Moto: „Doamne, grea meserie e scrisul!” Alex Ștefănescu
„La numai 21 de ani, monologhează în continuare Horia Zilieru, Titus Popovici a scris un roman de excepție, Setea, apoi pauză - a devenit scenarist. Mai întâi scrisese Străinul. E un paradox acest romancier, un romancier atât de tânăr... Să scrii asemenea romane la o vârstă atât de precoce, pare de necrezut!”
„Maestre, intervin eu, vechii eleni începeau să filozofeze la treizeci de ani. Or, un romancier e ca un filozof, nu doar să citească este nevoie, mai are nevoie și de ceva experiență de viață spre a scrie un roman, mai cu seamă spre a scrie un roman bun. <<Nu se poate scrie un roman fără să fi trăit>> spunea Orhan Pamuk într-un interviu, iar Mario Vargas Llosa afirmă că nu există romancieri precoce. <<Toți marii , admirabilii romancieri au fost la început condeieri ucenicii, al căror talent s-a consolidat pe îndelete, pe bază de statornicie și convingere.>>(Mario Vargas Llosa – Scrisori către un tânăr romancier, p15)”
„Ei, zice Emilian Marcu, maestrul e în vârstă, e de înțeles. Titus Popovici nu a scris primul său roman, Străinul la 21 de ani ,ci la 25 de ani și Setea la 28de ani. Cred că autorul avea suficientă experiență de viață și oricum era la o etate apropiată de vârsta filozofării. Și-apoi, odată cu evoluția culturală a lumii, omul devine din ce în ce mai precoce. Nu vedeți copiii din ziua de azi?! Zici că s-au născut cu cordonul ombilical legat direct calculator. Și chiar și inteligența lui homo sapiens a evoluat, omul e numeric mai creativ chiar de la vârste biologice mai fragede… Oricum, Titus Popovici a scris despre o lume pe care a cunoscut-o efectiv, o lume din realitatea acelui timp și nu doar din cărți.
După ce a scris aceste romane, continuă Magicianul, care au multă propagandă antiburgheză așa spune critica dâmbovițeană - Străinul - o construcţie epică de mari proporţii, o satiră plină de sarcasm la adresa modului de viață burghez, dar, zice Alex Ștefănescu, cum romanul satisfăcea ideologia comunistă și conducerea partidului-stat, i-a deschis autorului porțile afirmării.
Setea, mai oportunist decât primul, evocă apologetic împroprietărirea țăranilor de după război, tot o mistificare, în sensul că Titus Popovici a uitat să spună cum li s-a luat țăranilor, înapoi pământul, cu forța. După acest roman Titus Popovici renunță la literatură și trece în cinematografie.”
Setea, mai oportunist decât primul, evocă apologetic împroprietărirea țăranilor de după război, tot o mistificare, în sensul că Titus Popovici a uitat să spună cum li s-a luat țăranilor, înapoi pământul, cu forța. După acest roman Titus Popovici renunță la literatură și trece în cinematografie.”
„Cu toate că eticheta pusă de romane propagandistice, percepute astfel de aceeași critică cameleonică dâmbovițeană (pe care o numesc ocheanistă, căci dacă întorci ocheanul invers vezi totul mic și deformat), zic eu, care dă, prin aceasta categorică etichetare, satisfacție noului regim <<democratic>>spre a fi în grațiile puterii corupte, Străinul şi Setea rămân adevărate creații ale artei literare. „Romanul Străinul, spune Sacerdotul, nu este singurul care demască individualismul exacerbat și ipocrizia burgheză şi implicit revolta tânărului care nu se poate adapta la mizeria morală, impusă de lăcomia de bani, glorie, putere. Perioada interbelică abundă de asemenea romane satirice; așadar nu doar Străinul este roman de propagandă, ci și altele dezvoltă satire sarcastice la adresa unei societăți ce făcea paradă de democrație și mistifica adevărul, cum se întâmplă și-n zilele noastre.
Alături de romanul Străinul, pot fi citate alte romane de aceeași factură, ca de pildă Velerim și Veler Doamne, al lui Victor Ion Popa, care aduce în prim plan tipologia străinului în propria sa țară. Deși eroul, Manlache Pleșa, nu găsește o oportunitate sau un refugiu într-o organizație politică de stânga cum a găsit Andrei Sabin, personajul lui Victor Ion Popa, neavând anvergura culturală și nici motivația acestuia, acuzat din interese oculte de o crimă imaginară, ca și eroul din Năpasta lui Caragiale devine un proscris.
Cu toate că romanul lui Victor Ion Popa se axează mai mult pe psihologia personajului încolțit de autoritățile incompetente, predispuse a găsi un vinovat pentru crimă, dincolo de aceasta trebuie văzută societatea liberalismului democratic, în care individul, într-un complex de împrejurări, intrând în conflict cu parveniții, poate lesne deveni un paria, un condamnat pe nedrept de procurori corupți care răspund la comanda politică sau la comanda unui potentat al zilei. Cazul lui Andrei Sabin sau al lui Manlache Pleșa se poate repeta și în noua democrație. Într-o notă, oarecum similară, s-ar putea înscrie și Patul lui Procust , în care, dacă am cădea în capcana criticii comuniste, am recunoaște că autorul Camil Petrescu face analiza dramei intelectualului în societatea burgheză.”
„În fondul ei ascuns, intervin eu în discuție, Patul lui Procustrămâne o enigmă a complexității relațiilor interumane; după criticul Ioana Pârvulescu, Fred Vasilescu ar ascunde conjectura unei legături homoerotice– „cancerul vieții mele”, care îl face să fugă de femeia iubită, invertire mascată abil prin legături afișate cu femei ca Emilia și Miți Mărculeanu. Fred e gata să-i mărturisească prietenului său Ladima, taina vieții sale, dar nu o va face niciodată.
Textul nu lasă să se înțeleagă o asemenea ipoteză deși Ioana Pârvulescu îmbrățișează această conjectură a unui Fred invertit. Am putea crede că personajul este un invertit, după cum ne sugerează criticul literar, dacă nu am lua în considerare afirmația lui Fred anume „că de un an şi jumătate viaţa mea e o viaţă de spion şi condamnat…”
Textul nu lasă să se înțeleagă o asemenea ipoteză deși Ioana Pârvulescu îmbrățișează această conjectură a unui Fred invertit. Am putea crede că personajul este un invertit, după cum ne sugerează criticul literar, dacă nu am lua în considerare afirmația lui Fred anume „că de un an şi jumătate viaţa mea e o viaţă de spion şi condamnat…”
Citatul pe baza căruia își construiește conjectura Ioana Pârvulescu nu este cel mai adecvat. Există un alt citat în roman, care îl poate incrimina pe Fred Vasilescu de pederastie, dar nici aici personajul nu-și dezvăluie secretul până la capăt , ci doar lasă să planeze o asemenea suspiciune asupra lui. „Întorc puțin capul spre ea, căci Miți Mărculeanu nu-mi place deloc, iar dacă eram cu ea în restaurant e pentru că , din motive pe care am să le spui altă dată, simt de vreo doi ani nevoia să fiu văzut totdeauna cu câte o femeie.”(Camil Petrescu - Patul lui Procust, p.63). Mihail Sebastian, în cronica lui de întâmpinare la Patul lui Procust, arată imposibilitatea decodării enigmei. „Atunci ? Atunci nu rămâne decât ca, într-o zi, d-l Camil Petrescu să ne dea cheia enigmei cesteia, în jurul căreia se ridică o atât de ascuţită dramă." Iată cum, un scriitor inteligent, cum a fost Camil Petrescu, poate scrie un roman de excepție creând o enigma și construind în jurul ei o ascuțită dramă existențială. Camil Petrescu a refuzat formula epică clasică, nu a adopt-o nici pe cea proustiană, ci a recreat un sistem artistic unic, spune George Călinescu.
Dar Camil Petrescu are talent de scriitor? „Niciunul din marii scriitori, se justifică scriitorul în fața doamnei T, pentru a o îndemna să scrie să nu se piardă acel „complex de experiențe și frumusețe”pe care aceasta îl poseda, nu au avut talent.” […] „Ei nu zău cum o să scriu?” […]„Luând tocul în mână, în fața unui caiet, și fiind sinceră cu dumneata însăți până la confesiune.” „După această discuție între scriitor și cele două personaje doamna T și Fred Vasilescu ai crede că cel mai simplu lucru este să te așezi în fața unei coli de hârtie, acum în fața laptop-ului și să te apuci de scris literatură. Unii tineri și nu doar tineri, ci și oameni în vârstă cu experiență de viață și o cultură formată, care simt această chemare sau cred că o simt se apucă de scris, sunt convinși în intimitatea lor că au ceva de spus în literatură.
Dar Camil Petrescu are talent de scriitor? „Niciunul din marii scriitori, se justifică scriitorul în fața doamnei T, pentru a o îndemna să scrie să nu se piardă acel „complex de experiențe și frumusețe”pe care aceasta îl poseda, nu au avut talent.” […] „Ei nu zău cum o să scriu?” […]„Luând tocul în mână, în fața unui caiet, și fiind sinceră cu dumneata însăți până la confesiune.” „După această discuție între scriitor și cele două personaje doamna T și Fred Vasilescu ai crede că cel mai simplu lucru este să te așezi în fața unei coli de hârtie, acum în fața laptop-ului și să te apuci de scris literatură. Unii tineri și nu doar tineri, ci și oameni în vârstă cu experiență de viață și o cultură formată, care simt această chemare sau cred că o simt se apucă de scris, sunt convinși în intimitatea lor că au ceva de spus în literatură.
Mulți însă se iluzionează cu ideea că scrierile lor le vor aduce bani, glorie și putere. Și nu doar tineri imberbi (acum scriu romane și elevii de liceu) ci și profesori cu înalte studii în varii științe cred că a scrie literatură e floare la ureche. Mulți au crezut că a scrie literatură e suficient să știi să scrii și așa cred că te așezi în fața unei coli de scrii sau în fața calculatorului și înșiri cuvinte goale ce din coadă or să sune. Te așezi în fața colii de hârtie sau în fața laptop-ului și te confesezi sincer, cum o îndeamnă scriitorul pe doamna T și pe Fred Vasilescu, dar în Patul lui Procust găsim o ingenioasă invenție al lui Camil Petrescu, care dă cititorului iluzia de real al personajelor - autorul intră în relație cu personajele sale, le îndeamnă să se confeseze în scris și le dă imboldul astfel ca ele să-și scrie romanul. „Mărturisesc că nu am avut nevoie de prea multe modificări, spune Camil Petrescu, în pagina de subsol al romanului. Abia ici-colo de am simțit obligația unor deslușiri, a câtorva întăriri de imagini, de corijat unele lipsuri.”
Mai mult, impresia de personaje reale este dată și de refuzul de a le da nume, numindu-le cu litere - doamna T și tenacele ei amorez D. Personajele doamna T și Fred Vasilescu sunt însă sincere și sunt conștiente că nu pot să devină scriitori. Fred Vasilescu a atins multe performanțe campion regional la tenis, la box, la dans, la cursele de automobil, în pilotaj. „Toate le-am făcut la viața mea, și tot ce mi-a stârnit amorul-propriu e trecut în activitatea mea. Numai scriitor știu, oricât aș vrea, orice așa face și oricât m-aș stoarce, nu pot deveni niciodată…” Dar Camil Petrescu crede altceva despre personajul său și de aceea a stăruit să scrie fiindcă „în convorbire” lasă „acea impresie unică de trăire adevărată. ” Dar a vorbi sau a convorbi nu e totuna cu a scrie.
Petre Țuțea este sclipitor în convorbire, dar în scris este pe cât de didactic pe atât de anost și obscur și implicit plictisitor. Marii moraliști ai lumii sunt geniali în vorbire - Socrate, Isus, dar nu știm dacă ar fi fost la fel și în scris. Discipolii și ucenicii lor - Platon în Dialoguri și autorii evangheliilor canonice sau apocrife ce au consemnat acele logos [spuse] ale lui Isus , au fost geniali în scris Evident, unii au talent în arta vorbirii, alţii în arta scrisului. Arta retoricii nu e totuna cu arta scrierii, deşi arta scrierii, topos - clișeul literar (teme, imagini , motive ) s-a născut din arta retoricii. Și chiar dacă ambele urmăresc același scop, anume aceea de a produce convingeri prin jocuri de figuri de stil, ritm secret, broderie de metafore și metonimii ce generează forța elocvenței care îl face pe auditoriu să vibreze și să intre în rezonanță cu retorica vorbitorului, respectiv pe cititor să fie extaziat de cuvintele scrise, ele diferă fundamental ca mod de exprimare. În scris sunetele și cuvintele vorbite sunt exprimate prin semne convenționale.
Mulți debutanți s-au apucat de scris și au început să scoată cărți pe bandă rulantă - anul și cartea, cum înainte femeile de la țară nășteau câte zece-doisprezece copii - anul și cârlanul spuneau ironic unii despre familiile sărace și puioase. Numărul mare de copii în familiile sărace era determinată de mortalitatea infantilă mare. Numărul mare de cărți sărace în spirit este determinat de lăcomia editurilor și prostia autorilor. Fenomenul nu este doar mioritic, ci după cum afirmă scenaristul Jean-Claude Carrière și eseistul Umberto Eco este european, ba chiar internațional, având în vedere și fenomenul cultural de peste ocean. Numite de Umberto Eco în Pendulul lui Foucault vanity-press, aceste edituri ce publică lucrări pe cheltuiala autorului, desfășoară adevărate stratageme de manipulare a acestuia. În cartea Nu sperați că veți scăpa de cărți scrisă în colaborare cu Jean-Claude Carrière, Umberto Eco afirmă că fenomenul jecmănirii diletanților de către aceste edituri poate fi evitat, prin publicarea textelor pe internet pe blogurile personale. Există șansa ca o editură să te descopere și să te cheme. Unor tineri italieni, zice Umberto Eco, procedeul le-a purtat noroc. Dar la noi, unde editurile abia își pot scoate cheltuielile, cine să-l descopere pe diletantul constructiv? Printre puținele edituri care au curajul de a publica cărți ale debutanților , dar cu valoare literară indiscutabilă este Editura Polirom din Iași.
În capitolul „Elogiu prostiei” din cartea - Nu sperați că veți scăpa de cărți, povestește Umberto Eco, că într-o carte publicată anterior făcea distincție între imbecilitate și stupiditate, că imbecilitatea este o inadecvare de ordin social și autorul are tendința de a produce gafe intelectuale și culturale și prin asta un stufos umor involuntar, iar stupidul este din tipologia aceluia al logicii de fier - la care spiritul dogmatic e un adevăr imuabil și de netăgăduit.
În Doamna Bovary, Gustave Flaubert face acest elogiu al prostiei în persoana domnului Homais. Nemuritorul farmacist din roman este tipul imbecilului arogant ce repetă mereu același lucruri, spune Alain Finkielkraut în Înțelepciunea dragostei, având ca alibi de beton o înțelegere mai profundă a realității decât ceilalți. În scrierile lor autorii din această tipologie a domului Homais vor promova o dogmatică prostie științifică din care va decurge implicit umorul involuntar. Privilegiul stupidității îl are fără îndoială abatele Bournisien, care în postura lui de preot ar fi trebuit să fie la fel cum sunt psihologii terapeuți de azi – vindecător de suflete, dar obtuz, voluminos, plin de sine, stupiditatea abatelui în fața disperării Emmei este considerată de Finkielkraut drept „cea mai periculoasă dintre maladiile spiritului, pentru că amenință viața însăși”
În Doamna Bovary, Gustave Flaubert face acest elogiu al prostiei în persoana domnului Homais. Nemuritorul farmacist din roman este tipul imbecilului arogant ce repetă mereu același lucruri, spune Alain Finkielkraut în Înțelepciunea dragostei, având ca alibi de beton o înțelegere mai profundă a realității decât ceilalți. În scrierile lor autorii din această tipologie a domului Homais vor promova o dogmatică prostie științifică din care va decurge implicit umorul involuntar. Privilegiul stupidității îl are fără îndoială abatele Bournisien, care în postura lui de preot ar fi trebuit să fie la fel cum sunt psihologii terapeuți de azi – vindecător de suflete, dar obtuz, voluminos, plin de sine, stupiditatea abatelui în fața disperării Emmei este considerată de Finkielkraut drept „cea mai periculoasă dintre maladiile spiritului, pentru că amenință viața însăși”
În aceeași notă distinctă de imbecilitate și stupiditate se înscriu și personajele lui Camil Petrescu, prețioasele ridicole - Emilia și Miți Mărculeanu care nu au simțul măsurii în relația cu ceilalți și nici logica de a judeca categoriile fundamentale ale existenței umane ca dreptatea, sinceritatea, adevărul, frumosul.„Ceea ce numesc eu dreptate, sinceritate, adevăr, frumos, scrie Fred Vasilescu în caietul pe care îl predă scriitorului, e însă atât de departe de ceea ce corespunde la ele, încât niciodată nu vom izbuti să ne înțelegem.”
Și nu doar fiindcă femeile judecă cu o altă logică realitatea în raport cu bărbații, ci pentru cele două sunt, nu bovarice și sentimentale cum sunt majoritatea femeilor din tipologia Emmei Bovary, ci fiindcă cele două sunt niște închipuite incorigibile, sunt, dacă e să adoptăm un termen din psihologie, - nevrotice care cred că tot universul se învârte în jurul lor, ca profesoara îndrăgostită de Mircea Badea ( Vasile Anton - Cum să scriu un eseu…)
Diletanții neputincioși sau mai bine spus ageamii,căci, așa cum demonstrează Mircea Eliade într-un articol intitulat „Critica diletantismului” există pe lângă diletantul neputincios în a-și alcătui o conștiință morală și diletantul constructiv care poate afirma valori morale, la fel ca un profesionist „căci el suferă același chin al sintezei, al închegărilor largi, cuprinzătoare curajoase.”(Mircea Eliade – Profetism românesc, p28),au această manie a grandorii literare.
Cei mai mulți cred, ca să-și dovedească sieși și prezumtivilor cititori că, doar scriind într-un stil demonstrativ, sunt scriitori. A scrie în stil demonstrativ (emfatic sau declamatoriu) nu te face scriitor ci, dimpotrivă te duce inerent la ratare. Pe cât de prolifici, pe atât de superficiali și ignari, iar cărțile plate ca niște mobile, lipsite de cel mai elementar simț artistic, rămân necitite. Acești scriitori sunt ca blonda Emilia din Patul lui Procust, plată și planturoasă, care se credea actriță căci pentru ea, actrița înseamnă a fi protejată și distribuită în roluri de directorul sau regizorul. Comparând-o cu actrița Mărioara S., Fred Vasilescu face precizarea că deosebirea consta „în lipsa ei de bun-simț, incapacitatea de a avea impresii cât de puțin întemeiate de a descoperi nuanțe.”
Cei mai mulți cred, ca să-și dovedească sieși și prezumtivilor cititori că, doar scriind într-un stil demonstrativ, sunt scriitori. A scrie în stil demonstrativ (emfatic sau declamatoriu) nu te face scriitor ci, dimpotrivă te duce inerent la ratare. Pe cât de prolifici, pe atât de superficiali și ignari, iar cărțile plate ca niște mobile, lipsite de cel mai elementar simț artistic, rămân necitite. Acești scriitori sunt ca blonda Emilia din Patul lui Procust, plată și planturoasă, care se credea actriță căci pentru ea, actrița înseamnă a fi protejată și distribuită în roluri de directorul sau regizorul. Comparând-o cu actrița Mărioara S., Fred Vasilescu face precizarea că deosebirea consta „în lipsa ei de bun-simț, incapacitatea de a avea impresii cât de puțin întemeiate de a descoperi nuanțe.”
Poate că aceasta este și deosebirea între scriitorul ageamiu și cel autentic. Toți sau aproape toți acești ageamii în ale scrisului s-au dovedit a fi mitici în delir cultural. Dacă cineva crede că a scrie literatură e o joacă se înșeală amarnic.” „Aici ai perfectă dreptate, intervine Magicianul. A scrie un roman, măcar cu succes de librărie este un adevărat maraton. Lui Eugen Barbu i-au trebuit zece ani să scrie Groapa, timp în care a rescris-o de treisprezece ori. Și Groapa a fost un mare succes la apariției și încă mai rezistă. „Romanul Groapa, scrie Alex Ștefănescu în România literară nr.33/2002 la care a lucrat timp de zece ani, refăcându-l de treisprezece ori înainte de a-l publica, în 1957, a avut mare răsunet, atât în ţară (unde iniţial a fost însă incriminat, de pe poziţia realismului socialist, pentru caracterul "sordid" al mediilor descrise), cât şi în străinătate.” Cine nu este capabil de un asemenea maraton e mai bine să nu se apuce de scris. Deși unii filozofi, ca de pildă Johan Huizinga în Homo ludens, consideră arta drept un joc al omului cultural, pentru că toate jocurile observate la copii presupun o <<concentrare de spirit>>, iar un creator de artă asta face își centrează spiritul pe creația sa spirituală, a crea artă, a scrie literatură nu este o joacă.” „A scrie un roman, adaug eu, nu înseamnă a scrie o scrisoare de amor sau a dezlega un rebus, ori a juca un joc pe calculator în clipele libere „ci e o devoțiune exclusivă și exclusivistă , o prioritate căreia nu-i poți antepune nimic, o robie liber consimțită, spune Llosa, care face din victimele ei (din fericitele-i victime) niște bieți sclavi”( Mario Vargas Llosa – Scrisori către un tânăr romancier, p13) ; înseamnă ceea ce afirma scriitorul american George R.R. Martin , autorul celei mai ample epopei pe care am citit-o vreodată -Cântec de gheață și foc, anume că „literatura este o artă și, ca orice artă, cere măiestrie, disciplină, studiu.
A-i induce cititorului emoția cititului, a-l transfigura, a-i induce acel fior dramatic sau tragic, a-l face să trăiască alături de erou spaime și angoase existențiale, a-l atrage prin idei ce pot influența în bine existența umană sau a atrage atenția asupra răului mascat de un bine aparent şi mai important - a deschide noi orizonturi imaginative și noi spații de libertate a spiritului, aceasta este marea artă a unui scriitor . Arta cuvântului scris este dată nu doar talentul nativ, ci și studiu serios, cultura vastă și un deosebit simț de percepție a realității. Dar scrierea unui roman este un adevărat maraton, o alergare de cursă lungă spune Haruko Murakami, un romancier japonez de succes.(Haruko Murakami - Autoportret al scriitorului ca alergător de cursă lungă).
Mulți tineri, aflați la vârsta romantică își doresc să scrie romane de dragoste. Majoritatea visează să scrie un roman de dragoste de succes. Dar iată cum se scrie un roman de dragoste de succes în opinia scriitorului turc Orhan Pamuk , interviu publicat în limba română, la16 iulie 2008, în Zaman România. „Muzeul Inocenteiaminteşte de un film turcesc. Aceste filme au întotdeauna un final fericit, dar romanul dumneavoastră nu se termina în mod fericit.”
„Credeţi-mă că nu iau decizii ad-hoc în ceea ce priveşte acest lucru. Pentru mine cel mai plăcut lucru e să mă gândesc la final după ce <<trăiesc>> 5-6 ani romanul. Ştiam finalul romanului când am început să-l scriu, dar trebuia să ajung la el într-un mod convingător. Controlez personalitatea şi acţiunile personajelor din cărţile mele, dar şi ele au o anumită autonomie, şi ele te pot conduce. Îmi scriu încet cărţile pentru că, mai întâi, cum sa va spun... Trebuie să creezi un personaj, să-l naşti din imaginaţie, apoi să crezi în el şi mai apoi în timp ce încerci să termini cartea să încerci să trăieşti ca şi cum ar exista, pentru ca sufletul să asimileze acţiunile care să fie proprii personajului. O parte din aceste lucruri vin din trăirile imitative din copilărie, altă parte din cunoaşterea literaturii. Până nu-ti însuşeşti un om ca un personaj credibil - iar eu nu mi-l pot însuşi rapid - e foarte greu să începi un roman.”
A scrie un roman de dragoste de succes pentru un scriitor consacrat ca Orhan Pamuk durează cinci-șase ani. Pentru începători, ei bine, poate dura și mai mult.”
„Arta în general și cea a cuvântului în special poate fi definită ca un joc cultural, zice Magicianul, dar nu este o joacă. Când te joci cu literatura sau arta riști să devii infantil, să cazi în ridicol și să te ratezi ca scriitor. În această notă de prețioși ridicoli, se înscriu și 250 de autori ce s-au aventurat plini de ei, inconștienți, ilogici și lipsiți de simțul artistic al cuvântului dar și de conștiința morală, prin nisipurile mișcătoare ale literaturii și pe care Alex Ștefănescu îi analizează în amuzanta sa carte Cum te poți rata ca scriitor.
Alex Ștefănescu a deconspirat pe cei ce se joacă de-a literatura, avertizându-ne că joaca literară ne conduce inerent la ratare. În carte sa criticul a adus în prim plan 250 de autori care s-au jucat de-a literatura și s-au făcut de râs, prin „prostie spectaculoasă.”
Ce îl poate rata pe un scriitor debutant dar și pe unul consacrat? Iată ce îl poate rata, afirmă criticul Alex Ștefănescu: inadecvarea exercițiului stilistic prin utilizarea într-o relație romantică a unui limbaj solemn-oficial <<- Din acest moment ești soția mea ! Sunt soțul tău. Conform tradiției și pentru amintirea acestei clipe, dă-mi voie să introduc această verighetă pe degetul corespunzător de la mâna stângă.” - Constantin Buligoanea- Îndrăgostit din interes de serviciu>>(Alex Ștefănescu – Cum te poți rata ca scriitor, Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste)”
„Din aceste motive, concluzionează Sacerdotul, trei chestiuni trebuie să aibă permanent în vedere un aspirant sau un consacrat în literatură – stilul natural,neafectat şi nepornografic, spiritul critic și autocenzura.
Un scriitor care iubește cu adevărat literatura nu poate scrie oricum și nu poate exprima orice, cum credea Oscar Wilde, dintr-o pornire rebelă împotriva <<estetismului de gheață>> al școlii franceze. El trebuie să exprime ceea ce așteaptă prezumtivii cititori sau segmentul de prezumtivi cititori pentru care autorul scrie și pe care mizează să-i convertească la creația sa. Cine scrie literatură pentru sine ca formă de eliberare a obsesiilor trebuie să rămână nepublicabil la nivel de jurnal intim.”
Vasile Anton Ieșeanu - Iluzie, nebunie și frumos (volum aflat în pregătire)
Bibliografie:
1)Titus Popovici - Străinul, Editura tineretului, București, 1955;
2) Mario Vargas Llosa - Scrisori către un tânăr romancier, Ed. Humanitas, București, 2010;
3) Victor Ion Popa – Velerim și Veler Doamne, Ed. Minerva, București, 1970;
4) Camil Petrescu - Patul lui Procust, Ed. Minerva, București, 1982;
5)Jean Claude Carrière , Umberto Eco – Nu sperați că veți scăpa de cărți, Ed. Humanitas, București, 2010;
6) Eugen Barbu – Groapa, Ed. Curtea Veche, București, 2011;
7) Mircea Eliade - Profetism românesc, Ed. Roza Vânturilor , București, 1990;
8) Alain Finkielkraut – Înțelepciunea dragostei, Ed. Editura de Vest, Timișoara, 1994;
8) Alex Ștefănescu – Cum te poți rata ca scriitor, Câteva metode sigure și 250 cărți proaste, Ed. Humanitas,București , 2009;
