Ce alegem… dreptatea sau o grămadă de aur?!

„ Era bănet nu glumă!  O adevărată comoară și mai multe nu. ”  Emilian Marcu - Tobele mute        

Dacă  dreptatea este  o artă a hoției, libertatea e în cătușe.   În aroganța   lor,  marile puteri nu  aleg  calea de  mijloc, ci doar   forța și amenințarea cu forța. Războiul, spune Freud, atâta  vreme cât există state, națiuni  și naționalități, nu poate fi eliminat.  Războiul,  afirma, paradoxal, Proudhon, face parte din morala  umanității. Care morală?!  Morala celui mai puternic?! Cel mai puternic  are totdeauna dreptate!                                                                    

 Dreptatea ca folos al celui mai tare a fost negată  de  Socrate în Republica lui Platon.   Dreptatea, afirma Socrate  e  mai de preț decât o„grămadă de aur”. Dacă dreptatea este mai valoroasă decât o grămadă de aur,  atunci  cum se face că cei mai mulți  preferă  „o grămadă de aur” dreptății?!                                   

 Împotriva acestui principiu  moral al lui Socrate s-a ridicat sofistul Thrasymachos care  susținea  că dreptatea „este  folosul celui mai tare”. Afirmația   lui  Thrasymachos, contrazicându-l    pe Socrate  a rămas perfect valabilă  și în zilele noastre – „dreptatea este  folosul celui  mai tare”, iar cel mai tare e „puterea constituită”, fie a unei țări mici, fie a unei mari puteri.                     

 Rușii, spre exemplu,  luând aminte  la   cugetarea  sofistului Trasymachos,  anume că „dreptatea este  folosul celui  mai tare”, refuză  să  mai dea înapoi  tezaurul românilor. Pentru ruși „o grămadă de aur”  este mai valoroasă  decât dreptatea. Așa au ajuns, după două mii de ani,  să fie mai „înțelepți” decât   Socrate.                                                                                                                      

 Noi cetățenii care nu facem parte din „puterea constituită”, ne îmbătăm cu apă  rece dacă credem în dreptatea socială imparțială și echitabilă. În orice regim  politic   abuzul „puterii constituite”  comite   nedreptăți.   O nedreptate comisă   înseamnă nefericirea celor asupra cărora s-a comis. Dacă  nedreptatea aduce  profit și folos celui puternic,  ce contează nefericirea celor  care au fost  nedreptății?!                                                                                                 

 Exemplele  pe plaiul mioritic, o Doamne, nici  o carte de   mii e pagini  nu ar ajunge să   enumere nedreptățile  comise de  „puterea constituită” sau   marile puteri.   Dar  noi,  românii, ce alegem?! Dreptatea  sau o grămadă de aur?                                                                    

 În Republica, spune Constantin Noica,  Platon  nu vorbeşte despre un tip de stat ideal, ci despre, un tip de om  ideal  - omul suveranității morale. Cu excepția lui, Socrate, Isus,  Gandhi  și Eminescu  nu cred în „omul suveranității  morale”.  Nu există  oameni sfinți.  Așa zișii sfinți  sunt niște farisei. Sf. Anton  s-a dus   în pustiu să  scape de ispite. Nu a scăpat. Fantasmele-ispite i-au bântuit imaginarul  și  l-au ispitit,  cu osebire, acolo  în pustiu.                                            

 Natura  umană  nu  poate  să stăpânească acest ideal moral. E doar o iluzionare, o amăgire și un fariseism monahal. Dostoievski a intuit   ființa umană mai bine decât Tolstoi.  El a  găsit la om,  îndeosebi la spița masculină, o natură   - „violentă,  lașă, răzbunătoare, instinctuală, fariseică, duplicitară,  irațională.” Să fie   vorba  oare numai de  omul rus?!...                                                      

 Și Nietzsche   a văzut,  în  supraom, pe omul suveranității  morale, dar azi, după  atâta amar de istorie tragică,   îmi este teamă  de  acest  om  supramoral. Omul  suveranității  morale e  un ideal, la fel ca Republicaideală  al lui Platon  la fel ca   și dreptate   și libertatea umană.                                                   
  

 Platon, spune Constantin Noica,   vorbește despre Republica interioară a omului  care este în consonanţă sau disonanţă cu Republica exterioară . Este  același lucru  cu  spusele sofistului atenian -  dreptatea   este folosul  celui mai  tare.                                                                                                                       

 Cum,  cel mai tare  este omul puterii constituitei, omul   de rând  trăiește  viața în societatea modernă  mult  mai constrâns  decât liber, căci   afirmă  Platon în  Republica – „fiecare stăpânire  legiuiește potrivit  cu folosul propriu : democrația  face legi democratice, tirania – tiranice”  și „declară că acest folos propriu  este, pentru supuși, dreptatea.”                                                

 Experiența  noastră democratică ne   indică  o mică  diferență  între dictatura comunistă și  democrația coruptă. Dreptatea, în pofida argumentației  socratice,  rămâne  în continuare,  indiferent de  forma  politică, indiferent de idealurile clamate de Uniunea Europeană  - „folosul celui mai  tare ”.                       

 Chiar dacă  democrația   proclamă  libertatea  și demnitatea umană,  idealurile  susținute de  Petre Țuțea în  aserțiunea sa, anume că   „democrația este   singurul sistem politic  compatibil cu  libertatea și  demnitatea umană”, dacă nu am  observa cum, în așa zisă  democrație  românească,   omul de rând este umilit de  guvernările abuzive, supus capriciilor politicienilor corupți,  am putea  chiar  fi seduși  de  regimul  democratic.                                                     

 În pofida declarațiilor emfatice pe  toate canalele de televiziune, unde cei care  „ne fac legi  și ne pun biruri”, se erijează  în apărători ai   valorilor   fundamentale ale democrației, „ne vorbesc filosofie”, se  închină cabotini  la  „patrie, virtute” și   sărută   fariseic drapelul  țării,   nu mai   sunt pe deplin încredințat că democrația  este singurul sistem politic  compatibil  cu libertatea  și demnitatea umană.                                                                                            

Democrația suferă de cel mai  grav flagel  moral – corupția,  abuzul de putere și  nedreptatea. Nedreptatea  generează non-liberate  sau o libertate iluzorie. În aceste condiții libertatea devine „problema cea mai nebuloasă”,cum spune  Constantin Dram,                                                                         

 Fără dreptate nu există libertate!   Și atâta vreme cât dreptate în democrație, este dreptul  celui mai tare, adică a politicianului,   libertățile individuale, consfințite de  Constituție,  sunt simple  texte  teoretice, lipsite de  temeiuri practice pentru  cei mulți.                                                                          

 În  comunism, te mai plângeai,  împotriva abuzurilor și  nedreptăților, secretarului de  partid. Acum  cui să-i mai ceri apărarea? Avem libertatea cuvântului. Ei și ce? Poți să urli  la  toate televiziunele, despre nedreptățile  a căror  victime  ești. Urli ca  Moise în pustiu!  Nu te-aude nimeni. Cu atât mai puțin  „imparțiala” noastră justiție.                                                                          

 Corupția,  acest flagel  al Democrației, generează, ca o reacție  în lanț, abuzuri și nedreptăți  sociale  greu de  stăpânit  și mai ales greu de vindecat.O haită e hiene  flămânde,  de la   miniștri,  judecători, procurori, polițiști și ziariști lingă , experți  în acte de banditism, dirijați de    profesioniști în spălarea de bani și de creiere, se îmbogățesc,  furând  din buzunarele noastre tot mai  sărace.           Simte omul când i se fură  un leu, un euro…  sau chiar  mai mult  din buzunar?!  E ca și cum i-ai fi dat  unor cerșetori…Doamne,  mă îngrozesc  acești  hoți-cerșetori.                                                            

 Pe acest fond social,  profund  viciat și imoral, apar, spune Dostoievski „… trichine noi, niște vietăți microscopice, care  pătrund  în corpul omului”  și  „oamenii devin toți agitați  și nu se mai înțeleg între ei.Oamenii nu mai știu să judece ce este bine  și ce este  rău”.( Dostoievski – Crimă și pedeapsă).                 

 Așa se naște extremismul. Extremismul este o fiară,  este chiar  fiara apocaliptică care  îl face pe  individ să nu mai  discearnă  ce este bine și ce este rău.  Și    mai rău,  extremismul  îi  desființează odată cu  libertatea și demnitatea de om.                                                                                           

 A fi om liber   înseamnă a avea  conștiința demnității, a spune   fără  teamă - DA,  când e drept să spui DA și  a spune NU,când  e  nedrept  să spui DA.                                                                                                                   

 Politicienii democratici,  lacomi și perfizi,  hrănesc zi de zi Fiara. Oamenii, scârbiți de Democrație, de politicienii corupți care  îi mint, îi  umilesc și-i batjocoresc, le   înșeală încrederea  și speranțele, derutați de  incertitudinile existențiale,  îndoindu-se de  șansa de a-și  asigura  o anume bunăstare pentru ei și copii, vor  trece de partea Fiarei.                                                               

 Încet-încet,  în subterane, oamenii  vor  începe  să se închine  Fiare „salvatoare”.  Oamenii în general, tinerii  îndeosebi, nu au nici timp, nici  discernământul moral de a decela  binele de rău, nici cultura politică, nici persuasiunea de a  corecta   imediat  greșelile politicienilor.  Când le ajunge cuțitul la os, atunci trezesc Fiara. Atunci  o scot din subteran.  Sloganul  lui Orwell    -   „IGNORANȚA ESTE FORȚA!”  -  rămâne  valabil  și în Democrație.                                                                                                       

Din  aceste   motive, tobele  care   par a fi  amuțit demult, este posibil să   reînceapă să   răsune din nou în Europa. Tobele,  pe care Emilian Marcu le-a vrut mute  pe vecie, au  început  deja să sune.  Starea de conflict militar de la malul Mării  Negre  confirmă temerile noastre.                                                         

 La  fel  dreptatea,  în cazul  marilor  puteri,  în relația  cu  statele   mici  și mijlocii  - este   o artă  a hoției. Sau cum spune, Rousseau „dreptul  celui mai tare; drept acceptat cu ironie în aparență, dar stabilit ca principiu.”               În spatele ușilor închise ale marilor cancelarii, dreptul celui mai tare  este  principiul  de drept internațional. Să  nu ne amăgim  cu sloganuri afirmate de conducătorii marilor democrații! Cum să se poată opune statele mici șantajului politic al marilor puteri?!  Afirmația lui  Rousseau rămâne etern valabilă - „cel mai puternic are totdeauna dreptate.”                                                             

 Dacă  dreptatea este o artă a hoției, atunci libertatea și demnitatea  umană, deși   garantate  de Constituție  rămân cum spune Eminescu  doar„un nume / ce-aievea s-a serbat.”                                                                                

 Un popor care prețuiește  dreptatea și libertatea mai    puțin decât  „o grămadă de aur”, va fi   ușor de  colonizat, iar  indivizii  care  compun acel   popor,  vor deveni slugi  la străini.                                                                         
   Clauzele secrete,  a  acordurilor de la Ialta,  au dovedit că, guvernele celor mai democratice  națiuni (englez și american) au înlesnit nu doar comunismul în celelalte state   abandonate influenței  sovietice, ci și  deportările masive de oameni,  implicit  cele  mai  groaznice sisteme concentraționare - lagărele staliniste.                                                                                                                         

 În  baza acordurilor marilor puteri democratice,   mâncătorul de oameni sovietic a devorat  milioane de oameni  în  lagărele din Siberia, dar și în închisorile politice  pentru  reeducarea  intelectualilor,  prin munca silnică,  în  Deltă  și la Canal.                                                                                          

 Romanul lui Emilian Marcu - Tobele mute  nu este  o  critică  adusă bucătăresei  sovietice mâncătoare de oameni, deși o demascare a   lagărelor  sovietice a fost inerentă  în roman,  ci  o  excepțională  viziune asupra  umanului (cum poate rămâne omul om în condiții  inumane?!), în   lagăre staliniste, în care  majoritatea  au fost  exterminată  prin muncă silnică și condiții de supraviețuire  aproape imposibile  în  gerurile  năprasnice  din Siberia. Suferința umanizează! Suferința dezumanizează! Dacă Dreptate nu e, nici  Libertate  nu e!

Vasile Anton Ieșeanu,  10 martie 2015, Iași                                                                            

Lansare de carte, în sat la noi, în data de 26.11.2011, ora 11.00

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/11/lansare-de-carte-in-sat-la-noi-in-data.html


   La şcoala generală Spineni, com Andrieşeni , jud. Iaşi       

       

Lansare de carte în sat la  noi         

În Jurnalul de la Păltiniş, Constantin Noica afirmă  că adevărata liberate este în spirit, că  orice legătură  materială te corupe, te face sclav. Şi adaug eu, te dezumanizează. Adevăratul   umanism  şi adevărata libertate le  regăsim  în muncă şi  creaţie spirituală.                                              

O viaţă de om nu valorează nimic,  nimic nu valorează  o viaţă de om când e risipită în van, când  nu a dăruit nimic acestei lumi, dar o viaţă de om, care  trăieşte pentru ceva sau pentru cineva,   pentru o idee morală, pentru  o carte,  valorează cât o sută de vieţi.   Acela  ce  dăruieşte   puţin,  din sufletul său,  celorlalţi semeni, simte  împlinirea vieţii, simte că nu a trăit în van.                     

O mare doamnă a învăţământului  românesc de la sate, Aurelia Burlacu   (şi cînd spun o mare doamnă, afirm  că numai o  mare pasiune spirituală îl face pe bărbat  – un mare domn  şi  pe femeie  - o mare doamnă) a avut curajul şi tăria, în aceste vremuri de  materialism  sălbatic  şi de  evidentă  abandonare a cuvântului scris în  favoarea culturii kitsch  a televiziunilor, să scrie o  monografie a şcolii şi  satului Spineni despre şi pentru  oamenii acestor meleaguri ,,oameni  harnici, buni şi cuminţi, vrednici lucrători ai pământului care ne dau nouă pâinea noastră cea de toate zilele’’, spune autoarea.   Mulţi vor fi crezând că, a scrie o carte  e un lucru uşor în ziua de astăzi; copiezi documente, mai adaugi ceva şi gata cartea a ieşit. O carte se scrie greu, cu multă muncă şi trudă.                                                                                                                 Cartea -   Spineni  - Sat şi şcoală - file de monografie,   înglobează   un număr imens de ore de  cercetare a  amintirilor bătrânilor, de  aplecare asupra documentelor, de scriere şi rescriere, de corectare, de punere în pagină de tipar şi  alte  nimicuri, ce  au trebuit analizate şi puse la punct,  pentru a i se da ceea ce  tipografii numesc, abreviat,  B.T. ( bun de tipar).                       Cartea, structurată  în  câteva capitole,   Satul  - File de istorie a locului,  Oamenii locului, Biserica  noastră,  Calea ferată,  Şcoala  - cel mai cuprinzător  capitol, atrage la citit prin magia   narativă despre   istoria  locului, a oamenilor, a şcolii şi  destinele  elevilor  realizaţi. Trebuie să recunoaştem că, şcoala de la Spineni a dat câteva  personalităţi dintre  foştii elevi, din vremea când  doamna  profesoară  a ocupat funcţia de director al aceste şcoli.                    

 Doamna profesoară Aurelia Burlacu   are  această  înzestrare  de  povestitor.  Îmi   amintesc cum mă fascina  la orele  de istorie şi literatura  pe vremea cînd eram elevul domniei sale. Dacă  veţi deschide această carte am convingerea că  nu o veţi  lăsa din mână  până la sfârşit. Eu am citit-o pe nerăsuflate.                                                                                                                                         

De ce a scris doamna profesoară   Aurelia Burlacu    această  monografie? Petru că are o datorie, aceea de om,  ,,de fiinţă repede trecătoare  prin această lume’’, cum spune domnia sa,    cu atât   mai mare e datoria ei, ca  pedagog şi  formator de destine,  ,,să lase un  semn’’  despre oamenii acestor locuri, a celor vii şi a celor trecuţi în nefiinţă, să scrie povestea şcolii şi a  timpului scurs  inexorabil  peste generaţiile de elevi, să nu intre satul  în uitare şi părăginire. Cine  se mai încumetă în ţară  la o asemenea lucrare?                                                                                              

Doamna profesoară a parcurs 125 de ani din istoria şcolii şi a satului  Spineni. Domnia sa   invită pe urmaşi să continue  să scrie această istorie din sat la noi,  să dăinuie în veacuri  scânteia de spirit  aprinsă de o profesoară,  într-un  cătun,  uitat de lume,  de pe Valea Jijiei.  Fără  un dram de spirit  omul coboară lesne în subuman.  Cartea satului şi şcolii  Spineni are această menire de ai menţine  pe oamenii acestor locuri în uman.  Cred cu tărie că,  această scânteie  de spirit se  cere  a fi  reaprinsă de urmaşi.                                                                                                          Doamna  profesoară Aurelia Burlacu s-a dăruit  cu generozitate  pentru fiecare generaţie  de elevi  pe care a păstorit-o, risipindu-şi câte o părticică,  din sufletul ei generos, în fiecare elev,  spre a face din   noi, copii de ţărani,  oameni mari, cum spun  părinţii noştri cu smerenie şi mândrie.  Prin munca ei neobosită, prin crezul ei moral generat de  pasiunea  muncii, prin  credinţa domniei sale  că adevărata cale a existenţei umane  este munca  şi implicit  calea morală a adevărului şi iubirii, prin acest  cult al muncii instituit pentru sine, anume că, numai munca reală, perseverentă şi dedicată  conferă omului aura morală de sfinţenie,  face ca, acum,  bilanţul vieţii să-i  fie încoronat cu această  carte a satului  - Spineni - Sat şi şcoală - file de monografie.              

O  doamnă  profesoară, care,  prin pasiunea muncii sale şi dăruirea de sine,  ne-a făcut  pe mulţi dintre noi  - copiii de ţărani  -  oameni mari, nu poate fi   numită  decât  marea doamnă a  învăţământului românesc. În faţa  doamnei profesoare,  Aurelia  Burlacu,  mă plec cu  smerenie, respect şi iubire.      

Vasile Anton                                                                                    

                                                                                    

   Vasile Anton, Iaşi, 23 noiembrie 2011,  antonvasileiasi@gmail.com