Visul

Moto: ,,A visa înseamnă a spera. A spera înseamnă a visa. E un cerc vicios’’ Anton Vasile

Michiduţă, demonul născut din gândul cel rău, cârtitor şi bârfitor, cum îl ştiam, m-a trezit în plină noapte, dintr-un vis atât de frumos, că aproape îmi venea să-i tai coarnele şi coada, să-l fac om de omenie şi să mă salvez de ,,cel rău şi viclean’’. Să te scoale cineva în plină noapte e de-a dreptul cinic. Dar să te mai şi trezească din vis, e de-a dreptul sadic. Cine oare nu-i morocănos când te scoală din somn? Dar mai ales în plin vis! Şi nu era un coşmar, pentru care l-aş fi iertat, era un vis atât de frumos…

Imediat ce m-a trezit, mi-am amintit visul acela frumos.., un vis care mă făcuse atât de fericit, încât nu mai ştiam de trăiesc aievea sau visez. Mintenaş, cum mi l-am amintit, am aprins lumina şi l-am scris repede pentru Reţeaua literară. Ce vis …, ce trăire onirică!...

Am visat că trăiesc într-o ţară a minunilor, unde oamenii erau veseli, buni şi respectuoşi. În acea ţară omul tiranic era absent, nu mai rămăsese în ţara aceea nici de sămânţă. Astfel, am aflat că aici trăiau numai oameni dintr-o bucată, bărbaţi adevăraţi, nu făţarnici , nu duplicitari, nu ipocriţi cum e spre exemplul ,,omul tiranic’’, descris de Socrate în ,,Republica’’ lui Platon.

Se făcea, deci, că trăiam în România, dar surprinzător, oamenii erau cu totul şi cu totul schimbaţi – munceau! N-ai fi văzut un român care să tragă chiulul, ori să se prefacă că munceşte sau că se ocupă, la serviciu, cu omorârea timpului, ori cu chiolhanuri ad-hoc. N-ai fi văzut pe stradă vreun cerşetor sau vreun boschetar. Dimpotrivă! Toţi cerşetorii şi boschetarii care mai erau îi angajase primăria pe post de gunoieri. Erau harnici românii, perseverenţi, cu iniţiativă, inventivi nu la hoţii, ci numai în probleme ştiinţifice şi tehnice. Vânătorii de mituri şi brainiac - maniacii ştiinţei deveniseră seriale româneşti.

Veneau nemţii pe la noi şi se minunau de cum munceau românii. Un adevărat cult al muncii pusese stăpânire pe oamenii mioritici. Fără nici o laudă deşartă – parcă reînviase în oamenii acestor pământuri, spiritul vechilor geţi, vestiţi în lumea greacă ca,,cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci’’, cum îi văzuse grecul acela peregrin, Herodot.

Cât despre a bea în timpul programului de lucru! Nu mai existau la români de mult asemenea metehne: birturile , crâşmele dăduseră faliment. Nici droguri nu mai existau. Refuzul tinerilor de a se mai droga i-a făcut pe distribuitori să ocolească. România. Alcoolul şi drogurile au ajuns prohibite. Doar bătrânii se mai îndulceau cu câte un păhărel de zaibăr, de căpşună sau de fragă. E adevărat că şi acum tinerii se îmbătau şi se drogau, dar numai cu poezie, frumos şi adevăr.

O extraordinară efervescenţă creativă, în domeniul artistic, ştiinţific şi tehnic cuprinsese generaţia născută la începutul mileniului trei. Noile descoperiri în domeniul aerodinamicii reînsufleţise spiritul marilor noştri inventatori Aurel Vlaicu , Traian Vuia, Henri Coandă. Agenţia spaţială română , condusă de venerabilul cosmonaut Dumitru Prunariu devenise o sursă de inteligenţă pentru NASA. Majoritatea cosmonauţilor, inginerilor, tehnicienilor, psihologilor erau recrutaţi, de NASA, din rândul românilor.

Spiritul lui Eminescu, Caragiale, Brâncuşi, al lui Irimescu, al lui Grigorescu, Andreescu, Luchian şi a altor mari artişti români reînviase în noua generaţie de tineri. Lucrările noii generaţii de sculptori şi graficieni au fost expuse la Parlamentul Europei la Strasbourg

Era o adevărată însufleţire creativă. Pasiunea pentru frumos i-a făcut pe români să facă din muncă o adevărată artă. Japonezii veneau să fotografieze şi să copieze pe furiş noua estetică românească din care reproduceau anumite design-uri româneşti atât de competitive şi de căutate în lumea întreagă, adevărate brand –uri comerciale de succes internaţional.

Dar, ce să vă mai spun despre blocurile acelea cenuşii şi sordide, rămase de pe timpul celor mai iubiţi fii ai poporului, mirosind pe scară a WC public, adevărate focare de infecţii. Ei bine, în locul acestora apăruseră nişte construcţii superbe de se roteau după soare, viu colorate, frumoase şi dotate cu toate utilităţile.

Să nu mai vorbesc despre şcoala românească! Ah, educaţia ajunsese o adevărată pasiune naţională. O educaţie, care punea la loc de frunte, cultul muncii creative, în care pragmatismul era fundamentat pe analiza valorilor raţionale ale utilului , ale frumosului, ale eficienţei şi mai cu seamă se punea accent pe principalele valori morale: adevăr, dreptate, cinste, corectitudine.

La loc de frunte, intelectualii români, ruşinându-se de trădările din trecut, înfierate atât de vehement de Julien Benda , nu se retrăseseră în ,,turnul de fildeş’’. Refuzând să se implice în patimi deşarte şi uri politice, mai pro-activi decât re-activi se înhămaseră la cea mai grea sarcină de schimbare la faţă a României.

Astfel, creatorii de spirit le-au închis gura, unora din afară, care afirmau că România n-a dat nimic culturii europene, şi altora din interior care spuneau că, în epoca actuală, cultura românească e doar o speranţă, ceea ce avea semnificaţia că nu este încă nimic.

Tinerii intraseră într-o adevărata competiţie, aceea a creării de brand-uri personale, brand-uri comerciale în companii şi firme de prestigiu. Nu se mai fandoseau cu maşinile primite cadou de la tăticul, cum făceau parveniţii aceia de după revoluţie. Nu! Toţi tinerii munceau de dragul muncii. Noul lor cod moral era cel promovat de Eminescu - ,,inimă curată şi minte deşteaptă.’’

Noi soft-uri, inventate de informaticienii noştri înscriseseră limba română ca limbă computaţională, în locul celei engleze. Sistemul binar era mai operaţional cu Da-ul şi Nu-ul românesc.

Nici un filolog român nu mai avea anxietăţii de genul ,, drobului de sare’’ în privinţa agoniei limbii materne. Odată cu globalizarea, româna îşi aflase ,,trend-ul’’ – devenise românofonă.

Economia românească duduia. Leul devenise atât de puternic încât recunoscut chiar şi de americani drept rege, luase locul dolarului ca monedă în tranzacţiile internaţionale.

Cercetarea medicală românească era în fruntea tuturor celorlalte institute de cercetare, iar experienţele cu celule stem asiguraseră o prelungire a vieţii dincolo de limitele biologice. Ce să mai vorbesc de cercetările transgenice. Medicina românească făcuse adevărate minuni. Media de vârstă ajunsese la o sută douăzeci de ani şi tindea să atingă vârstele matusalemice de dinainte de potop. Prelungirea vieţii românilor până la asemenea vârste atrăgeau ca un magnet pe toţi magnaţii lumii. Cazul Ciomu sau alte cazuri de mal praxis erau de mult îngropate de istoria nefastă a primilor douăzeci de ani. Nimeni nu-şi mai amintea de ele.

Veniturile pe cap de locuitor erau cele mai mari din Europa, mai mari chiar decât ale elveţienilor. România devenise o ţară de vis. Din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii veneau puhoi de turişti. Deservirea ireproşabilă, amabilitatea, zâmbetul mereu binevoitor a româncelor – ah, toate acestea făceau pe mulţi turişti să viseze la plaiurile noastre adevărate grădini ale raiului şi la fetele noastre din comerţ şi turism atât de drăguţe, educate, stilate şi deosebit de amabile.

În aceeaşi schimbare radicală de mentalitate, infracţionalitatea dispăruse aproape complet, poliţiştii aproape că nu mai aveau ce face, neînţelegeri nu mai existau, bărbaţii şi femeile se respectau, divorţurile erau tot mai rare, avocaţii şomau, judecătorii abia de judecau câte un caz pe săptămână, toţi oamenii se străduiau să fie amabili şi respectuoşi.

Lovite în plin de incoruptibilitatea magistraţilor, grupările de tip mafiot se autodesfiinţaseră de la sine. Cei mai mulţi schimbară macazul. Prinşi şi ei de emulaţia noii ordini morale, ce cuprinsese întreaga ţară, aceştia intrară în poliţie, în scopul evident de a da ajutor specializat acestei instituţii.

Garda financiară, inspectorii fiscali, poliţia , parchetul mai existau doar ca instituţii decorative , activitatea acestora reducându-se la minim. Crima, tâlhăria, violul, crima organizată nu mai existau în dosare pe rol, cât despre infracţiunile economice dispăruseră complet din sfera instituţiilor abilitate. Concurenţa neloială, evaziunea fiscală nu mai existau ca infracţiuni în codul penal. Trăiam parcă în ţara cantoanelor, ca şi cum românii ar fi furat aceste virtuţi de la elveţieni.

Oamenii bogaţi erau adevăraţi samariteni. Nu numai că făceau acte de caritate , dar erau preocupaţi şi chiar pasionaţi de promovarea creativităţii româneşti. Toţi patronii români adoptaseră o nouă etică a afacerilor, stabiliseră responsabilităţi sociale clare pentru firme, concepuseră un cod al unei competiţii juste, acceptate, susţinute şi respectate de toate firmele. Tot ei concepură coduri riguroase de respect şi condescendenţă faţă de clienţi, reguli clare ale limitelor loialităţii angajaţilor faţă de companie.

Odată, cu nouă ordine morală instituită în ţară, majoritatea românilor se întorseseră acasă din UE. În mod paradoxal, veneau italienii şi spaniolii, ba chiar şi nemţii să muncească la noi. Şi cu toate că italienii aveau comportamente infracţionale bizare, românii, prin excelenţă toleranţi, nu aveam atitudini xenofobe faţă de ei.

Cât despre guvernanţi şi parlamentari, pot spune, că erau de-a dreptul cei mai buni români, cei mai drepţi, cei mai înţelepţi. Despre politicieni, în general, pot afirma că erau adevărate exemple de onestitate, cinste, corectitudine şi hărnicie, adevăraţi oameni drepţi. Nimic insidios, duplicitar, fariseic nu se mai manifesta în atitudinea lor, cum se manifestă de regulă la politicienii noştri. Nici o manifestare de balcanism nu mai ieşea la iveală în acţiunile lor. Moralitatea le era ireproşabilă.

Mass-media aducea numai laude guvernanţilor noştri căci nu găseau nici cel mai mic motiv de critică. Politica, în general, guvernarea şi administrarea ţării, în special, era făcută de oameni înţelepţi, care refuzau orice compromis nedemn de înalta funcţie pe care o îndeplineau. Politicienii noştri erau cu adevărat pasionaţi şi devotaţi interesului general; banul public era cheltuit cu parcimonie, iar obiectivele de interes general erau realizate cu mai multă investiţie de inteligenţă şi cu mai puţini bani.

Mă simţeam cu adevărat mândru că sunt român! Oriunde aş fi mers în Europa eram pe deplin respectat, iar uşile se deschideau de la sine.

Şi unde, nu de mult, îmi pusesem în gând să plec unde-oi vedea cu ochii în UE, acum voiam să rămân să trăiesc fericit până la adânci bătrâneţe pe aceste meleaguri unde se întorsese Dumnezeu.

Pe când mă simţeam eu aşa de bine în ţara mea, m-am trezit în zgâlţâitura şi strigătul dement al demonului, de-am crezut că a început cutremurul cel mare prezis de mulţi profeţi mincinoşi.

- De ce m-ai trezit ucigă-te toaca ? strig eu, sărind din pat, enervat de-a binelea. Tocmai când visam un vis atât de frumos tu mă trezeşti împieliţatule? Măi Aghiuţă nu ţi-e bine! Vrei să-ţi pun pielea pe băţ?

- Stai domol, nu te enerva stăpâne! De ce vrei să-mi faci rău când eu vreau să-ţi fac bine?

- Tu, gândul cel rău vrei să-mi faci bine?! N-am auzit încă, ca vreun demon să facă vreun bine. Rău da!

- Ai să auzi acum, că şi demonii fac bine!’’ zise el calm, un calm care mă călca pe nervi şi-mi producea mâncărimi la palme, de-mi venea să-l plesnesc, atunci pe loc.

- Poate daimonii, îi replic eu, nu demonii. Ca daimonul lui Socrate, gândul cel bun, care îl oprea să facă vreun rău sau să spună vreo prostie. Dar el nu-mi luă în seamă precizarea mea, semn că nu putea să-i sufere pe daimonii de genul daimonului lui Socrate. Nu voia să polemizeze pe această temă, ştiind că eram de partea daimonilor şi nu a lui.

- Tocmai de aceea te-am sculat, continuă el la fel de calm, fără să ia în seamă cele spuse de mine, dar cu glasul puţin tremurat, semn că-l atinsesem la coarda sensibilă, ca să te readuc la realitate. Să-ţi spun că suntem în România, nu în Elveţia, zise el ferm.

- Dar ce crezi că eu m-am visat în Elveţia? În România, cătrănitule!

- În România, dar ai visat ca şi cum ai fi fost în Elveţia. Te-am văzut aseară, înainte de culcare citind cartea aceea al lui Denis de Rougemont ,,Elveţia sau istoria unui popor fericit’’. Ia spune, nu cumva ai pus cartea sub pernă? Ei bine, ai pus-o, ştiu! Asta se numeşte incubaţie! E un procedeu prin care vechii greci îşi provocau visul. Aşa ,,ai văzut’’ visul acesta frumos. Şi în vis ţi-a apărut cele descrise în carte ca petrecându-se aievea în România. Doar ştii interpretarea lui Freud a viselor: dorinţele pe care nu putem să ni le împlinim, sunt refulate în inconştient, iar inconştientul ni le arată în vise. A vedea un vis, cum spuneau vechii elini, e ca şi cum ai obiectiva ceva real. De aceea te-am trezit stăpâne.

Da, de unde ştii întunecatule ce-am visat? Că doar te-am închis aseară în adâncuri Satană! Aseară aveam numai gânduri bune , nici un gând rău ca tine nu mă încerca. E adevărat, am citit aseară ,,Elveţia sau istoria unui popor fericit’’, dar de ce a trebuit să mă scoli în plină noapte, nu-nţeleg? De ce nu m-ai lăsat în visul acesta frumos? Să-mi spui!

- Sincer?

- Da! Sincer!

- M-am temut că vei trăi un coşmar mâine, că o să te şocheze, când te vei trezi în realitatea românească. Atât de tare te va şoca, încât îţi va refula conştientul şi vei rămâne prins în capcana acestui vis! Era un vis prea frumos ca să fie adevărat… E visul care, de regulă, îţi induce iluzia. Tu te bucurai în vis ca şi cum ai fi trăit deja în acea lume românească fericită. E periculos să rămâi în vise din acestea. Când te trezeşti, realitate te şochează, cum ne şochează pe toţi viitorul!

- Măi Aghiuţă de unde vii de eşti mereu aşa de rău cu lumea?

- Din inconştientul tău, doar ştii bine!

- Ştiu şi eu că inconştientul nu poate vedea lumea realist, el nu vede lumea în mod obiectiv, de vreme ce are această dominantă de a simţi lumea ca fiindu-i ostilă. Asta te face să vezi totul în negru, taman cum eşti tu, piază rea. N-o fi lumea românească aşa ca în vis, dar nici aşa rea, cum o vezi tu!

- Juma-juma! Adică nici prea-prea, nici foarte-foarte, mai degrabă mijlocie sau chiar sub-mijlocie, se hlizi el. Ştii cum spunea despre români, scriitorul acela , corespondent pe fronturile trecutului, Mihai Stoian, ,,nici cuceritori, nici cuceriţi’’, adică, undeva pe la mijloc… călduţi …, aurea mediocritas.

- Vrei să spui că lumea românească e mediocră sau sub-mediocră?

- Eu n-am vrut să fiu aşa de tranşant, aşa de eufemistic… dar dacă tu o spui!

- N-ai spus-o, dar ai sugerat-o, drac împeliţat ce eşti.

- Dar ştii la ce-i bună aurea mediocritas? mă întrebă repede demonul ca să-mi ia maul.

- Ei bine, la ce-i bună?

- La somn! Visul e cel mai bun somnifer. În aurea mediocritas trăieşti o dulce somnolenţă care te face să visezi mereu. Visezi cu ochii deschişi şi nu mai auzi, nici nu mai vezi ce-i rău şi josnic în jurul tău. Prin urmare, a te complace într-o astfel de lume e ca şi cum ai trăi în cea mai bună lume dintre toate lumile posibile. Parcă aşa spunea Leibniz…

- Ei, nici chiar aşa nu e lumea noastră, cum o vezi tu necuratule. Lumea noastră tinde spre bine, se aliniază cu cea din UE. Nu-i oare aşa cum spunea Aristotel, că e în firea lucrurilor să tindă spre bine? Eu cred că eudaimonia va cuprinde România! Cred că bunăstarea şi fericirea va cuprinde ţara. Şi oamenii trăind bine, vor dori să facă totul bine.

- Ha! ha! ha! îi aud hohotele sardonice. Poate vrei să spui, anarhia va cuprinde România! Că după cum se aliniază la cele rele… scandaluri politice, corupţie, crime, furturi, sustrageri de arme, pornografie, homosexualitate, pedofilie…, mai puţin la hi-tec, economie, bună administrarea, comerţ, export, turism… iar după cum arată realitatea românească în criza economică de azi, lucrurile merg mai degrabă spre cel rău şi viclean, adică spre mine, ha! ha! ha! râse el din nou, cu râsul acela sardonic cunoscut ( nu-mi aminteam cu al cui semăna, din realitate, râsul lui batjocoritor, aveam un lapsus) , nu spre bine! Toate astea deschid uşile reacţiunii extremiste. Şi-atunci să mă vezi, pe mine, la mare cinste! Ha! ha! ha!, rânjea el cu toată gura.

- Suntem într-un timp al istoriei care se repetă în alt plan, continua demonul atotcunoscător, trăim într-un cerc vicios al spiralei timpului, un cerc care reiterează întocmai istoria interbelică a secolului al XX-lea, o analogie frapantă cu perioada crizei din 1929-1933, în care pe de o parte - o clasă politică tot mai abuzivă, mai coruptă, mai cinică şi mai neruşinată, prinsă în hăţişul de afaceri oneroase, rătăcită în propriul labirint pe care l-a creat. Demonul vorbea, eu eram cu urechile la el, dar cu gândul mă chinuiam să-i aflu numele celui cu care se asemăna la râs. Nimic. Parcă sufeream de amnezie. - De cealaltă parte , zicea el cu acelaşi glas calm, enervant de calm, generaţiile de tineri dezabuzaţi, tot mai pesimişti, mai sceptici şi mai defetişti, la fel ca tinerii dezabuzaţi din vremurile interbelice, care scârbiţi de democraţia românească, s-au orientat spre extreme, unii spre extrema stânga , alţii spre dreapta şi tinerii din zilele noastre vor căuta la extreme. Condiţiile istorice sunt aproape analoage, iar tinerii caută o speranţă morală. Şi unde s-o afle, dacă în democraţie nu mai e de găsit? La stânga…, la dreapta…ha!ha!ha!

- Mai tacă-ţi fleanca Încornoratule! strig la el, tot mai iritat. Ce eşti tu? Cassandra? Şi nu te mai hlizi de parcă te-ai bucura de răul românilor! Ce crezi că noi copiem numai ce-i rău din UE? Hai, lasă-mă, plimbă ursul, du-te în pustii! Că acolo ţi-ii locul. Aici e plaiul gurii de rai, nu talpa iadului. Auzi Întunecatule! Lasă-mă, că vreau să dorm! Vreau să dorm! Ai înţeles! Să dorm!

- Dormi! Ţi-am spus eu, şi, dacă nu ţi-am spus, vorba lui Garcea, ţi-o repet! Dormi române, dormi în pace!…ha! ha! ha!... ţara să visezi te face! Ha! Ha! Ha!...

Aproape mă sufocam de enervare. Tocmai mă pregăteam să-i dau un şut la partea dorsală, dar a dispărut fulgerător din faţa mea. Cred că-mi ghicise intenţia agresivă! Dar cum să loveşti totuşi un spirit imaterial, fie şi al răului?!...

N-am mai putut să adorm. M-am sculat şi am scris pe Reţeaua literară, visul acesta frumos ca o speranţă.