Contingența este o manifestare a hazardului. Evenimentul contingent se întâmplă prin hazard. Contingentul e un eveniment posibil, nu probabil. Deosebirea între posibil și probabil este că în posibil evenimentul este potențial sau virtual, cu șanse de a se petrece sau nu în proporții egale.
Evenimentul posibil se află exact la interacțiunea da și nu. Posibilul păstrează șanse și proporții egale pentru un potențial eveniment ; în probabil evenimentul este mai apropiat de credibil, șansele de a se petrece au o proporție mai mare, de aceea probabilul este mai plauzibil decât posibilul pentru că șansa ca un eveniment să se petreacă este proporțional mai mare.
Contingența este eveniment rar, metaforic poate fi numit o rara avis –cum este spre exemplu lebădă neagră. Contingența face parte mai degrabă din posibil decât din probabil.
Faptul de a fi victima unui accident , circulând ca pieton sau șofer, e un fapt contingent. Contingenţa rezultă din autonomia fiecărui sistem; interacțiunea sistemelor generează întâmplarea, hazardul. La fel ca şi principiul de incertitudine, nu are rolul fundamental, ci mai degrabă de corector.
Faptul de a fi victima unui accident , circulând ca pieton sau șofer, e un fapt contingent. Contingenţa rezultă din autonomia fiecărui sistem; interacțiunea sistemelor generează întâmplarea, hazardul. La fel ca şi principiul de incertitudine, nu are rolul fundamental, ci mai degrabă de corector.
Faptul că oricând poți avea un accident depinde de suprasistemul numit circulație în care sunt incluse starea meteo, starea străzii sau a șoselei, viteza de circulație a vehiculelor, numărul vehiculelor aflate în trafic, aglomerația în punctele nodale starea psihică și luciditatea conducătorilor auto aflați în trafic.
Sistemul se supune întotdeauna acțiunii corectoare a suprasistemului. Este un principiu de comandă piramidal, de genul piramidei în care vârful – suprasistemul – acționează asupra bazei ca principiu autoregulator .
Hazardul ca întâmplare include contingența. Hazardul este de inexplicat – nu se cunoaște cauza; inexplicabil - este lipsit de rațiune; indeterminat – nu se poate cunoaște și stabili evoluția; contingent ar fi putut să nu se producă; fortuit (imprevizibil).
Hazardul poate fi de natură endogenă - generat de factorii interiori a unui sistem sau suprasistem sau exogeni – factori exteriori sau o combinație a acestor factori, naturali ( factori de mediu) sau antropici (apariția întâmplărilor hazard ca urmare a complexității diferitelor structuri, constante fundamentale și istorii diferite ale societății umane globale actuale).
Spre exemplu apariția unei tumori pe un organ intern, pe rinichi spre exemplu. Nu se cunoaște cauza, tumoarea are o formă informă (irațională), nu se știe dacă e de natură malignă sau benignă, nu se poate stabili evoluția, ar fi putut să nu apară dar a apărut ca urmare a unor factor necunoscuți interni sau externi.
Tumoarea trebuie extirpată chirurgical cu tot cu rinichi, dar care sunt urmările?!
Tumoarea trebuie extirpată chirurgical cu tot cu rinichi, dar care sunt urmările?!
Tot hazard este și descoperirea tumorii. Cel mai adesea nu doare, nu provoacă în primele faze disfuncții sau chiar dacă le provoacă ele nu sunt percepute ca un semnal malign sau benign de pacient și adesea nici de medic. Cel mai frecvent descoperirea tumorii se datorează unui hazard pozitiv, respectiv prin control ecografic făcut întâmplător pentru alte investigații efectuate de pacient.
Este hazardul o limită a cunoașterii umane?! Caracterul fundamental al hazardului este fortuitul (imprevizibilul). Hazardul se încadrează mai mult în posibil și mai puțin în probabil.
În multe situații el este inexplicit, în alte cazuri este acauzal ca un complex de coincidențe. Realul unui sistem sau suprasistem este atât de complex încât știința poate emite doar posibilități nu și probabilități apropiate de exactitate.
În fizică hazardul a fost demonstrat de Heisenberg, anume ca principiu de incertitudine, un principu al fizicii cuantice care asociază proprietățile fizice ale particulelor în perechi ce nu pot fi măsurate simultan cu o precizie mai mare de un anumit grad, confirmat de experimentul mintal al lui Einstein- Podolsky-Rosen și de teoria lui Bell, care spune că un model local de realitate nu poate aprecia corect un comportament cuantic; toate conexiunile cauzale se propagă cu o viteză mai mică decât viteza luminii. Faptul că știința nu poate calcula cu exactitate evenimentele și fenomenele imposibil de determinat științific cu exactitate individul recurge adesea la filosofiile oculte - astrologie, numerologie, alte forme de ghicire a viitorului apropiat sau mai îndepărtat,etc.
Fizicienii și biologii epocii postmoderniste se raliază tot mai mult conceptului numit determinism aproximativ. Este exact ce am numit eu prin conceptul - programare la marginea haosului, concept care impune pentru întreaga realitate existența a doi factori fundamentali - invariantul în proporție de 70% și 30% variabilele. Dumnezeu nu joacă zaruri cu lumea.
Elementele de incertitudine sunt variabilele multiple, care, în pofida analizelor probabilistice și a legilor statistice, nu pot fi calculate cu exactitate.
Aristotel numește hazardul drept o iluzie a finalității – poate avea un sfârșit nefast pentru un anume individ uman, animal sau plantă sau, dimpotrivă, salvator.
Bergson crede că hazardul este un mecanism care s-a comportat ca și cum ar fi existat o intenție. Atunci întâmplarea-hazard poate fi percepută ca un efect de bumerang - o pedeapsă imanentă pentru un anume gând (invidie, răutate, iritare, enervare) sau faptă comisă asupra celuilalt care se întoarce sub forma energiei negative la nivelul inconștientului și care, poate declanșa inițierea unei amorse maligne în organismul făptuitor sau a unei întâmplări nefaste.
Putem considera oare blestemul, ura, invidia drept forme de energii negativă ce acționează asupra inconștientului pe durate lungi de timp determinând o anume autoprogramare a destinului.Aceste fenomene care țin de psihism s-au constituit într-o armă la fel de periculoasă ca și cea nucleară Este vorba despre așa numitul război psihologic. Se spune că rușii și americanii au făcut experimente în acest sens cu rezultate apocaliptice. Cu războiul psihologic nu e de glumit este la fel de dezastruos ca și unul nuclear.
Hazardul ca eveniment nefast, poate să fie declanșat de factori psihici în momente de șoc psihotraumatic, un șoc existențial - moartea subită a unei ființe dragi, pierderea rolului social și a modului de a fi în lume, pierdere sensului vieții și a dorinței de a trăi.
Declanșarea sau activarea genei sau a celulelor generatoare de tumori poate fi determinat de acest moment nefast? Nu toate personale cu tumori au suferit de șocuri psihice.
Cert este că în actualul stadiu social în postmodernitate predispune pe tot mai mulți la asemenea fenomene nefaste. Presiunea factorilor de stres asupra psihicului uman este din ce în ce mai mare și prin urmare numărul bolnavilor psihici și oncologici e în continuă creștere. Sabia lui Damocles stă agățată de un fir tot mai subțire deasupra capului fiecărui individ uman. Oricât este de avansată știința nu poate să decodeze hazardul.
În cazul maladiilor vârful piramidei este constituit de societate în ansamblu care cumulează factorii de stres tehnologic, economico-sociali ce acționează negativ asupra psihomentalului individului. Viața individului în lumea creată de om, o lume tehnologizată, paralelă lumii naturale, este din ce în ce mai puternic supusă hazardului. Pentru societate hazardul e un factor autoregulator; pentru individ, hazardul poate fi destin nefast.
În cazul societăților ideologizate, vârful politic acționează ca un centru de comandă de reglare absolută asupra indivizilor. Ideologiile și regimurile totalitare impuse de acestea determină o dependența aproape totală a bazei sociale față de vârful piramidei. Destinul individului într-un sistem totalitar este supus cheremului și capriciilor dictatorului și a micilor dictatori de la toate nivelele economico sociale.
În cazul democrației există o interdependență și o intercondiționare reciprocă; programarea informațională a unui sistem poate face ca acel sistem să funcționeze autonom, societatea să se autoregleze în cadrul suprasistemului, dar acest lucru este posibil doar într-o democrație autentică, nu și-n democrațiile corupte.
Aici manifestările de tip totalitar exercitate asupra individului sunt mai perfide și mai sadice decât în sistemele totalitare oficializate de ideologii. Individul se simte abandonat, fără protecție din partea statului, aruncat în propria lui nimicnicie. Aparent ideologiile și sistemele totalitare par a fi mai umane, dar ele nu iau în calcul individul ci doar masa, colectivitatea unde individul nu mai contează sau contează foarte puțin. Din acest motive cumulate ( democrația coruptă, dezinteresul manifest al guvernanților și starea aparentă de bine indusă de ideologie și dictatură) apar mulți nostalgici care regretă sistemul comunist și doresc revenirea puterii totalitare de genul comunismului.
În cazul naturii factorul regulator este informația suprasistemului, în speță a ecosistemului poate determină apariția unui organ la un animal sau dispariția unui organ. Mediul ca suprasistem regulator de sisteme și subsisteme nu poate schimba bauplanul unei ființări - a soiurilor de plante sau a speciilor de animale.
Tocmai aici s-au înșelat existenţialiştii; ei au crezut că autonomia existenței este generată de hazard. Dacă ar fi fost astfel regnul vegetal și animal ar fi suferit o hibridare haotică iar lumea autocreată ar fi fost imposibilă fiind neviabilă. Existențialiștii au văzut numai contigentul existenței, nu şi ordonarea existenței soiuri de plante și specii de animale. De aceea, scrierile existențialiștilor se opun ideii că universul este un sistem inteligibil, închis şi coerent, considerându-l dimpotrivă contingent şi din acest motiv lipsit de sens rațional ce induce individului uman angoasa și sentimentul absurdității existenței umane. De aici toată lamentaţia lor.
Într-un Univers contingent cum este cel imaginat de existențialiști oamenii sunt zvârliți în propria lor libertate. Dar este omul liber în mod absolut cum cred existenţialiştii?! Dacă fiecare dintre noi existăm datorită programului genetic transmis de genitori, nu existăm doar la întâmplare, ci programați. Ne naștem cu un program ereditar, căruia vrem - nu vrem, ne supunem, iar libertatea, către care suntem azvârliți, nu ne poate scoate în mod radical din închisoarea minții programate ereditar.
Vasile Anton Ieșeanu,3 februarie 2016,Iași
