Întoarcerea din rai

Haibun

Am coborât din tren. Acelaşi tren  personal pe care-l ştiam de-o viaţă - Iaşi - Dorohoi -  mizerabil  şi slinos. Doar câţiva ţărani au mai coborât. Au luat-o repede spre sat. Mergeam în urma lor agale.   

Când am plecat, în urmă cu 20 de ani,  gara  forfotea de lume. Era puhoi de elevi şi studenţi.  M-am uitat  la clădire roşie a   gării. Acum  e pustie: mai mică şi mai murdară. Şeful nu mai poartă şapca aceea roşie frumoasă de ceferist. Doar un steguleţ galben, murdar.      

 Peronul e  năpădit de  buruieni, de  gâştele  impiegatului şi guguştiuci. Peste tot găinaţ.

Cârdul  de  gâşte trece legănându-se peste calea ferată. M-am uitat spre magaziile de cereale. Pe vremuri forfotea de oameni la lucru. Acum, nimic, nici o mişcare.   Doar  vântul    adie   frunzele tufei de liliac. E singura tufă  pe care  o ştiam, rămasă  neatinsă  de trecerea timpului.  
 Am avut o tresărire. O ciudată  stare melancolică  a pus stăpânire pe mine. M-am schimbat eu sau gara?!...    Mi-am amintit de basmul  Tinereţe fără bătrâneţe  şi viaţă fără de moarte. M-a cuprins teama.

Nu, nu se poate ca totul să fi murit aici. Mai aveam o speranţă.  Raiul!   M-am îndreptat spre podul de peste Jijia . Îmi şi bucuram ochiul la gândul  că voi revedea raiul meu.  Jijia, acolo unde mă scăldam, în fiecare vară, în apa   mică   de la Canton, singurul loc cu fundul nisipos mă emoţiona iarăşi. Vara mă culcam în apă sub soarele arzător şi apa curgea lină şi caldă ca mângâierea unei fecioare.                                 

M-am uitat   la malurile pline de sălcii –  în care  rătăceam şi compuneam poeme nescrise. Şi plopii aceia mari de la Canton – o desfătare. La  umbra  lor visam  iubirea.
           Deodată o văd. Jijia e goală.   Ca o  apă pustie în deşert.  Nici o salcie, nici un plop. Buldozerele  lucraseră la amenajarea râului. Din raiul meu, doar malurile  goale arse de soare.  Şi pustiul…  Am  început să înjur. Iritarea mă  făcea vulgar, ca eroi  lui Mircea Eliade din Întoarcerea din rai.                        

                             Pe malul apei

                             visam  de  dor  poeme –

                                 acum pustiul  

   În depărtare satul mă chema cu tălăngile de seară.  L-am privit cuprins de reverie. Ezitam să mai  revin acasă. Stăteam pe pod şi priveam  la apa Jijiei, altădată atât de dragă. Acum era mai tulbure şi emana un miros de baltă stătută. Dezolat, n-am reuşit să trec peste pod.   M-am  întors la gară. Peste câteva minte aveam tren spre Iaşi. 

         Gâştele împiegatului  se întorceau flămânde de la magazii. Nu mai găsiseră nici un grăunte. Împiegatul, îmbrăcat în haine de ţăran, a ieşit cu steagul murdar în mână. Nu-l mai flutura. L-a salutat pe mecanic.  M-am urcat în  coada trenului. Gara s-a făcut tot mai mică şi mai mică… Apoi a dispărut.

A fost  odată

un rai numit Jijia

copilăria mea