vârstă,  poartă o mască pe gură. Nu-i pot distinge bine faţa.  Pare şi ea un pic obeză. ,,Deh,vârsta...’’, zic eu  în gând.                                                      
Doctoriţa  observă cartea  în mâna mea   şi  mă  întreabă.  ,,Ce carte e asta?  A...,  Cum să scriu un eseu... ’’ ,,  E scrisă  de mine’’, mă laud eu.  ,, De dumneavoastră?! ’’ ,,A , da Anton Vasile...    Fiica mea, în  liceu, avea  nevoie de cum să scrie un eseu .  Profesorii  îi omorau pe  bieţii copii cu eseuri...,   aici cred că   descrieţi  cum se scrie  un eseu, nu?’’  ,,Da şi cum se scrie un eseu...  Cartea se  adresează  elevilor de liceu, studenţilor,  tinerilor  în general, dar şi celor de vârsta a treia. Sunt câteva eseuri care îi vizează şi pe vârstnici.  Pot   să v-o ofer?’’  ,, A, nu  zice  orelista. Nu stricaţi orzul pe gâşte!’’  Rămân un  moment  în stare de perplexitate. Ca un şofer ce-i  oferă şpagă unui poliţist şi acesta îl refuză .                                                                                                                         Cum se poate?  Un  doctor să nu  primească ceva  când pacient îi  oferă?’’  ,,Am un vecin,  zice orelista,   profesor  de engleză,  care  scrie  cărţi  de literatură. Şi el mi-a oferit cărţi, dar cine să le înţeleagă?  Nu există  cale de comunicare , numai ei între ei, înţeleg ce scriu. Numai ei se pot citi.’’ ,,Snobism sau ignoranţă?’’  mă  întreb.  ,,Şi  una şi alta’’,  îmi zic în gând.                                                                   Chiar,  de ce să dau cartea mea,  fie şi unei doctoriţe, dacă nu are apetit pentru citit, nici capacitate de a înţelege cuvântul scris.  Cred că e una din acele femei ce se uită doar la telenovele. Gura doctoriţei, de la ORL, adevăr grăieşte: nu stricaţi cărţile pe necititori! Întâmplarea îmi aminteşte de poemul lui  Daniel Corbu  -   Scrisoare deschisă   necititorilor mei.                                                       ......................................
,,Vouă, celor care nu mă citiţi
cu privirile afundate în sticla televizoarelor
cu gândul înlănţuit de maşini sofisticate
de înşelătoare glorie internetă şi de alte abţibilduri sonore
venite din abundenţa realului
vă doresc fastul apolinic al mareelor
şi să fiţi mai bogaţi decât pomul de Crăciun
din casa săracului
şi cu bucurii postmoderne să vă-mpodobiţi pruncii
şi femeile voastre.''                                                      
                       Oare toţi oamenii acestor vremuri  s-au  metamorfozat, ca doctoriţa, în gâşte?!   
Vasile Anton, marţi  20 decembrie2011,  Iaşi,          
                                                       

duminică, 4 decembrie 2011

Liviu Antonesei - Un popor de Şeherezade. Explozia genurilor narative după 1990

O retrospectivă de excepţie asupra literaturii române - Liviu Antonesei - Un popor de Şeherezade





 De ce un popor de Şeherezade?
Domnul profesor  Liviu Antonesei mi-a  făcut deosebita onoare de a mă invita,  în seara zilei de 2 decembrie  2011, respectiv  la ora 18.00, la conferinţa   domniei sale,  ţinută sub egida  Humanitas, la librăria Humanitas din Iaşi,  strada Lăpuşneanu. Am subscris la viziunea realistă a d-lui profesor, anume că suntem un popor de Şeherezade. Argumentele mele, pe care le-am postat şi pe blogul domniei sale  -   Liviu  Antonesei blog  -  au fost următoarele: Ce ne face să fim un popor de Şeherezade? Eu am convingerea că logica limbii. Sunt limbi cu logică masculină şi limbi cu logică feminină. Limba noastră e o comoară, dar e o comoară cu logică feminină. Cu certitudine, domnul profesor Liviu Antonesei a intuit genial că, suntem un popor de Şeherezade. Nu este doar o metaforă sau o alegorie. De aceea subscriu, întrutotul, la teza domniei sale. Poate în aceasta a constat şi dăinuirea noastră: la fel ca Şeherezada am reuşit, cu nesfârşite  poveşti, să domolim pornirile exterminatoare ale marilor imperii, dominant masculine. Cineva s-ar putea întreba dacă există o deosebire între logica masculină şi logica feminină? Fără îndoială că există o logică masculină; ea se manifestă prin dominanta denotativă, iar logică feminină  prin dominanta conotativă. Nici o limbă nu are  o  logică absolut denotativă  sau una absolut conotativă, dar are o dominantă, fie   denotativă , fie conotativă. Dominanta denotativă a unei limbi se manifestă  prin   limbajul direct, univoc, precis, decodat, neutru. Logica limbii  române  este una conotativă  - indirectă, plurivocă, intuitivă, încifrată, ambiguă. Vasile Anton, 4 decembrie2011,     

Un popor de Şeherezade. Explozia genurilor narative după 1990

December 2nd, 2011
În această seară, de la ora 18 la 20, 30 – se include şi dezbatarea! -, am susţinut conferinţa de faţă din  ciclul Conferinţele Humanitas, organizat de muzeograful Mirel Cană şi excelentul prozator Şerban Alexandru – care reuşesc să ocupe aceeaşi persoană fizică! -, în sediul noii librarii Humanitas din strada Lăpuşneanu. Atmosfera a fost plăcută şi dezbaterea foarte interesantă, aşa că mi-au venit gînduri noi despre temă, ba chiar şi privind dezvoltarea acesteia înspre alte teme privind „tranziţia culturală”. Mai mulţi dintre cei care frecventează pagina mea de facebook şi-au exprimat opinia că ar fi vorba despre o temă intersantă, dar nu puteau participa trăind în India, la Moscova, sau în alte părţi ale lumii şi ale ţării. Le-am promis că voi posta synopsisul conferinţei pe blog şi linkul către el pe pagina cu pricina. Cum încerc, pe cît pot, să  mă ţin de cuvînt, chiar asta fac acum!

Voi începe cu o precizare, de fapt cu două. Prima se referă la faptul că nu ţin prima conferinţă pe această temă – am mai ţinut una, acum trei ani, la Tîrgu Mureş, la invitaţia criticului Al. Cistelecan. De ce o reiau? Pentru că, în timpul care a trecut de atunci, am înregistrat unele evoluţii ale fenomenului, „explozia” a devenit mult mai puternică, mai evidentă. În al doilea rînd, pentru că anumite metamorfoze s-au petrecut şi în ceea ce priveşte felul meu de a înţelege fenomenul supus atenţiei. Şi, nu în ultimul rînd, pentru că vobirea mea de atunci a declanşat o dezbatere care a depăşit ca întindere conferinţa propriu-zisă. Sper să am norocul de atunci, o conferinţă care se încheie cu discursul conferenţiarului este, de fapt, una care nu şi-a atins scopul – dezbaterea –, fiind în sensul cel mai evident una inutilă. A doua precizarea priveşte chiar substanţa conferinţei. Ce înţeleg eu prin „genuri narative”? Toate genurile artistice care pleacă de la poveste, care spun o poveste, care istorisesc. Prin urmare, nu mă voi limita numai la proză, deşi efortul va fi centrat în această direcţie, ci voi aborda şi teatrul, ca gen literar şi ca spectacol, şi cinematograful. Nu din simplu capriciu, ci pentru că mi s-a părut că întrezăresc în ceea ce s-a întîmplat în ultimele două decenii în aceste zone artistice, un fenomen numit de specialiştii în ştiinţele antropologice, de co-evoluţie. Co-evoluţie nu înseamnă determinism, relaţie cauzală, deci nu unul dintre cele trei fenomene le-a determinat pe celelalte, ci toate trei au fost produse de un ansamblu de factori, dintre care nu voi reuşi să semnalez decît o mică parte; sper să fie şi partea semnificativă.
Am numit conferinţa aceasta Un popor de Şeherezade – explozia genurilor narative după 1989, dar titlul subîntinde numai zona de interes dominantă, dar va trebui să fac, pe parcursul vorbirii mele şi nişte retrospecţii, pentru că nimic nu apare din neant, ci totul este pregătit de ceva, este amenajat cumva de fapte anterioare. Chiar şi un copil, ca să se nască, are nevoie de o pregătire, de o bucată de timp înainte, pe care o numim a vieţii intrauterine. Iar în cazul fenomenelor culturale, desigur că vorbim de durate de gestaţie mai lungi.Voi începe însă un pic polemic, cu o vorbă, intrată în folclor de-acum, care sună astfel: „Românul e născut poet”. Da, aşa este, românul este o fire lirică, el se naşte poet. Dacă e chiar ghinionist, rămîne poet, sau rămîne numai poet, dar se poate întîmpla să aibă noroc, şi dacă are noroc el creşte, şi dacă creşte poate deveni prozator. Sigur, asta pare prea polemic şi poate induce gîndul că aş dispreţui poezia. Departe de mine gîndul acesta! Am scris şi eu cărţi de poezie – tocmai am terminat una nouă, după ce nu mai scrisesem poezie vreo zece ani. Dar eu nu spun „mă aşez la masă şi scriu o poezie”. Îmi vine! Dacă-mi vine, o scriu. Poate o să mai scriu poezii, poate nu. Nu asta contează, esenţial este altceva, că respect şi iubesc poezia.
Eu nu fac aici, prin urmare, o ierarhizare a tipurilor de creativitate literară, nu spun că proza este superioară poeziei, dar fac altă ierarhizare, anume între culturile minore şi culturile majore, înţelegînd prin culturi minore acele culturi care sînt centrate pe literatură şi folclor. În asemenea culturi, literatura ţine loc cam de tot, de la istorie la ştiinţele antropologice, e un fel de moaşă comunală la nivelul comunintăţii, iar în centrul literaturii se situează poezia. Să ne gîndim un pic la începuturile literaturii române, nu ştiu dacă să-i zic moderne, pentru că nu sînt deloc sigur că noi am avut literatură modernă. Eu nu cred în lucruri de genul celor susţinute de domnul Eugen Negrici privind „expresivitatea involuntară”. Hai să fim serioşi! Documentele pe care dumnealui le caracterizează ca fiind expresive involuntar sînt, de fapt, dotate cu expresivitatea aceea involuntară de noi, de urmaşii de peste generaţii, nu de către oamenii din acea epocă, care foloseau limbajul respectiv şi tipul acela de text în sens pur tehnic. Ei nu au nici o treabă cu vreo expresivitate involuntară, aceasta este treaba noastră, mai precis a domnului Negrici! Şi, desigur, o să-mi puteţi răspunde că estetica receptării contează. Sigur că aceasta contează, nu o să vă contrazic deloc! Dar nu cred că asta înseamnă că putem muta aşa, chiar după bunul nostru plac, în mod arbitrar şi post festum, o grupă de productivitate spirituală dintr-o categorie în alta.
Să revin însă la ceea ce spuneam despre culturile minore. În mod firesc, dacă am spus că există culturi minore, trebuie să ne gîndim că există şi culturi majore. De bună seamă că acestea există! Culturile majore sînt cele care au bunul obicei de a nu avea un centru, deci de a nu se coagula neapărat în jurul Mioriţei şi al poemelor culte, ci de a fi policentrice, de a iradia din mai multe puncte. Au existat perioade în cultura noastră de policentrism, sau măcar o căutare, un drum către aşa ceva – este ceea ce s-a întîmplat din epoca marilor clasici pînă în interbelic. În interbelic, am avut acces la o viaţă spirituală destul de diferenţiată. Nu? Literatura nu mai ţinea loc de tot. Am avut, după puterile noastre, o filosofie, o sociologie, istoriografie şi alte discipline ale umanităţilor, unele bine specializate, altele pe cale de specializare, proces care, din păcate, a fost întrerupt, a fost fracturat de regimul comunist.
Interesant este că, în timpul comunismului, am făcut, în acelaşi timp, un regres temporal şi un regres tipologic, am decăzut de la statutul fie şi aproximativ de cultură majoră la cel de cultură minoră, cînd iarăşi poezia a devenit un gen central şi literatura a început să se substituie aproape întregului teritoriu al umanităţilor. Literatura a început să ţină loc de poliţie, de justiţie, de istorie, de sociologie, de moaşă comunală, ca să reiau formula lui Mircea Dinescu, amintită mai înainte. Dacă privim spre romanele „obsedantului deceniu”, observăm că acestea, săracele, încearcă să fie, în acelaşi timp, literatură tezistă, istorie, politologie, justiţie simbolică şi tot ce vrei. Mai puţin romane, cele mai multe dintre ele, din păcate. Deci, cam aşa stăteau lucrurile pînă prin anii optzeci. În mod neaşteptat, în anii ’80, deci în ultimul deceniu, cel mai sinistru, al comunismului, încep să apară rădăcinile neaşteptatului. Pentru că, probabil, cu excepţia începutului proletcultist, ultimul deceniu comunist a fost cel mai sumbru din punctul de vedere al cenzurii, din punct de vedere ideologic, din punctul de vedere al îndrumării de către partid a artelor şi aşa mai departe. Şi totuşi, în acel deceniu cumplit, apar optzeciştii. Care sînt o generaţie foarte interesantă. Prima, probabil, în cuprinsul căreia prozatorii au o prezenţă numeric semnificativă. O să spuneţi că-i laud pentru că este vorba de generaţia mea. Dar nu vorbesc acum  în termeni evaluativi, ci iarăşi tipologici, vorbesc despre nişte evoluţii care trec de valoarea estetică strictă, nu valorizez, încerc să surprind un fenomen. De altfel, o evaluare există, efectuată de critica literară a momentului respectiv, de istoriile literaturii contemporane, de publicul acelor vremuri, ba chiar, ţinînd seama de procesul de re-editare, şi de critica şi publicul de azi.
După 1990, am avut de-a face cu o explozie, de fapt, a genurilor narative –  şi, cum a precizat deja, nu mă refer doar la literatură. Dacă o să-mi permiteţi, voi asocia şi teatrul genului narativ, pentru simplul motiv că are poveste. Prin urmare, vreau să reamintesc că, atunci cînd folosesc termenul narativ, eu îl folosesc într-un sens tehnic destul de larg, înţelegînd prin asta „ceea ce are poveste”. Filmul are poveste, teatrul are poveste, fie ea şi dialogată şi pusă în scenă, proza, indiferent de dimensiune, are poveste. Toate aceste genuri trăiesc din poveste. Sigur s-a încercat producerea lor şi fără poveste, dar a fost ca şi cum ai vrea să faci o nuntă nu numai fără lăutari, dar de-a dreptul fără miri!Putem înregistra, de fapt, două momente importante după 1990. Primul moment, de imediat după ’90, a fost un moment, mixt, de recuperare şi noutate în acelaşi timp. A fost primul val de la Nemira, dacă vă amintiţi. Cel cu Daniel Bănulescu, Radu Aldulescu, Petre Barbu, Dan Stanca etc. Aceştia erau optzecişti, optzecişti întîrziaţi, care, din diverse motive, în special care ţin de cenzură, nu reuşiseră încă să debuteze. Dar a apărut atunci şi un număr de autori noi, mai tineri, care nu se manifestaseră nici măcar în reviste în anii optzeci. Atunci, la nivelul începutului anilor ’90,  Nemira şi alte cîteva edituri, dar ea a fost în centru, au susţinut procesul „valul” de prozatori, aşa cum, la nivelul anilor  2000, Polirom a fost în centru, iar acestei edituri i s-au asociat altele. Cantitativ vorbind, înregistrăm cîteva bune zeci de apariţii, vorbim probabil despre 30, 35, 40 de tineri autori, din care sigur măcar 5-6 au rămas. Cei pe care i-am amintit deja, după părerea mea, au rămas cu siguranţă – Bănulescu, Albulescu, Dan Stanca, Petre Barbu –, nu cred că putem face abstracţie de ei atunci cînd discutăm despre proza contemporană. Mai trebuie amintit că rolul lui Dan Petrescu, pe atunci consilier al Nemirei, a fost decisiv în lansarea acelei serii. Asta pe de de o parte.
Pe de altă parte, trebuie să fie vobim despre teatru, pentru că teatrul care a fost primul fenomen cultural românesc post-decembrist care s-a impus în arena internaţională. Gîndiţi-vă, în primii ani după ’90, cînd Purcărete, Caramitru, Tocilescu, Dumnezeu să-l odihnească etc.  bîntuiau Anglia, bîntuiau festivalurile din Europa cu spectacole de teatru excepţionale. Sigur, piesele erau aproape exclusiv străine, aparţineau marelui repertoriu universal. Cum s-ar spune, era o fază cînd spuneam poveştile altora! Mă refer aici, repet, la teatrul ca spectacol, pentru că, în jurul anului 2000, încep să apară şi dramaturgii, dramaturgi noi, deci cei care scriu teatrul, nu-l joacă, nu-l prezintă în spectacole.
Dar a fost o epocă de recuperări şi la nivelul filmului, în sensul că mulţi dintre regizorii importanţi de dinainte, din comunism, şi-au văzut filmele în sfîrşit difuzate. Gîndiţi-vă că De ce bat clopotele Mitică? de Pintilie abia atunci a început să circule. Înainte de ’90, a avut parte doar de un spectacol de vizionare după care a fost interzis instantaneu. Îmi aduc aminte că scria Al. Paleologu – sau Al. George, că apucaseră amîndoi să-l vadă la unica vizionare – şi apoi au stat ore întregi la telefon să discute filmul, să şi-l povestească unul altuia! De atît a avut parte atunci, de spectacolul de vizionare şi gata, n-a apărut pe ecrane pînă în 1990. A apărut pe piaţă şi Glissando, căruia îi dăduseră drumul, cînd protestase Daneliuc cu depunerea carnetului de partid, dar îi dăduseră drumul, ca şi în cazul mai vechi al Reconstituirii, în sensul c-a circulat o săptămînă, două şi l-au băgat repede înapoi, la cutie.  Ne-am putut bucura şi de vizionarea Falezelor de nisip, interzis personal de Ceauşescu în celebra cuvîntare de la Mangalia, că genialul era şi critic de film!  Şi aceiaşi regizori, din generaţia care într-un fel e produsă de inundaţiile din ’70, ca să zic aşa, mă refer la opera colectivă Apa ca un bivol negru, au făcut şi filme noi. Nu vorbim prin urmare doar de recuperări. Mă refer la Hotel de lux de Dan Piţa, la Balanţa lui Pintilie – să ne amintim că a fost un moment în care regizorii deja consacraţi, unii care trăiseră în străinătate, s-au întors, au montat spectacole, au făcut filme. Asta s-a întîmplat deci atunci, imediat după ’90, în primii ani după ’90.
În ceea ce priveşte literatura, în ce priveşte proza, rolul esenţial l-au avut Nemira şi Dan Petrescu, cum spuneam, cel amintit a citit cîteva manuscrise depuse la editură, i-au plăcut şi a deschis o serie de proză originală la o editură care debutase şi trăia la început din traduceri. În fine, în jurul anului 2000, eu aş pune reper 2002, cînd Lucian Dan Teodorovici publică la Polirom prima ediţie a romanului Circul nostru vă prezintă:, a început să se manifeste al doilea „val” al prozei post-revoluţionare, care continuă exuberant şi acum. Teodorovici publicase două cărţi şi înainte, dar la edituri mici, acela e romanul lui publicat la o editură care contează. Am prefaţat cartea şi, în finalul acelui text liminar, scriam că vine un puternic val de proză. Culmea este că nu m-am înşelat! După vreun an, prorocirea mea s-a împlinit! Deci, eu spuneam acolo că simt proza venind. Simţeam, efectiv, asta. Ştiam asta, desigur, şi din cercul revistei Timpul, că veneau cărţi sau intrau manuscrise la lectură, aşa, de curiozitate, nu că aş fi avut eu vreo importanţă uriaşă. După vreun an, ideea a rodit şi Silviu Lupescu a lansat marele proiect de proză Votaţi literatura tînără!, în iarna 2003-2004, profitînd de primele alegeri din 2004, care erau cele pentru locale. Principiul e simplu, poporul votează ce votează, voi, cititorii, votaţi literatura tînără. Şi a venit cu opt cărţi deodată. Şi au fost votate cam toate!
După aceea, încet, încet s-au adunat; din 2003, sînt mai mult de opt ani, aproape două cincinale, nu? În această perioadă, au fost editaţi acolo peste 100 de autori. Iar Polirom a servit drept exemplu în această privinţă. Chiar edituri dintre cele mari sau specializate au început să fie interesate şi de proză. Pînă şi Humanitas, sub egida căreia conferenţiez astăzi, care nu făcea asta, în primul rînd că nu prea se omora cu literatura, decît dacă e vorba de Cărtărescu, a marşat, a scos chiar şi debuturi. Trebuie amintită, de asemenea, Paralela 45. Este adevărat că aceasta avea deja o experienţă a prozei, a reeditării prozei mai vechi, mă refer la seriile de şaizecişti, şaptezecişti, optzecişti şi, atunci cînd a trebuit să vină şi cu autori noi, s-a mişcat excelent. Probabil, nu am cifre foarte exacte, m-am chinuit cît am putut pe Google să caut, dar n-am găsit toate editurile, unele poate au scos o carte genială şi cu aia au rămas, dar cert este că eu, cu documentarea asta aproximativă, tot ajung la peste 250 de prozatori apăruţi din 2000 încoace. Mie mi se pare o cifră fabuloasă, sigur, în termeni cantitativi, dar absolut fabuloasă!
Asta s-a întîmplat deci atunci, imediat după ’90, în primii ani după ’90, în film, recuperare şi noutate.  După care, după 2000, a început să se impună „noul val” care, în timp, a început să pară un tsunami! Doar o parte a numelor: Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil, Cătălin Mitulescu, Tudor Giurgiu, Radu Muntean, Lucian Georgescu, Igor Cobilianski etc. Acum, criticii şi publicul nu se mai miră cînd un cineast român ia un premiu la Cannes sau la alt mare festival internaţional, ci cînd nu ia un premiu! Prefer, din toate puterile, să am parte de o asemenea mirare!
În sprijinirea noilor prozatori, pe lîngă editurile deja amintite – Polirom, Paralela 45, Humanitas – ar trebuie neapărat amintite, Cartea Românescă, mai ales de cînd managementul a fost preluat de Polirom, Casa de Pariuri Literare, Trei, o editură specializată, în fond, în psihanaliză!, şi foarte recent Herg Benet, care a lansat şi un concurs de proză, alături de altul de poezie, ai căror laureaţi au fost lansaţi la recent-încheiata ediţie a Tîrgului de Carte Gaudeamus. Peste 250 de prozatori apăruţi din 2003-2004 încoace! Sigur nu sînt într-atît de hegelian încît să-mi imaginez că uriaşa cantitate se va transforma într-o nouă calitate! Însă, cu siguranţă, altceva pot să-mi imaginez. Că, dacă din cîteva zeci de autori din primul „val” post-revoluţionar al prozei, care a cuprins cîteva zeci de nume, a rămas un număr semnificativ de autori, e foarte posibil ca, din sutele de nume din cel de-al doilea „val”, să rămînă cîteva bune zeci. Dacă ar fi să fac un pariu riscant cu viitorul, dar nu chiar atît de riscant pe cît pare la prima vedere, aş spune că este greu de imaginat că nu vor rămîne în istoria literară, ca prozatori, autori precum Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Suceavă, Florin Lăzărescu, Ovidiu Nimigean, Liviu Bârsan, Ioana Bradea, Ioana Baetica Morpurgo, Dan Lungu, Filip Florian, Şerban Alexandru (căruia îi aştept cam de mult ultimele două volume dintr-o excepţională tetralogie!), Andrei Ruse, Alexandru Vakulovski, Mihai Vakulovski, Ştefan Baştavoi, Iulian Ciocan, Cristina Nemirovski, Jean Lorin Sterian, Constatin  Arcu, Doina Ruşti etc. Nu am amintit cîteva zeci, ci doar vreo douăzeci de  autori, numai pentru că nu voiam să-mi iasă un adevărat pomelnic!  Dar aş putea dubla numărul.
Avem acum un diagnostic, dar unul incomplet. Pentru a-l completa, trebuie adăugate cel puţin încă două dimensiuni ale fenomenului, poate chiar trei. Primul îi priveşte pe optzecişti, probabil generaţia cea mai activă, sau măcar cea mai prezentă în perioada de după revoluţie şi nu doar în scris. E generaţia care a făcut edituri, a preluat sau creat reviste noi, a încercat chiar şi o formă de asociere de breaslă, ASPRO, ca altenativă la USR. Cît priveşte scrisul ca atare, prozatorii generaţiei au continuat să publice proză, unii dintre ei –  Gheorghe Crăciun, cu Pupa rusă, Petru Cimpoieşu,  Ioan Groşan, primul volum  din Un om din Est, Cristian Teodorescu, Alexandru Vlad, Radu Ţuculescu, Constantin Stan, Bedros Horasangian, Vasile Gogea, Stelian Tănase etc. – dîndu-şi în aceşti ani operele majore. Dar mai spectaculoasă este, poate, convertirea, parţială sau totală, a poeţilor generaţiei mele. Buzduganul a fost aruncat de Mircea Cărtărescu, iar acesta a fost urmat în această nouă aventură de Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Codruţ, Matei Vişniec, Octavian Sofiany, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Marta Petreu, Magda Cârneci  ş. a.
O a doua dimensiune a extinderii diagnosticului priveşte, ca să spun aşa „întoarcerea renegaţilor”, mă refer la Paul Goma, Norma Manea, Dumitru Ţepeneag, întorşi în literatura română după mai bine de un deceniu de absenţă involuntară!, dar şi la Vintilă Horia, absent în toată perioada postbelică, sau Petru Dumitriu, care a lipsit aproape treizeci de ani. Şi două cazuri greu de clasat! S-au reîntors acasă şi doi autori care nu scriu în limba română, ci în germană, dar care exploatează o substanţă epică românescă, mă refer, desigur, la Herta Muller şi la Cătălin Dorian Florescu. Ne amintim cu toţii disputa apărută în momentul primirii Premiului Nobel pentru Literatură de către cea dintîi – cui aparţine premiul, României sau Germaniei? Limba autoarei fiind germana, însă substanţa românească. Am încercat să rezolv atunci litigiul tăind nodul, ca să spun aşa – premiul aparţine Hertei Muller, pur şi simplu, întrucît literatura este un sport individual, nu unul pe echipe! –, dar nici acum nu sînt sigur că am rezolvat problema sau numai am evitat-o, am mutat-o în altă parte.
În sfîrşit a treia dimensiune menită să completeze diagnosticul se referă la procesul de traducere a acestei proze, la exportul său în alte culturi. Şi aici primul pas a aparţinut lui Mircea Cărtărescu, tradus foarte repede, şi ca prozator, nu doar ca poet, în mai multe limbi, precum franceza, spaniola, dar şi poloneza. Nu vreau să trec sub tăcere rolul ICR în sprijinirea acestui efort. De altfel, toate culturile serioase îşi sprijină exportul cultural şi, cu cît o cultură este mai serioasă, cu atît aceste „prime de export” sînt mai consistente. Vreau însă să subliniez altceva – că pe lîngă traducerile editate cu sprijinul statului român, apar, ba chiar din ce în ce mai multe, traduceri apărute din iniţiativa editurilor şi instituţiilor de finanţare străine, ceea ce mi se pare mai important. În momentul de faţă, autori precum Dan Lungu, Bogdan Suceavă, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Filip Florian, CeciliaŞtefănescu, Doina Ruşti, Radu Aldulescu etc au una sau mai multe cărţi traduse într-una sau mai multe limbi străine. Şi nu mă refer numai la engleză, franceză sau spaniolă, limbi de mare circulaţie, ci şi la maghiară, polonă, bulgară sau cehă.
Cred că în acest moment ne putem declara mulţumiţi de diagnostic, sau măcar eu mă pot declara astfel. Să vedem dacă putem accede şi la o explicaţie a acestuia, dacă pot formula, în chip conclusiv, măcar cîteva elemente de etiologie. Am plecat de la vorba, devenită folclor, că „românul s-a născut poet” şi sînt de acord cu ea, dar cultura română se mai şi maturizează, cum a făcut-o şi în interbelic, cînd apar mai multe centre de creativitate culturală. Deci, pe lîngă poezie, am constatat că, după ’90, au început să capete amploare genurile narative – proza, filmul şi chiar teatrul. Am vrut să subliniez acest fenomen care mi se pare cel mai interesant dintre toate apărute în cultura noastră din ’90 încoace. Şi am recurs la metafora cu Şeherezada pentru că, atunci cînd spui Şeherezada, spui poveşti, spui chiar 1001 de poveşti. Acum, sîntem într-o lume în care începem s-avem poveşti, să avem poveşti filmate, să avem poveşti scrise, să avem poveşti scrise lungi, pentru că, acum constat o retragere a prozei scurte şi o expansiune a romanului. De vreo trei ani, deja etichetăm anii literari succesivi drept „anul romanului”! Eu însumi am făcut-o! Nu ştiu dacă am reuşit neapărat să conving în tot ce am spus, dar  dacă reuşesc să provoc o dezbatere, eu sînt foarte mulţumit.
Cred că acest fenomen, etichetat ca „explozie a genurilor narative”, are o legătură puternică, mai întîi, cu schimbarea de mediu în general. Mă refer la mediul politic, social, cultural, la cel al mentalităţilor şi la cel al ideilor. Trăim acum într-o lume fără cenzură, fără îndrumare ideologică, cum era pînă în ’89, deci putem povesti liber, de la „gura sobei” pînă aici, cum stăm noi de vorbă, în interiorul unei librării. Asta nu putea să nu încurajeze povestea! Pe de altă parte, uneori, din motive rele, nu neapărat şi bune!, avem şi ce povesti. Totuşi, în cei aproape 50 de ani de comunism, au fost implicate şi vieţile noastre, aşa chinuite cum au fost ele. Chinuite, de bună seamă, dar şi cu destule părţi vesele, chiar cu momente de fericire, pentru că fiecare s-a îndrăgostit, a avut prieteni, a călătorit la munte sau la mare, deci nici nu trebuie privit totul în negru. Sigur, regimul este absolut condamnabil, ne-a marcat vieţile, unora ireversibil din păcate, unora le-a terminat vieţile înainte de vreme, dar s-a adunat o mulţime de magmă narativă, care poate fi povestită. Şi mai constat că, în cei 20 de ani de la schimbare, într-o perioadă mai scurtă decît comunismul, s-au adunat încă şi mai multe poveşti. De ce? Pentru că tranziţiile sînt mai interesante decît stagnările. În tranziţii, se întîmplă tot felul de nebunii. Să ne amintim cum a explodat la un moment dat proza sovietică, cînd a fost mica lor perioadă de liberalizare, de vreo 2-3 ani, celebrul NEP leninist. Au apărut nişte demenţi de prozatori care descriau acea tranziţie năucitoare, care din păcate era una către totalitarism. Acum, trăim o tranziţie inversă, cel puţin aşa sper, una spre libertate. Şi e firesc să apară toate aceste lucruri, totul să fie atît de complicat. Aproape că strigi după Caragiale, pentru că se cere un Caragiale în epoca asta. Dacă nu cumva chiar mai mulţi!
Să nu uităm ce-a spus Adam Michnik, marele disident polonez. Cu trecerea de la lumea liberă la comunism e simplu, iei un acvariu, îl pui pe plită şi faci o ciorbă de peşte. Procesul invers, să treci de la un sistem totalitar la o lume liberă, exuberantă, vie, diversă, cere ceva aproape imposibil, să iei ciorba de peşte şi să faci înapoi acvariul. Asta trăim acum! Încercăm să facem o grădină din ceva total părăginit, încercăm să facem un acvariu dintr-o ciorbă, reuşim mai mult sau mai puţin, dar apar o mulţime de lucruri pitoreşti, spectaculoase, interesante. De aceea spuneam că mai degrabă decît un tragedian, s-ar cere un mare comediograf, un Caragiale. Pentru că, de fapt, tranziţia asta e chiar mai interesantă decît cealaltă, dar n-a reuşit încă nimeni s-o picteze aşa bine cum a reuşit Caragiale cu cealaltă. Deşi, în absenţa frescii, nu putem spune că nu ne putem bucura, deocamdată, de destule portrete şi peisaje foarte reuşite!
Eu cred că eliberarea mentală nu se poate face brusc şi nici aceasta nu s-a făcut brusc. Nici închiderea nu a fost bruscă, de altfel, s-a produs în timp, cumva gradual şi a durat. Eliberarea mentală a cerut timp, măcar un deceniu, pînă cînd şi-a dat seama prozatorul român că poate spune ce vrea şi, în al doilea rînd, că poate să spună aşa cum vrea el să spună. Deci, nefăcând, precum unii optzecişti, în prima fază, felurite experimente tehnice. Aceia, pentru că nu puteau avea un conţinut revoluţionar, erau revoluţionari la nivel de tehnică. Acum, tehnica nu mai este importantă în sine, e doar instrument, cum şi trebuie să fie pentru orice artă. După 2000, asta s-a petrecut, normalizarea tehnicii, punerea ei în serviciul motivaţiei compoziţionale, în slujba viziunii. Cred că sîntem pe drumul cel bun. Nu spun că toţi cei peste 250 de noi prozatori din 2000 încoace rămîn, dar, repet, cred că vor rămîne nişte zeci de prozatori, ceea ce nu-i puţin. Nu toţi vor fi geniali, dar nu toţi interbelicii sînt geniali, unii fiind totuşi scriitori buni, care merită să mai fie citiţi şi care asigură un fond de calitate pe care şi protagoniştii au şanse să evolueze mai bine.
Voi încheia comentînd un citat, de fapt comentînd citatul şi un comentariu al acelui citat. Nu fac asta nici pentru că aş dori să par mai cultivat decît sînt, nici pentru că aş dori neapărat, pentru că sînt psiholog de formaţie, să psihiatrizez tema, ci pentru că, în opinia mea, citatul şi comentariul cu pricina, mă pot ajuta să ajung cu etiologia pînă la capăt. Deci, filosoful Jean-Claude Carrière l-a întrebat odată pe neurologul Olivier Sacks ce înseamnă un om normal, iar acesta după cîteva momente de ezitare, i-a răspuns că un om normal este acela care este în stare să-şi istorisească propria poveste: „Ştie de unde vine (are o origine, un trecut, o memorie odonată), ştie unde se află (are o identitate) şi crede că ştie încotro se îndreaptă (îşi face planuri, chiar dacă la capăt aşteaptă moartea). Este, aşadar, instalat în mişcarea unei poveşti, este o istorie şi se poate povesti”. Jean- Claude Carrière cred că ceea ce spune Sacks despre indivizi este valabil şi pentru societăţi: „Neputinţa de a se povesti, de a se identifica, de a se aşeza firesc în curgerea timpului, ar putea duce popoare întregi la dispariţie, le-ar putea despărţi de altele şi mai ales de ele însele, în lipsa unei memorii mereu împrospătate”. Cred că am trecut prin această experienţă sinistră vreme de aproape jumătate de secol, timp în care poveştile au fost înlocuite cu unica poveste autorizată, abia găurită uneori de poveştile care reuşeau să străpungă pînza sufocantă, de la anecdotă la poveştile de familie şi de la basmele nu de tot interzise la operele care reuşeau să sustragă cenzurii cîte ceva din adevărul poveştilor. Mai cred că explozia genurilor narative reprezintă un început de recuperare a sănătăţii, de început al normalităţii. În sfîrşit, cred că este mai sănătos pentru noi toţi să ne dăm pe mîna povestaşilor, mai degrabă decît pe cea a politrucilor, care întreţin de fapt boala în loc s-o vindece.
2 Decembrie 2011, în Iaşi
Sursa: Liviu Antonesei blog  

http://antonesei.timpul.ro/2011/12/02/un-popor-de-seherezade-explozia-genurilor-narative-dupa-1990/

sâmbătă, 3 decembrie 2011

vineri, 2 decembrie 2011

Întâlnire cu un strigoi...




Bunica Maria avea ochi mari, albaştri, limpezi ca un cer  de vară după  ploaie.  Era singura din familie cu ochi  albaştri. Fusese, la viaţa  ei,   blondă sau poate  şatenă.  Ochii ei   erau atât  de albaştri, încât  aş putea   s-o   numesc femeia cu ochi de peruzea.                                     
Nu era de la noi  din sat. Era din Bivolari, de-a lu’ Perju.  Bunicul o peţise, cum se obişnuia, direct de la părinţi,  trecând peste voinţa ei de fată.  O adusese  de pe malul  Prutului pe malul Jijiei. Bunicul era brunet cu ochi negri. Ea şatenă cu ochi albaştri.  Atracţia contrastelor  -  ce formează  eterna   asemănarea în oglindă – polaritatea cuplurilor.                             
 În vremea copilăriei,  satul Bivolari  mi se părea a  fi   mare cât un  oraş (nu văzusem  încă  Iaşul), mai ales că avea târg şi  toloacă. Nu ştiu de ce mi se părea     oraşul ar fi  un  spaţiu  al   fericirii, dar aşa îmi imaginam şi credeam pe atunci. Şi aveam  dorinţa  confuză  şi difuză de a trăi într-o localitate mare.                                                                                                Bunica  era de-o bunătate nefirească: totdeauna  avea în buzunarul de la şorţ sau de la bundiţă,  pentru nepoţi, un pitac  sau măcar o  bomboană ori un biscuite. Şi ne spunea poveşti, multe  poveşti, care mă fascinau  şi  mă ţineau cu sufletul la gură. Poveştile cu strigoi erau în vogă, în acele vremuri, la sate. Şi bunica, ne spunea poveşti cu strigoi, uneori  improvizând spre a ne ţine cuminţi şi a  adormi fără hârjoană.                              
Prin satele de pe Valea Jijiei  plutea, în acele vremuri,  duhul  strigoiului. Devenise atât de prezent în  mintea ţăranilor, încât  de multe ori  se manifesta ca o prezenţă fizică. Se spunea  despre vreo  femeie, mai focoasă, că ar avea   ,,mititei’’,  nişte diavoli mici, pe care îi creştea  şi  pe care îi folosea spre a lua de la vitele celorlalţi săteni toată  mana sau spre  a se răzbuna. De multe ori,  snopii de grâu, abia  strânşi,   era  răvăşiţi,  împrăştiaşi  şi scuturaţi  de nu  mai alegeau  nimic din  recoltă bieţii oameni. Deseori, ceea ce ieşea din comun la unii,  era bănuit a fi o legătură cu  ucidă-l toaca .                                                                                                
În sat la noi de  legăturile cu aceste forţe ale  necuratului erau bănuite  două femei sărace  -  mamă şi fiică  -  ce  îşi aveau sălaşul la marginea satului, într-o cotineaţă  de nuiele şi lut. Mitul  distorsionat al lui Faust  se manifesta  fizic pe Valea Jijiei  şi s-a  menţinut  multă vreme  după  cea de-a doua mare conflagraţie,  ca dominantă  culturală. Oamenii locului, mai ales femeile,  multe din ele vrăjitoare,   îşi vindeau  sufletul  diavolului. Cele mai multe  dintre vrăjitoare  dar îndeosebi descântătoarele erau bănuite de legături cu  forţele necuratului şi de magie neagră.                        
Spre  a  supravieţui cele  două femei  îşi vânduseră  sufletul  diavolului  şi erau bănuite că aveau mititei. Se pronunţa mititei spre a evita a pronunţa  numele diavolului. A-i spune pe nume, era deja o invocare a acestuia, şi cel care îi pronunţa  numele risca să  i se   întâmple  ceva   rău. Chiar  şi  astăzi  se evită  a se pronunţa  - dracul, deşi frecventa înjurătură este  ,,du-te dracului!’’   Aşa se spunea  despre cele două femei  şi cum li  se dusese  buhul, erau ocolite, ca ciumatele.                 
 Cele   două încropiseră   în bordeiul lor,  pe un pat de paie aşternute direct pe pământ,   un mic bordel, unde practicau ,,în secret’’ cea mai veche meserie din lume.  Bărbaţii satului, mai ales din cei căsătoriţi,  se furişau noaptea cu câte  o  garafă  de vin sau o găină subţioară  spre  a  le milui şi a fi miluiţi.                                                                
Noi,  copiii aveam o teamă viscerală să ne  apropiem   de  casa  celor două  năpăstuite.   Ocoleam  casa  lor  la distanţă când  ne duceam la scăldat la  Jijia sau cu vitele pe imaş.  Avuseseră grijă mamele  noastre să ne insufle teama de casa cu draci.                                             
 Până la urmă,  din cauza  legăturilor cu ,,necuratul şi strigoii’’, cele două, fie au fost alungate din sat  de  femeile  căsătorite ce îşi temeau bărbaţii, fie au plecat singure în lumea largă  din cauza  legendei ţesute  şi a bănuielilor ce  planau asupra lor  că ar avea legături cu forţe  ale întunericului. Casa a fostă  părăsită   şi  cele două,  mamă şi fiică,   s-au pierdut  prin lumea mare. Probabil au plecat  la oraş, unde, noua ordine comunistă oferea, săracilor, o şansă de supravieţuire.                                      
 O contribuţie mare  la alungarea celor  două  profesioniste, ,,cu mititei’’,   au avut-o femeile  măritate  din sat,   care temătoare de  rătăcirea bărbaţilor  prin casa iadului,  au ţesut  legenda legăturilor   faustice ale acestora.                                                                                          
Conform  metodologiei lui Ioan Petru Culianu   ,,spaţiul Hilbert’’, ,,fractalii’’   sau  ,,jocurile minţii’’, mintea omului este cea care creează realităţii. Mintea omului are această capacitate  imaginativă de a crea realităţi  pe care le consideră  a fi autentice.                                    
La fel se întâmpla cu oamenii de pe valea Jijiei , unde această superstiţie a  strigoiului a creat o realitate  dominant   fantastică pe care oamenii acelor vremuri  o considerau autentică.  Trăind  în această    realitate  fantastică    lesne  s-au   ţesut  legende despre strigoi. Odată cu dispariţia celor două femei, legendele  despre strigoi şi  drăcuşori au dispărut  treptat   din  mintea oamenilor. La dispariţia  lor a contribuit  şi  propaganda  materialist ateistă a comuniştilor   ce începuse să fie  infiltrată,  persuasiv,  şcolarilor şi  implicit ţăranilor.                                  
 Deşi la vârsta când încă nu puteam decela binele de rău, casa  vărului meu  nu-mi plăcea. Nu-mi plăcea  fiindcă îmi inducea teama . La cinci  ani teama  începe să fie percepută ca reală.      Nea Valică şi ţaţaia Lenuţa cumpăraseră cocioaba de la o bătrână.                                                
Căsuţa aceea bătrânească, ce părea din veacul XV-XV,  cu acoperiş de paie,  având  o singură încăpere cu un ochi de geam mic cât o coală de hârtie A5 nu-mi  inspira siguranţă.             
Căsuţa  şi lotul de casă  pe care, mătuşa şi soţul ei  le-au cumpărat,  imediat după  nuntă,  să aibă casa şi curtea lor, să stea, ca tineri însurăţei, deoparte, era  un bordei mai mare, o  cocioabă afumată şi urâtă.  Singura cameră,  folosită ca bucătărie, dormitor  sufragerie  dădea,  după uşa veche de scânduri negeluite,  roase de carii,  într-o  tindă   minusculă fără uşă, în fapt direct afară.           
Soba era  mare, ocupa  aproape un sfert din încăpere. Lângă sobă  un pat mare din scânduri cu saltele de paie se proptea în perete, sub  geam. Uşa de lemn era  roasă de  carii    şi cu goluri  la colţurile de jos, lăsa frigul de afară să pătrundă  în interior . În acea vreme lemne nu erau şi  foc se făcea cu strujeni  şi paie. Mai apoi şi-au construit casă  gospodărească, frumoasă,  cu bucătărie de vară,  dar până  atunci au  locuit în  cocioaba aceea din vălătuci de lut.                                            
În dimineaţa aceea mamaia m-a dus să stau la vărul Costel.  Nu ştiu dacă  cocioaba  aceea   bătrânească era  bântuită  de strigoi, dar în ziua cînd am mas în ea, cu siguranţă era  bântuită.     Strigoii stăteau, ca nişte cerberi  de pază la uşă.  Aveam vreo cinci ani, iar Costel mergea pe trei.  Ninsese abundent  şi frigul pătrundea prin uşa de scândură  şi prin crăpături. Doar lângă sobă  era cald.  Nu ştiam că e ziua de Sf. Andrei.   Bunica  urma să stea cu noi. Eu voiam s-o zbughesc afară la joacă , dar bunica  mi-a spus  că la uşă se află  strigoiul, care atât  aşteaptă să mă înhaţe. De frica strigoiului   am renunţat   la a  mă aventura  afară.                     
După ce ne-a făcut focul  şi a încălzit încăperea, bunica  mi-a spus  să rămân cu vărul meu Costel , dar să nu care cumva să ies afară, că la uşă-i  strigoiul. ,,Mă întorc repede, mă duc să adap vitele  şi să dau la păsări.’’ ,,Tu eşti mai mare, mi-a zis  bunica, ai grijă de Costel!’’  mi-a zis ea, după ce s-a asigurat că nu ne vom juca cu focul.                                  
O vreme ne-am jucat, dar cum  iarna  se întunecă repede, coşmarurile au pătruns  prin toate colţurile  încăperii. Teama că odată cu lăsarea întunericului, strigoiul va pătrunde  în  încăpere a pus stăpânire pe mintea mea necoaptă. Costel nu avea încă conştiinţa binelui  şi răului. Nici a strigoiului. Pentru Costel era  suficient că eram eu acolo . Nu-i era încă   teamă  de strigoi, dar cum  primisem însărcinarea să am  grijă de el, nu-l puteam lăsa la cheremul strigoiului. Oricum, de teama strigoiului, nu puteam pleca.                       
      Şi-atunci  am căutat o altă o ieşire. Dar pe unde? Pe uşă nici vorbă. Strigoiul, ca o  îngrozitoare arătare atât  aştepta  - să deschid uşa şi să mă înhaţe.  ,,Stigoiul’’, cum  îi spuneam  atunci,  neputând  să-l pronunţ pe r,  căpcăunul acela,  aştepta acolo flămând afară.                             
Probabil, de-atunci am suferit  o vreme de claustrofobie. N-am putut   suporta  o vreme  încăperile mici. Simţeam că mă  înăbuş.  Doar spaţiile largi  şi vaste   îmi dau  siguranţa existenţei. Mai târziu m-am obişnuit cu spaţiile mici ale  bibliotecile, dar tot mai am această  teamă a constrângerii  fizice.                                                                                             
Mă tenta uşa, dar   teama  mă făcea să evit a privi întra-acolo. O singură speranţă mai era -  geamul. Geamul era încastrat în  perete, nu se deschidea. Singura soluţie era să-l sparg. Şi l-am spart. Nu-mi amintesc cu ce. Probabil cu vătraiul.                                                                            
Dar, după ce l-am spart am realizat că nu voi reuşi să trec dincolo. Nu-mi  încăpea nici capul  darmite corpul.  Am renunţat. Prins  în capcana strigoiului  am început să urlu.  Şi cred că urlam tare de vreme ce au venit repede bunica şi  ţaţaia Lenuţa. Sau poate reveneau acasă să vadă ce facem.                                                                                                       
Când a văzut geamul spart prin care  gerul   pătrundea cu suflu lui rece   şi-au pus mâinile în cap.  Dar au alergat repede să mă ogoiască. ,,Ce e? Ce s-a întâmplat’’  ,,Stigoiul’’ , am îngăimat eu,  disperat,  arătând spre uşă.  ,,Ei lasă că-l batem   de-o  să-i meargă fulgii.    se ducă pe pustii, blestematul.’’  A luat   vătraiul, a ieşit afară,  a  lovit cu putere  în uşă, trosnindu-l astfel pe necurat cu toată forţa.  Strigoiul a fugit schelălăind ca un câine bătut. Gata , s-a dus pe pustii!                                 
După alungarea strigoiului mi-a venit  inima  la loc, am zâmbit  printre lacrimi, bucurându-mă  că l-a alungat  în pustiu  şi am scăpat de temeri, la  pieptul ocrotitor al bunicii.                                                            
Cum a dormit Costel şi ai lui, în noaptea aceea, cu geamul de la cameră spart, numai ei au ştiut. Pe mine m-a dus bunica acasă şi n-am mai dat pe  la vărul meu, decât  mulţi ani după această întâlnire cu strigoiul,  când ai lui construiseră deja o  casă nouă,  iar eu uitasem de  strigoi  şi de groaza ce o răspândiseră în  mintea mea.   
Vasile Anton, 2 decembrie 2011,  antonvasileiasi@gmail.com