duminică, 25 noiembrie 2012

La ferma de struți

Vasile Anton Ieșeanu, Iași, 25 noiembrie 2012

Video: Culorile toamnei

Culorile toamnei adânc mă-nfioară,

Îți mai aduci aminte?!... Aici întâi ne-am sărutat

Ne plimbam romantici pe-alei odinioară

Ce mai femeie erai tu și eu ce mai bărbat!...

C-an basmul tinerețe fără bătrânețe

Nemuritori păream ... și ce cutezători

Trăiam din plin farmecul vieții, nicio tristețe…

De boli sau bătrânețe eram nepăsători.

Culorile toamnei, azi, nostalgic mă-nfioară,

Îți mai aduci aminte?!...Aici întâi ne-am sărutat,

Ne mai plimbăm la fel cum ne plimbam odinioară

Dar tu nu mai ești… femeie, eu nu mai sunt bărbat...

Vasile Anton Iași, 25 noiembrie 2012

luni, 19 noiembrie 2012

Tort cu fructe - Gabish

Pentru zilele onomastice cel mai bun tort pentru copii, cu fructe, - tortul Gabish

Vasile Anton Iași, 19 noiembrie 2012

marți, 13 noiembrie 2012

Magicianul și Sacerdotul - partea a doua (Zaharia Stancu - agent al siguranței?!)

„Margareta,…, Margareta!...” îmi repetam în gând, o fi Margareta din Faust al lui Goethe?! … Dar maestrul …, maestrul… , cine-i maestrul în Faust?!” Glasul cunoscut îmi aducea în minte o poetă ieșeancă, dar deși îmi suna cunoscut nu-mi aminteam numele ei. O să-mi amintesc cumva. Părea glasul unei poete care scrie poezie neagră, dar nu eram sigur, o poezie ce ține de subcultura goth, adulată de rockerii punk și emo, ceva legat de întuneric, morbid și eroticul violent. Dar de ce i-a dat numele Margareta?

Să se ocupă poeta oare și cu magia? Văzând, probabil, că nu prinde, la adolescenții români, poezia neagră, poeta încearcă să atragă atenția prin practicarea magiei.

De ce oare m-a dus gândul până a o bănui pe poetă de practici vrăjitorești? Doar pentru că scrie o poezie neagră? Sau că femeile, îndeosebi, sunt înclinate spre ocultism. Bine, dar filozofia ocultă e dominată de bărbați de la Simon Magul cu gnoza lui până la Nostradamus cu profețiile din Centuriile sale. Bărbații sunt doar teoreticieni, adevăratele practicante ale magiei sunt femeile.

Dacă pisica e albă, mi-am zis, ignorant în probleme de vrăjitorie, înseamnă că se ocupă cu magia albă. Și de ce? Spre a se învălui într-o aură de mister mediatic în ideea de a atrage cititorii emo și goth? Nu-i de-ajuns că poezia ei exaltă spiritele întunericului?!

Altădată, în vremurile culturii strigoiului la noi, ar fi dat fiori de groază poezia neagră și poate ar fi avut succes; acum însă nu provoacă nici măcar fior est-etic. Nu prinde la români genul morbid. Dacă unii adolescenți români adoptă subcultura goth sau emo o fac mai mult pentru a epata decât pentru o trăire autentică. Suntem un popor de esență latină - cald, contemplativ și vesel. Însăși tricolorul arată un fond al inconștientului mioritic puțin morbid - romantic, impetuos, iubitor de viață - roșul; melancolic, invidios și gelos - galbenul; deschis, visător și contemplativ - albastrul.

Poate la nemți și la alte popoare care au culoarea neagră pe drapele și în suflete să prindă poezia neagră. Negrul, în viziunea psihanalitică, are semnificația tristeții, despărțirii, singurătății, sfârșitului, o culoare apocaliptică pe care nu prea o găsim pe plaiurile mioritice. Nemții au dovedit manifest, în cele două mari conflagrații devastatoare, ce înseamnă negrul în sufletul lor.

Poeta ar trebui să-și caute cititorii în alte spații culturale! Aici pe plaiurile mioritice nu va fi citită, decât poate de persoanele depresive. Poemele ei sunt prea negre pentru sufletul românesc.

Doamne, îmi zic, la ce se pot deda poetesele astea pentru o mică și vană glorie! Dar oare numai cu magia albă se ocupă? Nu cumva e tentată și de magia neagră?! Cu siguranță, de vreme ce cantonează în emisfera întunecată a spiritualului, e atrasă și de magia neagră.

Dar este pisică albă un simbol al magiei? Poate-i doar un animal de companie și eu o bănuiesc de practici oculte. Femeile, mai mult decât bărbații, au capacitate psihomentală de transfer al libido-ului, de la uman spre lumea animală. Așa numește Freud acest proces de simbioză al omului cu animalele (de regulă câini sau pisici) sau păpușile în cazul fetițelor.

La bărbați, transferul, strămutarea stării afective are, de regulă, drept obiect mașina, fotbalul sau alte ciudățenii tehnice. Pe vremuri era pușca și calul…, sabia și turnirurile, arcul cu săgeți și vânătoarea, dar să nu mergem prea adânc în evoluție simbiozei, că doar nu facem aici istoricul ei …

Femeile au rămas constante în acest fenomen de transfer, au ca obiect al simbiozei, de regulă, două animale de companie – câinele sau pisica. Ne confirmă asta Ion Luca Caragiale în cea mai sublimă schiță a sa - Bubico

Și totuși, simbolistica europeană a asociat pisica cu diavolul. Oare pe nedrept a asociat-o cu Satana?! Se pare că pisicile atrag energiile negative și poate din acest motiv intuiția colectivă a mers spre asemenea corelații.

De ce Margareta era așteptată de maestru? O fi Margareta din romanul lui Bulgakov? Cum ajung acasă, îmi propun în gând, am să recitesc romanul lui Bulgakov - Maestrul și Margareta.

Am urcat scările la biroul lui Emilian, am bătut la ușă și la exclamația lui, Intră! - am pătruns în încăpere. Am crezut că-l găsesc singur, dar am dat peste poetul Horia Zilieru și un anume Tudor Hatmanu, contabil la editura „Junimea”. Emilian stătea la birou înconjurat de o mare de cărți într-o dezordine ordonată și doar de el știută - cărți pe birou, pe pereți într-o bibliotecă improvizată. Pe birou, în fața lui, revistele Cronica literară și Convorbiri literare la care are rubrici permanente. În fața lui stăteau cei doi pe singurele două scaune, înconjurate și acestea de cărți. „Raiul meu”, așa numea biblioteca scriitorul argentinian Jorge Luis Borges. Și cred că același sentiment edenic îl simte și Emilian, cum îl simt și eu și toți acei oameni care iubesc cărțile. În acest eden al cărților, în această grădină a deliciilor spirituale, Emilian pare un magician ce vrea să inițieze cititorii virtuali în arta cuvântului. Îi adusesem, într-o pungă de plastic, două pet-uri de vin negru producție nouă. Cu această ocazie i-am înmânat și cartea mea de eseuri - Cum să scriu un eseu…, pe care mi-o ceruse în tabăra de la Avrig. â

„Maestre, îl întreabă Emilian pe Horia Zilieru, bei un pahar de vin de la Vasile Anton? Maestrul face semn că vrea. Emilian îi toarnă, dar știindu-l cât de pedant este, îl avertizează: „Ai grijă că vinul din anul acesta pătează!” „E mai mult cabernet vinul de anul acesta…, din cauza secetei!”, justific eu culoarea întunecată a vinului ce lasă urme de cerneală.

„În tabără de la Avrig, zice Sacerdotul, după ce sorbi o gură de vin, nu fără o nuanță de reproș, mi-a băut o sticlă de Courvoisier…” „Ei, îi replică Emilian, doar n-a băut-o Anton singur… Am băut toți din sticlă ... Și ce vrei acum? Să-ți cumpere omul o sticlă de Courvoisier?!”

„A, nu zice Sacerdotul, să-mi aduci niște fotografii de la serata cu Blaga de la Muzeul Unirii!” Îi înmânasem Lui Horia Zilieru, eseul meu „Departe, foarte aproape de spațiul pur” (http://filosofie-si-literatura.blogspot.ro/2012/02/departe-foarte-aproape-de-spatiul-pur.html), scris cu ocazia seratei culturale din 3 februarie 2012, închinată lui Lucian Blaga, cu o fotografie a Sacerdotului la masa prezidiului. Discuția s-a îndreptat inerent spre amintirile din tabăra de creație de la Avrig. Mi-am asumat, din nou azi, responsabilitatea de a-l fi provocat pe Sacerdot, exprimându-mi admirația față de scriitorii americani de succes pe care îi citeam în acele momente - George R.R. Martin, cu faimoasa epopee de ficțiune - Cântec de gheață și foc și trilogia lui Henry Miller - Răstignirea trandafirie. „Lasă-mă domnule cu americanii!” a exclamat vehement, poetul Horia Zilieru (Pe-atunci nu știam că i se spune Sacerdotul, supranume ce i se potrivește de minune). „Ce romancieri mari au americanii? Eu nu cunosc decât un singur romancier mare. Pe Dostoievski! Dostoievski este Dumnezeul prozei”, afirmase sentențios Sacerdotul , într-o seară colocvială, cu coniac, vin și bere, în tabăra de la Avrig. „Cartea lui George R.R. Martin e o ficțiune de vreo 5000 de pagini”, spune Magicianul. „Cred că are vreo 9000, exagerez eu monumentalitatea cărții americanului, dacă pun la socoteală și ultimul volum care urmează să apară. Cele cinci volume au peste 6000 de pagini.”

„Șase mii o sută optzeci și cinci de pagini”, precizează contabilul de la Junimea, consultând informația în memoria telefonului.

Revoltat, până la mânie, pe un anume Lucian Pricop de la Jurnalul Național care scrisese un articol denigrator despre lașitățile omului Zaharia Stancu („Zaharia Stancu. Un agent al Siguranţei infiltrat în cultura română din 5 octombrie 2012), Sacerdotul nu ia seamă la digresiunea noastră și îndreaptă discuția din nou spre autorul Desculților.

„Cine este acest Lucian Pricop?” întreabă retoric Horia Zilieru. Cu părul lung alb pieptănat cu grijă, cu sprâncenele groase și ochii albaștri, pătrunzători, cu gesturile lui largi pare mai degrabă un preot ce propovăduiește evanghelia din amvon sau un solomonar decât poet.

„Ce operă a creat el? Un ziarist de lemn cu limbă de lemn. Mitici în delir cultural, așa îi numea Paul Zarifopol pe jurnaliștii ignoranți și superficiali. Acest Lucian Pricop i-a pus, lui Zaharia Stancu, eticheta de <<agent al siguranței>>. Omul cu puțină cultură literară așa îl va percepe pe acest mare romancier. Că scriitorul a fost sau nu agent al siguranței, asta a găsit ipochimenul că-i important, nu opera lui!”

„Acest Lucian Pricop, spre a fi citit, intervin eu, a aruncat, la comanda patronului său, o mizerie mioritică, cum au făcut atâtea otrepe, ca de pildă, Patapievici, care a pus românilor eticheta patibulari. De ce nu-i critică romanul Desculț cu care Zaharia Stancu se împăuna că <<a parcurs globul cu sandale de aur>>?

„Un onanist, domnule, acest Lucian Pricop”, zice cu năduf Horia Zilieru. „Maestre, îl temperează Magicianul rămas în picioare cu mâinile sprijinite pe scaunul de la birou. Să nu ducem discuția în emisfera de jos, licențioasă!...” „Fiindcă nu i-a citit opera lui Zaharia Stancu, continui eu, a scris o mizerie, ca orice ziarist ignorant care caută senzaționalul. Cum remarca Eminescu în Scrisoarea I, despre năravul ce îl au <<adunătorii de coji>>, vânătorii de glorii facile, în general non-creativii. ”

„Astfel încăput pe mâna oricui - te va drege,

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege

Dar, afară de acestea vor căuta vieții tale

Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale –

Astea toate te apropie de dânșii…Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,”

(M. Eminescu - Scrisoarea I)

Am ascultat mai demult pe TVR cultual, îmi continui eu disertația, pe criticul acela gras cu ochelari … nu-mi amintesc numele. Se vede că am aversiune față de critici dacă i-am uita numele. Zicea că romanul Desculț, pentru a fi tradus în toate limbile, a costat cam mult Uniunea scriitorilor… Cam asta voia a spune cu parcursul globului în sandale de aur…”

„Alex Ștefănescu!” îl identifică Emilian Marcu. E un critic bun, cu o cultură vastă…, moldovean din Suceava. Are un stil molcom de povestitor sadovenian. Totuși, Alex Ștefănescu spune într-un eseu, în România literară nr. 40 din 2002, dacă îmi amintesc bine că, spre cinstea lui și spre deosebire de alți colegi de breaslă ai lui Zaharia Stancu, acesta și-a păstrat o oarecare demnitate față de regimul comunist; asta pentru că avea o abilitate tipic ţărănească pe care o simţea de mic copil, pe care a etalat-o în jurnalism, o abilitate ce era excedată și de o anume ură împotriva <<lumii bune>>".

Dincolo de lașitățile omului, romanul în sine suferă de exces gazetăresc și propagandistic (asta este și cauza perimării sale), de absența unor personaje epice cu rezonanță, de abundența unor personaje neinteligibile și grotești (Uţupăr, Uie, Gângu, Iţicu, Unturica, Dioaica, Tunsoiu, etc. ), considerate cu mult prea multă amabilitate de critică drept pitorești.”

„Până la urmă, mă hazardez din nou în discuție, la unele lașități toți suntem supuși când trăim în regimuri politice extremiste… și în aceste condiții este <<normal>> să te faci frate cu dracul până treci puntea.

Poate fi numit de unii cameleonism, dar ce poate face individul într-un regim concentraționar în care moartea sau pușcăria ori canalul erau, nu doar simple amenințări, ci chiar anxietatea de fiecare zi a existenței lor.

Unii au admirat regimul fiindcă i-au dus de-acasă, de lângă plugul cu boi și i-au scăpat de nevoi, pe alții șansa de a deveni, din muncitori, agitatori politici sau instructori de partid. Dar toți erau constrânși de noua putere susținută de forța tancurilor sovietice.

Există în critica românească o viziune <<nouă>>, inițiată se pare de Monica Lovinescu, prin conceptul est-etic lansat de ea, în care se preconizează a judeca scriitorul ca om și calitatea sa socială de creator, respectiv opera sa. Dar de la a-l judeca pe scriitor ca om și până la a-i pune eticheta de <<agent al siguranței>>, fără a dovedi cu probe indubitabile acest lucru, e cale lungă în împlinirea conceptului est-etic.

Mai grav e, când, nu omul, ci scriitorul se prostituează de bună voie și nesilit de nimic și de nimeni, ridică osanale sau denigrează la comandă sau din interes pecuniar, cum au făcut-o mulți în vechiul regim și cum o fac mulți și azi. Cum face acest Lucian Pricop, un jurnalist mercenar sau H-R. Patapievici, un scatofil, ori Mircea Cărtărescu care a ridicat, fără să fie forțat, ci doar din prostituție pecuniară, osanale, portocaliilor și altora ce vor veni la guvernare. Or, în scrierile lui Zaharia Stancu nu prea găsim osanale aduse regimului comunist. Ce poate face un om, fie el și scriitor, în fața represiunii unei dictaturi? Să se revolte și să înfunde pușcăria, să fie ucis cum a fost ucis Lucrețiu Pătrășcanu sau să „colaboreze” în sensul de a scrie, de a crea cultură, fie și propagandistică?

Ce-ar fi făcut acest Lucian Pricop, dacă s-ar fi aflat în situația ingrată într-un regim dictatorial, când orice scriere este pusă în „cămașa de forță a cenzurii”(Andrei Cornea – Platon – Filozofie și cenzură)!? Îl văd mai laș, mai lingău și mai colaboraționist decât pe Zaharia Stancu.

Procedeele folosite de orice sistem totalitar, fie politic sau religios, sunt în principal, forța și persuasiunea. Orice sistem totalitar îşi impune ideologia şi menţine credinţa în ideologia extremistă prin teroare, prin forţa brută, prin violenţă, prin trădare, prin instigare la lupta de clasă, prin manipularea permanentă a sentimentelor de iubire şi ură, prin exaltarea etosului naţionalist, prin reducerea la minim a mijloacelor de subzistenţă şi egalizarea veniturilor, prin propagandă, prin inoculare în mintea copiilor şi a tinerilor a noilor principii şi a noii ordini, prin exaltarea omului nou, prin spălarea creierelor celor maturi şi, nu în ultimul rând, prin pervertirea cărturarilor, în speță a scriitorilor. În faţa terorii politice cine rezistă?

Unii intelectuali au aderat la comunism din convingeri idealiste, cum a fost Lucreţiu Pătrăşcanu, dar cei mai mulți, constrânși de regim, ca să nu ajungă la Canal sau în închisori.

Dacă există o deosebire radicală între sistemul totalitar şi cel democratic, deosebirea se află în sfera crimei, a exterminării fizice a oricărui oponent, determinată prin legi de politica de partid și de stat.”

„Mai există şi altele, bine surprinse de criticul Alex Ştefănescu, intervine Magicianul, anume aceea a ascensiunii incompetenţilor într-o societate a lipsei de competitivitate, unde absența concurenţei individuale reale generează lenea, delăsarea și lichelismul.

Soljenițîn, care a trăit în ambele regimuri - cel comunist şi cel capitalist occidental, ne avertizează, însă, asupra riscurilor competiționale și a individualismului exacerbat în democrație, << iar lupta permanentă pentru acestea a întipărit pe numeroşi obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietăţii şi chiar ale depresiei>> ( Discursul lui Alexandr Soljenițîn la Universitatea Havard - 8 iunie 1978). ,, În opinia mea, încerc eu un discurs, democrației îi lipseşte ritualul de socializare. Absența ritualului face ca omul să simtă singur, aruncat în propria-i liberate. În Democrație, individul se simte izolat, trăiește viața ca pe o cursă permanentă, ca aceea a eroului din nuvela Singurătatea alergătorului de cursă lungă, al lui Alan Sillitoe, care duce un război de unul singur împotriva tuturor.

Ritualul de socializare, exacerbat în regimurile extremiste prin parade paramilitare, conferea un oarecare sprijin protector în fața ostilității lumii, nu „sentimentul real de comuniune socială” despre care vorbește psihanalistul Alfred Adler, ci mai degrabă un simulacru, dar care oferea măcar o iluzorie comuniune de solidaritate, de stare dionisiacă, chiar dacă avea ca mesaj subliminal supunerea necondiționată - spiritul de turmă (o turmă și-un păstor).

În regimurile politice extremiste, fie de dreapta sau de stânga, s-a marșat pe aceste ritualuri paramilitare - cuiburile de legionari cu ritualurile lor mistice macabre specifice, respectiv celule de partid și detașamentele de pioneri, utemiste, comuniste, cu ale lor emanații ultranaționaliste și cântece patriotice; toate acestea confereau o oare protecție psihică individului față de ostilitatea lumii.

Aceasta ritualizare nu este posibilă în democrație. Totuși nevoia de socializare, mai ales la tineri, este stringentă. Drept urmare socializarea în grup de tipul bandei sau găștii de cartier se produce ad-hoc, fără ideologii și comandamente impuse. Acest lucru se manifestă la vârsta adolescenței.

Mai târziu, competitivitatea sparge gașca, declanșează individualismul și implicit stresul și anxietățile existențiale. Pentru cei mai mulți cele mai nocive efecte ale stresului și anxietății competiționale sunt îmbuibarea și obezitatea, alcoolismul și consumul de droguri. Pentru nevrotici, însă, căutarea grupului de socializare devine imperioasă și aceștia sunt adesea primele victime ale unor crestoși falși și a unor secte radicale.

În vreme ce, în democraţie, crima este acţiunea unor indivizi sau grupuri de indivizi delicvenţi, din varii straturi sociale, care acţionează impulsiv asupra altora, în sistemele totalitate crima este o <<raţiune de stat>>.

Eliminarea fizică a adversarilor sau a potenţialilor adversari ori a oponenţilor este o practica criminală adoptată de orice sistem totalitar, fie de stânga, fie de dreapta.

Ca intelectual, Lucrețiu Pătrășcanu a realizat pericolul Cominternist asupra problemei naţionale, dar încercarea lui de a demonstra la al patrulea congres al PCR (Harkov - 1928), că moldovenii de dincolo de Prut sunt români şi sunt majoritari, i-a adus din partea delegatului Cominternului, Bohumil Smeral, eticheta de <<oportunist de dreapta>> ce-l va urmări până la închiderea sa, în 1948, de către Dej și lichidarea lui în închisoare sub acelaşi motiv naţionalist. Comunicarea lui de la Universitatea din Cluj, când, în sala oglinzilor, răspunde la întrebarea unui student, anume că: <<înainte de a fi comunist sunt român>> i-a adus condamnarea și moartea.

E suficient să citeşti mărturisirile lui Petre Ţuţea şi, să le multiplici la nivelul intelectualităţii, din întreaga ţară ca să realizezi drama şi tragedia românilor - ţărani, preoţi, intelectualii prinşi în vârtejul absurd al acelor vremuri. Exaltarea ideologiei unei societăţii ce se voia, în teorie, a fi cea mai umană dintre toate societăţile posibile, în practică se dovedea a fi cea mai inumană. ,,Ştiţi cum vorbeşte Magazinul istoric despre Doftana? Universitatea de la Doftana. Or, Ceauşescu când a fost întrebat unde a învăţat carte, cică în temniţă. Eu am stat 13 ani uitându-mă pe pereţi. Şi când am spus << daţi-ne ceva să citim>> , ni s-a răspuns:<<V-am adus aici să vă tâmpim>>. Pur şi simplu!’’ (Petre Ţuţea – Între Dumnezeu şi neamul meu, Ed. Arta grafică, Bucureşti , 1993, pp. 27-28).

Tâmpirea intelectualilor în închisori, în deltă sau la Canal, a fost metoda cea mai eficientă pentru spălarea creierelor. Inspirat din gulagul rusesc, la rându-i inspirat din lagărele naziste, deportarea în condiţii deosebit de umilitoare pentru intelectualul obişnuit cu anumite rafinamente existenţiale, coborât brusc şi brutal din bibliotecă și dus la Canal, era greu să reziste condiţiilor atât de vitrege, pe care generaţiile şlefuite în biblioteci le uitaseră. Viața sedentară, viața de șoarece de bibliotecă a şters din genomul lor rezistența fizică la intemperiile vremii și vremurilor. E ca şi cum ai transplanta o floare, fără să o adaptezi, pe pământurile siberiene.”

„Ce a creat acest Lucian Pricop?” întreabă din nou retoric, Horia Zilieru. „Nimic! Sau ceva de genul unui roman, ca acela al unei Eve, pe care l-am citit din curiozitate, în care povestea experiența pe care a trăit-o ea, într-o gară, când a avut prima menstruație. Vai, ce mai dramă!... Da, ceva de genul acesta poți citi la alde Lucian Pricop…”

Sacerdotul mai ia o gură de vin. Într-un colț al gurii îi rămâne o pată. „Maestre, zice Emilian Marcu, parcă a-i fi băut cerneală. Dar bine c-o bem acuma și n-am băut-o în școală..., râde Magicianul de gluma spontană. Trebuie întrebat Marius Tucă de ce a aprobat în Jurnalul Național, un asemenea articol denigrator la adresa lui Zaharia Stancu?”

Cu același gest larg, Sacerdotul dă a lehamite din mână.

„Zaharia Stancu, continuă el, știm ce a creat. Și dacă, în Desculț, a pune botnițe țăranilor, la culesul viilor, ar putea fi o exagerare, deși nu putem cunoaște dacă nu a existat un asemenea specimen de boier cărpănos până la patologic, celelalte romane sunt adevărate bijuterii literare; Șatra - o adevărată epopee într-o impresionantă ficțiune; Jocul cu moartea, un picaresc metafizic a cunoașterii vieții și morții într-o aventură inițiatică; Pădurea nebună - aspirația spre idealul iubirii și al cunoașterii (creativitate artistic-literară), Ce mult te-am iubit - un imn închinat femeii mamă. ”

„Alex Ştefănescu se simte ofuscat de cazul patologic al boierului care pune botnițe țăranilor și-l prezintă, intervine Magicianul, ca un scenariu propagandistic comunist. <<Asemenea fapte, spune criticul nu s-au întâmplat în România>>, dar probabil că Alex Ștefănescu uită, deliberat sau nu, cât de josnic poate fi arivistul în lăcomia lui sau insul tiranic ajuns în sfera puterii, fie că-i român sau că face parte din alte națiuni occidentale, <<mai civilizate>> cum le numesc românii de rând și chiar unii intelectuali.

Noi românii suntem barbarii de la marginea Europei?!... Așa pare că ne percepe onorabila Europă după comportamentul decrepit al iubiților noștri conducători care au pus botniţe, nu doar unei comunităţi dintr-un cătun, ci unui întreg popor (să amintim doar raționalizarea alimentelor în timpul epocii de aur comuniste sau criza economică gestionată de portocalii).

Cu ce sunt mai umani şi prin urmare mai puţin psihopaţi oamenii noștri politici raportați la boierul care a pus botnițe țăranilor, la culesul strugurilor, al lui Zaharia Stancu?

Că romanul Desculț este o juxtapunere de texte, că suferă de exces de jurnalism și de propagandă proletcultistă sunt absolut de acord cu expozeul critic al lui Alex Ștefănescu, dar că un asemenea comportament nu ar fi posibil decât la psihopați, aici se înșeală.”

„Teribil este romanul Jocul cu moartea continuă Sacerdotul. Apoi, Ce mult te-am iubit nu e roman, în adevăratul lui înțeles al definirii acestei creații literare. Este mai degrabă un sublim poem în proză închinat femeii-mamă, numit de G. Dimisianu <<cea mai pură carte>>.

Nu se mai amintesc romanele din perioada interbelică - Taifun ( 1937) - Oameni cu joben(1941), cu notele lor critice și scenele pornografice la adresa potentaților vremii, bogați și depravați, mult prea licențioase, scrise cu scop evident comercial și pe care scriitorul nu vrea să le includă în opera sa.

Unii consideră Oameni cu joben, drept un <<roman de șantaj>>, scris la comandă se zice - o blasfemie la adresa familiei Manolovici ( una din cele mai bogate familii evreiești din epoca interbelică); alții îl consideră un atac la adresa înaltei societăţi. Oameni cu joben este scris cu mai multă grijă, pregătit în scop literar.

Avea Zaharia Stancu, continuă Sacerdotul, acolo la Uniunea Scriitorilor, o secretară frumoasă foc. Eu eram un puștan pe vremea aceea. Și povestea, cine povestea…, chiar a scris asta, eh, îmi scapă acum că l-a surprins pe Zaharia Stancu când i-o trăgea secretarei pe sofaua din birou. El n-a observat când intrat inoportun intrusul, era complet absorbit de act, dar ea l-a văzut și i-a făcut semn cu mâna să dispară…”

„Ei, maestre , intervine Emilian, elegant cum îi este firea, observând că discuția riscă să devieze spre senzaționalul erotic, acestea le comentează puștanii de liceu, studenții sau ziariștii de la tabloide sau alte ziare de scandal. Să lăsăm aventurile erotice ale lui Zaharia Stancu în seama ziaristului Lucian Pricop de la Jurnalul Național, că tot îi fac plăcere <<răutăți și mici scandale>> cum le numea Eminescu.”

Atenţionarea elegantă al lui Emilian își atinge scopul. Sacerdotul abandonează senzaționalul porno-erotic și trece la Titus Popovici.

Vasile Anton, fragment din volumul în pregătire - Iluzie, nebunie și frumos, într-o carte

joi, 8 noiembrie 2012

Magicianul și Sacerdotul

http://blogulluianton.blogspot.ro/2012/11/magicianul-si-sacerdotul.html

Moto: „Când i-am spus într-o zi că scriu a fost teribil de emoționat. Ca și cum i-aș fi spus: << Am de gând să mă fac magician >> ” Henry Miller

În ziua aceea de joi, 11 octombrie 2012, nu bănuiam că mă voi întâlni cu magia albă și neagră. Căci ce înseamnă oare întâlnirea cu pisica albă și pisica neagră? Nu oare magia albă și magia neagră? Și magia albă sau neagră nu e ca și cum te-ai întâlni cu un personaj din lumea de dincolo din a cincea dimensiune? E ca întâlnirea de gradul III, cu care americanul Steven Spielberg ne-a convins de existența extratereștrilor. A scrie un roman nu-i o formă de magie albă sau neagră sau albă și neagră sau o întâlnire de gradul al treilea?

Îl sunasem pe Emilian Marcu, poet și romancier ieșean, membru al USR, pentru a stabili o întâlnire. Voiam să-i cer câteva sfaturi în legătură cu un asemenea proiect literar.

Era pe la ora două după prânz când am ajuns în parcarea de la Casa Pogor. Am zărit-o din mersul big smal-ului. Stătea tolănită și dormita pe capota unei mașini din parcare. Ca o blondă languroasă ce face, tolănită pe capotă, reclamă unei mașini de lux, pisica albă moțăia acolo sus.

Am parcat big smal-ul aproape de mașina pe care se afla pisica, am căutat repede aparatul de pozat și-am surprins-o în imaginea clipei. Albă ca un iepure de Angora, mă privea sfidător cu ochii ei verzi și reci, ca o blondă placidă ce se uită lasciv și provocator la cumpărătorii de mașini. Pisicii albe, la fel ca fetei blonde, îi place pozatul. Dar în acel moment nu avea chef, o deranjam din visare …

Încinsă de soare, capota mașinii era ca o sobă pentru pisică. Visa probabil că doarme pe o soba caldă, cum o blondă languroasă, cu pielea lăptoasă visează să doarmă în patul luxos al vreunui grangur...

În octombrie, temperatura scade simțitor, dar, în faptul zilei, soarele mai are totuși puterea să încălzească, iar pisica, percepându-i căldura, a asociat, probabil, capota cu o sobă.

N-am intrat în mintea pisicii să văd de ce a ales capota, dar mi-am imaginat euristic acest lucru …

Totuși, nu în fiecare zi vezi o pisică albă cocoțată pe capota mașinii. Pisica albă pe capota mașinii era, poate pentru mine, un semn, un mesaj ascuns ce trebuia să-l decodez. Mă grăbeam să ajung la întâlnirea cu scriitorul ieșean Emilian Marcu și am lăsat decodarea pentru mai târziu.

De ce asemăn o pisica albă cu o blondă languroasă sau de ce compar o blondă cu o pisică albă? Ce asemănări ar putea fi între o blondă și o pisică albă? Ei bine, la prima vedere, niciuna! Dar, nu numai între blonde și pisici, ci între femei în general și pisici. Femeile, fie ele blonde sau brune, roșcate sau șatene sau în alte culori moderne au ceva din comportamentul felinelor.

Multe sunt „sălbatice” ca leoaicele, tigroaicele sau ca femelele altor specii - leopard, jaguar, puma sau linx, dar cele mai multe dintre reprezentatele sexului slab (sic! care-i oare sexul slab?!) se aseamănă cu pisicile domestice. „Femeia e ca mâța; se lipește de cine o mângâie…” spune, Pe Donul liniștit - Mihail Șolohov.

Unele, puține la număr, ca acele superbe regine ale junglei umane, se aseamănă în comportament cu leoaicele, dar nu-l fericesc pe bărbatul care are ca soție o leoaică. Nici măcar dacă-i președinte, rege sau parlamentar, fost interlop sau mai știu eu ce pungaș penalist. Cât de leu paraleu va fi fost sau va fi, soțul, ei bine, tot supus leoaicei este.

Dar să nu cădem în greșeala de a crede că toate femeile sunt prădătoare; mai sunt printre ele și inocente căprioare… Cele mai multe, însă, se identifică cu familia pisicilor - multe rasate, dar mai multe - pisici de maidan… Cu toate acestea nu vă așteptați că dacă-s domestice sunt mai puțin agresive decât cele sălbatice.

Bărbații, mai ales cei din înalta societate, să nu uite că și cele blânde sunt dotate cu dinți și gheare ascuțite. Domesticirea nu le-a diminuat instinctul de prădătoare. Ba, aș zice, dimpotrivă! O asemănare categorică și de necontestat a femeilor cu felinele este că atât felinelor cât și femeilor le place căldura. La căldură, femeile se întind languroase ca pisicile…și se lipesc, vorba lui Șolohov, de cine le mângâie.

Acum, să nu credeți, dragi cititoare, că bărbații ar fi oameni, iar femeile doar feline prădătoare fără suflet și nu ar avea și ei corespondențe cu lumea animală. Ba poate mai mult decât femeile; unii sunt și ei felini - lei paralei, dar cei mai mulți sunt motani domestici sau și mai rău fac parte din familia bovine, ovine sau porcine.

Întâlnirea cu pisica albă am crezut că-i pur întâmplătoare, dar, după cum aveam să văd, nu a fost deloc, absolut deloc întâmplătoare. De unde tragem concluzia că nicio întâmplare nu-i deloc întâmplătoare.

O de-aș putea să văd cu ochiul lui Shiva, dar deși posed acel ochi al lui Shiva, de altfel toți îl posedăm, fiind identificat cu epifiza sau glanda pineală ( care se aseamănă cu un glob ocular și are capacitatea de a vedea totul în spațiu, 360 grade de jur împrejur și totul în timp - trecutul și viitorul) aș fi știut dacă aș fi putut pătrunde dincolo, în cealaltă lume, în a cincea dimensiune și aș fi văzut dinainte totul. Extrasenzorialii și paranormalii reușesc asta prin varii magii, dar o ființă umană normală, neînzestrată cu calități paranormale ca mine, numai prin decorporalizare și saltul prin moarte e dincolo.

Or, pentru a trece în cealaltă lume și pentru a vedea tot ce se petrece în lumea pământeană ar fi trebuit să mor sau să experimentez viața la limita morții, să am, ca pitagoreicul Epimenide ,,expert în catalepsie”, capacitatea de a muri și învia când vreau. Chiar de aș fi avut asemenea înzestrări paranormale nu m-aș fi apucat, nici în ruptul capului, să hălăduiesc prin cealaltă lume de teamă să nu pățesc ca Hermotin din Clazomene care își părăsea adesea trupul între viață și moarte și hălăduia în cealaltă lume, căutând aventuri unde voia și unde dorea, pe Pământ.

Odată, în timp ce Hermotin evadase dincolo, lăsându-și trupul acasă, soția sa, Hermodor povestește Plutarh (eu am aflat povestea de la Ion Petru Culianu), geloasă și sătulă de aventurile lui prin celelalte lumi (în particular vă pot spune că nevastă-sa credea că are dincolo o amantă), ca să se răzbune pe adulterin, i-a dat trupul dușmanilor săi, Cantharizilor dionisiaci, care l-au ars și sufletul nu a mai găsit, la întoarcere, receptaculul.

Să mor, doar ca să pot prevedea dinainte întâlnirea cu pisica albă și pisica neagră, fie ele și simboluri ale magiei … Doamne ferește!

Nu știam de era magia albă fiindcă pisica era albă sau dacă nu, tocmai pentru că pisica era albă intram în sfera magiei negre. Dacă în tradiția populară nu este cert că pisica albă ar simboliza magia albă, cu siguranță pisica neagră e simbolul satanei și implicit a magiei negre. N-am văzut vrăjitoare sau vrăjitor, ori pe Satana să nu fie însoțit de o pisică neagră.

În ziua aceea nu a fost în intenția mea să ajung în parcarea de la Muzeul literaturii române, adică la Casa Pogor, sediul societății literare Junimea, unde s-au perindat fondatorii culturii române Maiorescu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Slavici, Xenopol, Conta și alții. Dincolo de voința mea, forța destinului m-a împins să ajung în parcarea de la Junimea.

Pe Emilian Marcu l-am cunoscut, mai bine, în vara aceasta, în tabăra de creație de la Avrig. Emilian Marcu este un adevărat magician al cuvântului. Sonetele sale fascinează cu metafore care pătrund adânc în ființa spirituală a omului dedulcit la cultură: „Căderea unei frunze ne va-ngropa-n mistere” sau „Înduioşat ca orbul de lumină” sau „Cohorte reci de frunze pe umeri iar coboară”. Îi cer să-mi dea romanul Suburbii municipale, (patru volume) dar nu-l are la birou. Un magician al sonetului se avântă și în proză?! Un poet consacrat să scrie proză?! Dar oare Eminescu nu s-a avântat în proză? Nuvela Sărmanul Dionis e o capodoperă, dar puțini i-au pătruns înțelesul și puțin i-l pătrund chiar și azi. În Sărmanul Dionis, Eminescu văzuse lumea, de dincolo, din a cincea dimensiune. Nu întâmplător Emilian Marcu vede creația literară eminesciană drept - „Biblie limbii române” . Cu Sărmanul Dionis, Eminescu și-a depășit cu cel puțin un veac, veacul.

Emilian Marcu, cu romanul Suburbii municipale, a pășit pe cărările nebătătorite ale prozei poetico-mitice. A scrie în formule arhetipale e ca și cum a-i merge pe nisipuri mișcătoare. Dar adevăratele încercări ale artei numai prin trecerea peste nisipuri mișcătoare face să poată dăinui. Emilian Marcu și-a asumat deliberat acest risc uzitând de o gândire paradigmatică generată de metafore și alegorii.

În Suburbii municipale, Emilian Marcu prezintă un personaj ce se aseamănă cu Eroul cu o mie de fețe al lui Joseph Campbell(1968) din mituri - variații ale unui arhetip universal, ce își părăsește ținutul natal și se întoarce ca ființă zeificată (Bătrânul Anticar).

Romanul lui Emilian Marcu este o ingenioasă parabolă, cuprinzând evenimente din cercul vieții cotidiene cărora le atribuie o semnificație generală și superioară , o adevărată incursiune în timp și spațiu, cu o lume prinsă într-o realitate ficțională, ceva în genul Project Natal Xbox, în care îl identificăm pe însăși autorul romanului în Bătrânul Anticar dar și în ,,Părintele Sava Gotul starostele grădinilor de zarzavat și al livezilor”.

Narațiunea te face să intri ca într-un vis într-o lume reală construită imaginar, elaborată cu măiestrie prin îmbinarea cuvintelor și frazelor ce redau imaginea unui real virtual. Citind-o te captivează, căci nararea îi oferă cititorului o plăcere estetică aproape de sublim. Tetralogia lui Emilian Marcu Suburbii municipale (Lumea dincolo de lume; Mormântul călugărului ioanit; Aducerea cenușii la templu; Ultima cină a Paladinului) este o invenție din genul mainstream-ului.

Literatura mainstream nu este o literatură SF, cum mulți tind a crede, ci o transpunere a realității imediate a vieții noastre sociale într-o plăsmuire realistă. Scriitorul însă refuză încadrarea în vreun gen. „Am scris cartea instinctual…”, mi-a declarat Magicianul într-o convorbire particulară.

Dacă ar fi să compar Suburbii municipale al lui Emilian Marcu cu Orbitor al lui Mircea Cărtărescu, aș spune, absolut dezinteresat și imparțial, că Orbitor e un mic licurici, în pofida aprecierii criticii, mult pre binevoitoare, care l-a catalogat drept un reper al prozei românești contemporane. Egotismul – gen Dorian Gray din Orbitor spulberă farmecul și misterul crisalidei fluturelui.

Suburbii municipale este o parabolă cu adevărat orbitoare. Captivează de la început și până la sfârșit suburbiile - „locul meu magic”, cum le numește Primarul. Stilul metaforic, în mare parte poetic, amintește când de cel al lui Mihail Sadoveanu, când de-al lui Fănuș Neagu. Pentru a percepe la adevărata lui valoare estetică, romanul Suburbii municipale, este nevoie să citești o bibliotecă de cărți, căci scriitorul ne introduce într-un halucinant amestec de lumi - medievale și moderne, de ritualuri oculte - esoterice, religioase (simbolul mitic religios al nopții de Sânziene - noaptea trecerii dintre lumi - motiv eliadesc și sadovenian, revine la Emilian Marcu în ritualul Ultimei cine a Paltinului), alchimice și astrologice, cu misterioase vânători de mistreți ca pe vremea comunismului, pregătirea meselor pantagruelice, inclusiv a fuduliilor porcilor vânați pentru masa de taină a Primarului ,,să punem țara la cale, să ne sfătuim cu e mai bine.”

Acest festin ascunde mizeria și boala, unei lumi pe care Primarul nu o mai vedea - „lepra zidurilor”. „Nimic nu-l mai lega de viața aceasta pământeană, nimic nu-l mulțumea , în nimic nu se regăsea.”

Cina de taină este împinsă cu fiecare volum spre ultimul. Toate aceste pregătiri grandomane, toate rafinamentele culinare, tot acel fast descriptiv, toate planurile secrete, minuțioase, poruncite de Primar, au darul de a ascunde prăbușirea unei lumi „de catifea, pufoasă și moale”.

Emilian Marcu este un temerar care joacă, dintr-o mare iubire pentru spirit, jocul riscant al artei. El nu se vrea un magician al cuvântului, ci mai degrabă un grădinar care ne învață arta grădinarului cu mirabile semințe. (Emilian Marcu - Arta grădinarului, Junimea, 2011) . Titlu, inspirat, cred eu, de volumul Grădinarul lui Rabindranath Tagore, Arta grădinarului al lui Emilian Marcu este arta a cuvântului de mare migală, o țesătură de flori, o armonie a naturii cu spiritul celest, în care sublimul artei grădinarului constă în magii exprimate în metafore ale naturii. Nu oricine poate pătrunde tainele acestei arte de a însămânța grădina cu mirabila sămânță.

Adevăratul scriitor este un magician temerar, nu imitatorul sau „adunătorul de coji”, cum îi numea Eminescu pe compilatori sau pe imitatori. Emilian Marcu este un creator de spirit și ca orice creator de lumi inteligibile, emite o energie pozitivă, molipsitoare, sinergetică. „...Dacă ceea ce scriu spune Emilian Marcu într-un interviu ajunge la sufletul şi la mintea cititorului este o adevărată minune pentru mine.”

I-am telefonat lui Emilian și i-am spus că sunt în parcarea de la Junimea. Nu mai știam cu precizie unde are biroul la Casa studenților. „Nu acolo!” îmi spune Emilian. „Vino la Casa Studenților, la intrarea cu statuile domnitorilor. Vino, dar să nu mi-l aduci pe Liviu Apetroaie! Sunt supărat pe el… are darul de-a sări calul!”

Emilian Marcu este un elegant în relația cu ceilalți ca și în relația cu arta cuvântului. Se retrage din fața „agresivilor”ca și subculturalului. Ca om al balanței și al judecății drepte exprimă, în relația cu ceilalți, o judecată sănătoasă ce vine dintr-o sănătatea morală de bun simț ancestral al țăranului român.

„Nu, nici gând îi spun, nu m-am întâlnit cu Liviu Apetroaie. Sunt solo!” „Atunci vino!” Cum parcarea din fața Casei studenților era supraaglomerată ( la rondul de la Biblioteca „ Mihai Eminescu” se efectuează lucrări de amenajare), mi-am amintit de parcarea din curtea Muzeului literaturii, așa că am tras la Junimea. Atunci am văzut pisica albă. Mi s-a părut ciudat ca o pisică să se cocoţeze pe capotă mașinii. Profitând de indolența ei, am pozat-o și am coborât la Casa studenților. Pe când coboram către poarta muzeului, aud în urma mea o voce vag cunoscută – „Margareta, vino afurisito! Tocmai pe capota mașinii ți-ai găsit să torci?! Pis.., pis…, hai fată, vino la mama! Hai vino Margareta, te așteaptă maestrul!...”

Am rămas o clipă perplex. Glasul mi se părea cunoscut, era al unei poete, dar nu-mi aminteam numele ei. M-am întors în direcția de unde venea glasul dar nu puteam vedea din cauza gardului. Persoana care o chema pe Margareta se afla dincolo de gardul muzeului. Am văzut-o în schimb pe Margareta, cum se scoală și se întinde leneșă pe capota mașinii, apoi sare și pășește agale spre direcția din care se auzea glasul. N-am mai stat să cercetez cine era femeia care o chema pe Margareta. Poetul Emilian Marcu mă aștepta și nu e în firea mea să mă las așteptat.( fragment - partea întâi)

Blogul lui Vasile Anton Ieșeanu

Faceți căutări pe acest blog