Viața
devine pentru români o capcană în care suntem prinși
și înlănțuiți ca niște câine lângă cușca lor,
așteptând de la stăpâni, pâinea cea de toate zilele
și un semn de bunăvoință.
Pe
vremea geto-dacilor, aveam psihologia lupilor, însă am
degenerat din lupi în câini, uneori și mai rău, în javre ordinare.
Un câine simte, la fel ca și noi românii, nevoia unui
stăpân. Asta e ne plasează în poziția permanentă de
dominat, de slugă. Ne asociem în găști precum câinii în haite,
lătrăm unii la alții fără să mușcăm, mulți nu latră dar
mușcă pe la spate, avem același comportament laș ca și
maidanezii; schelălăim puțin când suntem loviți,
jigniți, umiliți, apoi ne liniștim și imediat ne
gudurăm din nou în fața stăpânului, facem
temenele, îl periem, îl lăudăm, dăm din coadă, în vreme ce îl
înjurăm în gând, punem botul repede la orice momire, ne
lăsăm asmuțiți unii împotriva altora, ne ducem
existența în haite (găști) politice, culturale, profesionale, etc.
Din aceste motive, străinii ne văd ca un popor paradoxal, în sensul că oamenii
buni în loc să se revolte împotriva celor răi se supun lor și
colaborează asemenea lui Harap-Alb cu Spânul.
Volumul: Eminescu - în zadar? (fragment din eseul O societate (auto) mutilată după patul lui Procust).
Cu aproape un veac în urmă, povestește Milan Kundera
în Arta romanului, matematicianul german
Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei ( evoluția
mentalului individului de la gândirea senzorială,
cazul adolescenților și tinerilor până la
treizeci de ani, la procesele de gândire rațională
și liberă capabile să producă cunoaștere, cazul maturilor),
în mai multe conferințe ținute la Viena și Praga în
perioada interbelică emitea o viziunea pesimistă
asupra Europei, în care îi avertiza pe europeni despre
criza umanistă europeană. Criza de
care vorbea i se părea lui Husserl, scrie Kundera, atât
de adâncă încât se întreba dacă Europa mai era capabilă să-i
supraviețuiască. ( Emir Kundera - Arta romanului, Ed. Humanitas,2008,
București)
La nici cinci ani de lansarea
conceptului crizei umaniste europene, prezentate la
aceste conferințe, Germania a declanșat cea
de-a doua mare conflagrație mondială confirmând practic viziunea lui
Husserl. Europa s-a aflat în pragul colapsului.
Politicienii germani din acele
vremuri nu erau preocupați de lumea concretă a vieții
umane die Lebenswelt, cum o numea Husserl ci de
doar de dominația lumii, de voința de putere cu
orice preț. Heidegger, discipolul acestui filosof-matematician,
a numit-o cu o formulă frumoasă și aproape
magică , spune Kundera - „uitare ființei”
Citind în Arta romanului eseul
lui Kundera, Moștenirea discreditată a lui Cervantes despre
viziunea lui Husserl și Heidegger, gândirea mea asociativă
mi-a adus în prim plan politica românească actuală.
Dacă Kundera a văzut niște
forțe, pe care eu le-aș numi impersonale ( tehnice, politice,
istorice) care conduc la uitarea ființei, eu am văzut individul,
spânul ajuns la butoanele puterii care poate genera cel
mai iraționale acțiuni antiumane, cum a fost Hitler
și Stalin.
Mulți dintre politicienii noștri,
odată ajunși la butoanele puterii, uită de alegător de
lumea vieții lui, lumea concretă în care se
zbate, lovindu-se ca de un zid de o administrație birocratică,
absurdă, de tip kafkian, aproape cu nimic
deosebită de cea comunistă.
Pentru acesta alegătorii nu mai există,
imediat ce a fost ales. S-au eclipsat, au căzut în uitare, toată
acțiunea lor se îndreaptă spre interesele personale, de
gașcă, mulțumirea clientelei politice și a corporațiilor străine, gata
oricând să-i stipendieze gras din bugetul
românilor, să închidă ochii la hoții, la tăierea ilegală a
pădurilor, să-i mulțumească spre a rămâne la putere,
omul lor, pe care l-au proiectat în sfera
puterii mioritice cu sprijinul votanților manipulați
abil de sistem. Omul, spune Kundera, se găsește într-o
adevărată vâltoare a reducției , în care lumea vieții de care
vorbea Husserl se întunecă în mod fatal și în care ființa
cade în uitare.(ibid.)
Criza umanistă a politicii românești a
ajuns la apogeu în timpul guvernării Băsescu - Boc, când spânul,
cu un sadism feroce, inuman, a tăiat pensiile și
salariile sub pretextul crizei economice.
Deodată aleșii s-au
transformat subit în călăii, iar poporul în victime. Am
rămas multă vreme siderat, cum, în pofida
multor probe de hoții comise de guvernarea
portocalie, aproape pe față, demascate de Antena 3, aceștia
sfidând pur și simplu opinia publică fără
să le pese de consecințele materiale și morale, fără să-și
facă mustrări de conștiință, dacă acești
portocalii mai aveau conștiință?!, o mare parte din populație era
încă de partea acestora.
N-am să pot înțelege niciodată stupidul
proverb românesc: fă-te frate cu dracu' până treci
puntea. Să devii oportunist de frica călăului.
Dacă e să mor mor, dar nu făcând din mine un
oportunist.
Cum spune Coșbuc: C-o
moarte toți suntem datori / Totuna e daca-i murit/ Flăcău ori
moș îngârbovit / Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câine înlănțuit.
(Decebal către
popor). Inducerea
fricii, prin exercitarea puterii prin acțiuni arbitrare, în funcție de
interesele
proprii, provoacă confuzie în mentalul poporului;
imaginarul acestuia face ca individul odios
ajuns la putere, să fie idealizat ca o zeitate supraumană care
pune stăpânire pe individ cum pune ideea de Dumnezeu.
Jocul manifest al puterii arbitrare, nu democratice,
după cum îi trăsnește individului aflat pe scaunul cel mai înalt
al puterii, pentru omul de rând e o capcană care îl absoarbe total
ca o iubire pătimașă din care nu mai poate ieși.
El nu se poate gândi la individul care
sfidează o comunitate întreagă prin acțiunile lui
iraționale decât cu venerație. Voința de putere cu orice
preț, chiar cu prețul trădării, face din odiosul individ, unul
care pare de neînlocuit. Din aceste motive cred că miza mare a
românilor nu este parlamentul ci „domnitorul” care stă
în capul cinstei.
Nu-mi pot explica asta decât prin
frica indusă de acești călăi în frunte cu spânul
Băsescu, frică indusă cu persuasiune prin varii
manifestări ale puterii autocrate, nu democrate.
Frica față de putere, spun
psihanaliștii, induce așa numitul sindrom Stockholm,
moment în care victimele încep să se atașează de călăi,
cooperează cu ei, le execută emoționați ordinele
ca și cum ar face o faptă eroică.
Confuzia
este evidentă și este efectul panicii anxioase induse
în inconștient. Din acest motiv, individul, fie el
intelectual sau om de rând nu mai poate decela binele de rău
și crede ce spune călăul că răul sunt ceilalți ( în
cazul lui Băsescu și Iohannis - parlamentarii).
Amintesc
aici și de Ceaușescu care era perceput drept
tătucul care dădea de mâncare poporului. Pe mulți i-am auzit,
după ce a fost executat, afirmând, nu fără o undă de
regret... dacă ne dădea de mâncare... Ca în rugăciunea
ortodoxă îl confundau cu tatăl nostru: Tatăl
nostru [...]Pâinea noastră cea de toate zilele./ Dă-ne nouă
astăzi...
Cum e posibil metamorfozarea în mintea unora,
ca un individ uman ajuns în sfera puterii
să fie identificat cu divinitatea? Cum e posibil să se producă
în mintea unora această mistificare? Individul nu mai este
perceput ca o ființă umană, un om ca toți oamenii sau poate
mai josnic decât omul-om ci ca pe unul de natură
divină. Nu doar în cazul lui Ceaușescu. Aceeași
iluzionare am observat-o la mulți, unii dintre ei
intelectuali cu știință de carte, în cazul celui mai ordinar
dintre spânii României - Băsescu. Cum e posibilă
această idealizare mintală îmi este greu să înțeleg.
O , Doamne, oportunismul pare a fi înscris în
gena noastră mioritică. E la fel ca în
Povestea lui Harap-Alb al lui Creangă. Slujirea Spânului de
către Harap Alb, fără să se revolte, exprimă în cele două personaje
create de Creangă, nemernicia spânilor mioritici și
oportunismul Harapilor-Albi, umilitoarea
răbdare a poporului față de puterea care poate fi înfiorător de
nedreaptă. Românii rabdă, la fel ca Harap-Alb, cele mai inumane umilințe
până le ajunge cuțitul la os și chiar mai mult.
Oricât de sadici și nedrepți sunt
conducătorii, poporul român nu se revoltă. Cunoscând
această paradigmă psihică a non-revoltei, politicienii
escaladează abuzurile și fără de legile fără nici cea mai
mică teamă să fie pedepsiți.
Cei mulți dintre ei, îndeosebi spânii ajunși la
guvernare, uită ființa alegătorului, uită de tineri, uită de copii,
uită de bătrâni de cei nevoiași, românii mereu
rămân câini înlănțuiți, nu lei, deși simbolul
monedei naționale este leul.
Politica aleșilor noștri, mulți
dintre ei trădători și jefuitori, ne strivește ca
ființe umane, ne metamorfozează în câini înlănțuiți, care
latră sau dau din coadă, spre a da satisfacție acestor
spâni, pe care puterea i-a metamorfozat în „sfinți”.
Nicio revoltă colectivă ( cum se întâmplă de pildă la greci), doar unde
și unde câte un rebel, numit de ceilalți nebun, neluat
în seamă sau batjocorit de marea masă de „ înțelepți”.
Vasile
Anton Ieșeanu, 6 decembrie 2016, Iași
