Moto: „Viața a trecut de parcă nici nu am trăit…” A. P. Cehov
De câte ori am
citit sau am recitit Livada
cu vișini a scriitorului rus Anton
Pavlovici Cehov, de fiecare dată
m-a cuprins un sentiment de amară nostalgie. Mă gândesc
imediat, nu atât la lumea comunistă care a fost și s-a dus, cât mai ales la oamenii
acelei lumi, apropiați sau cunoscuți
din care mulți au plecat dincolo, au
devenit fantome ale memoriei și care îmi bântuie, uneori, dureros mintea. Din
lumea aceea tot mai puțini supraviețuitori am rămas. Ca și cum Cehov ar
fi intuit genial vremurile
ce vor veni și se vor destrăma în Livada
cu vișini prezintă un amestec bine dozat de tragic și comic. Întâlnirea
omului cu propriul trecut și cum fantomele lui e tragicomedia vieții umane. Piesa lui Cehov prezintă o lume a prefacerii și schimbării, o lume
tragică și comică în același timp.
Totul e mișcare, totul e schimbare,
totul curge,totul e tragic dar și comic în același timp. Totul curge. Panta rhei spune grecul Heraclit.
Mereu va exista o livadă cu vișini ce va fi
doborâtă de evoluția societății. Mereu
va dispărea o lume și se va naște o alta. Miraculoși și geniali literații ruși. Poartă
în pana lor darul
profeției. Am observat acest dar la
toții marii scriitori, dar îndeosebi la scriitorii
ruși: Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski, Cehov. Și noi avem un genial profet– Eminescu. Și ne duce ispita gândului că
Cehov, scriind Livada cu vișini, s-a inspirat direct din Glossa
lui Eminescu „Toate-s vechi și nouă toate” și din Memento mori – Panorama
deșertăciunilor. Livada
cu vișini e cercul de familie
din marea spirală
a existenței, o întoarcere a personajelor „în camera copiilor.” Moșiereasa
Ranevskaia Liubov Andreevna, proprietara livezii, împreună cu toţi apropiații ei se întorc
de la Paris. Se întorc în zorii
unei zile de mai, ca și cum s-ar întoarce direct în zorii copilăriei. Se întorc primăvara, în luna mai când „înfloresc vișinii, dar în grădină e frig a căzut bruma”, o asociere
paradoxală al lui Cehov, care a intuit ce poate provoca bucuria
și tristețea simultan, optimismul și pesimismul. Bruma și livada înflorită e
cadrul perfect pentru a crea amestecul de bucurie și nefericire, legătura dintre livada cu
vișini înflorită peste a căzut bruma și
comunitatea de oameni legați sufletește de acel spațiu al raiului copilăriei. Teatrologul George Banu stabilit la Paris, membru al
Academiei Române, încearcă să lege simbolistica livezii cu vișini cu
simbolistica japoneză a florii de
cireș, dar după opinia mea e o asociere forțată, căci în afară de
viața scurtă și trecătoare nu i
se pot afla alte legături. Și nu credem că Cehov a făcut asemenea
asocieri. Floarea de
cireș,
sakura în japoneză semnifică
fertilitatea, fericirea și sărbătoarea. Livada
cu vișini semnifică destrămarea unei lumi
ce părea imuabilă, la fel cum
părea a fi societatea comunistă. Se
pot găsi multe semnificații ale livezii cu vișini, îndeosebi simbolistici ale
morții și distrugerii,
vizând chiar apocalipsa, căci
topoarele care doboară livada pot fi interpretate ca topoarele care distrug
civilizația umană. Dar Cehov
vizează comunitatea unei familii.
Familia Andreevnei s-a întors de la Paris, acasă, la livada cu vișini, acolo unde și-au
petrecut copilăria. E ca o
întoarcere în timpul copilăriei. Dar ei nu mai pot retrăi bucuria de atunci a copilăriei. Întoarcerea în vremea copilăriei poate avea și
semnificația aceasta, anume că viața e o
rotație încerc sau după filozofia
ondulațiunii universale a lui Vasile Conta e asemenea configurației frunzei de trifoi cu o ramură urcătoare, una culminată și ultima coborâtoare. Ultima,
ramura coborâtoare este asemănătoare
cu cea urcătoare a
copilăriei și adolescenței, dar în sens
negativ. Andreevnei
totul i se pare neschimbat. E doar o aparență, ea se amăgește
cu neschimbarea, „și-atunci livada era exact așa,
nu s-a schimbat nimic. (Râde bucuroasă)
Toată, toată e albă! O , livada
mea. ” În
realitate totul s-a schimbat. Bucuria ei
este de scurtă durată. Fantomele morților dragi năvălesc prin livada minții ei.
„Priviți, prin livadă se plimbă
răposata mea mamă …în rochie albă!” Tot acolo, se juca Grișa băiatul ei , dar Grișa a murit înecat. Livada a devenit locul în care
fantomele celor morți se întâlnesc
cu vii. Nu
întâmplător în scenografia
actului întâi, Cehov asociază înflorirea
vișinilor cu bruma care ucide florile. Ranevskaia
retrăiește copilăria nu ca o mare bucurie ci ca o mare tristețe nostalgică - „Ah! Copilăria mea nevinovată.” Unii autori, critici de artă, au găsit conexiuni, în Livada
cu vișini, cu căderea comunismului,
alții cu căderea capitalismului. Noi credem că aici e vorba de o
lume îmbătrânită care mereu dispare, o eternă reîntoarcere, o istorie care se repetă ca
„într-o vastă
spirală ”, spune Hegel. Aici e vorba de tinerețe cu speranțele ei și
de bătrânețea care așteaptă neantul - eterna noapte. O spune
cel mai în vârstă personaj,
bătrânul lacheu, octogenarul Firs: „Viața a trecut de parcă nu am fi trăit. Acum totul s-a destrămat, nu mai înţelegi
nimic."
Cum să mai înțelegi viața,
când trupul, sub efectul distructiv
al entropiei, este redus la starea de frunză căzută.
O frunză căzută nu e moartă. Ea moare când a pierdut complet aura
energetică. Fără aura energetică materia se degradează continuu. La fel și trupul omului. Și-odată lumea în care am trăit, am iubit, am
suferit sau am fost fericiți, dispare, devine amintire, o amintire ce se estompează tot mai mult odată cu trecerea vremii. A
iubi Livada
cu vișini, spun unii autori,
înseamnă a-i iubi pe cei care
topoarele nemiloase ale entropiei
i-a doborât. Entropia
ne doboară pe toți. E o lege iminentă
și inerentă a degradării
materiei. „Nu moare decât cel
uitat” spun grecii, dar îi uităm. Și ei mor cu
adevărat. Morții noștri dragi ne mai
vizitează din când în când, tot mai rar,
și-atunci doar în vise. Pentru a exista etern materia trebuie mereu
reînnoită, e necesar să fie întoarsă pe dos. Nașterea e
materia biologică întoarsă pe dos.
Reînnoirea permanentă a
materie în mișcarea eternă a
spiralei genetice face să
existe etern. În
Livada cu vișini întâlnim o lume
tristă, melancolică, lipsită de
viață, aproape moartă deși încă vie, la fel ca floarea de vișin,
căzută de la brumă. E o lume statică, o lume a trândăviei și
plictisului. Triști sunt cei tineri, fiindcă, deși s-au întors în camera copilăriei, se intersectează la tot pasul cu cei bătrâni. Toți sunt legați de copilărie, toți sunt legați de livadă, toți aud
topoarele care o doboară.
E ca și cum acele topoare le-ar doborî
propriile vieți. Degeaba
încearcă Liubov Andreevna să reînvie, prin cânt și dans, în actul al treilea, fascinația
copilăriei. Tuturor le lipsește entuziasmul, bucuria și
veselia tinereții. Dansul lor e
un dans de manechine, personajele
se mișcă mecanic, fără suflu, fără trăire. Chiar și guvernanta
Charlotta, fostă artistă de circ, magiciană cu reale calități, nu reușește să anime lumea
aceea a plictisului. Și ea este o femeie tristă. Nu știe de unde este, nici cine i-au fost părinții, „cine
este și pentru ce există ea pe
lume…” Contabilul
Epihodov, plângăreț și umil, calcă mereu în străchini, mereu i se întâmplă câte
ceva neplăcut, „belea peste belea” -
fie un păianjen cu care se trezește dimineața, fie , vrând să bea cvas,
cu un gândac, fie este alungat cu
bastonul de către Varia, fiica adoptivă a moșieresei și administrator al livezii. Duniașa, fată în
casă, e fată de țărani. Luată de copilă, din mediul ei, a devenit delicată ca o aristocrată și-i teamă de
orice. Dar de ce îi este teamă de orice tinerei fete? Fiindcă are nevoie să fie iubită de un băiat. Se află la vârsta
exploziei hormonale și-i plac la nebunie „cuvintele drăgăstoase.” Îi este teamă că se va trece și nu va
fi iubită. Tânjește
după dragoste, tânjește să
fie iubită de Iașa, s-ar da oricui
i-ar spune „cuvinte drăgăstoase”,
chiar și poștașului, care a asemuit-o cu
o floare, dar nu are parte de iubire. Deși
îi declară că îl iubește, Iașa o respinge brutal. Tânărul lacheu e singurul care pleacă la Paris cu
Andreevna. Ea rămâne să aștepte
scrisoarea lui, care însă nu va mai
veni niciodată. Duniașa
se află
în cea mai ingrată situație, în mare
impas: nu se mai poate întoarce
printre țărani, nu poate rămâne printre aristocrați. Se va adapta, va rămâne cu Epihodov
la noul stăpân? Așa credem.
Epihodov,
contabilul moșiei, e cultivat dar nu-și
găsește calea de urmat. Sau poate tocmai din acest motiv,
fiindcă e un om evoluat, e în mare dilemă „…
nu-mi pot da seama ce drum să urmez, ce doresc eu de fapt: să trăiesc
sau să mă împușc”. Ai crede în vorbele
lui mari, dacă nu s-ar dovedi a
fi un cabotin care linge pe ascuns paharele de șampanie. Se adaptează repede mersului vremii și devine administratorul livezii cumpărată de Lopahin. Gaev, fratele moșieresei, mereu
în reverie, mereu cu discursuri infantile, e
permanent apostrofat de Varia și de Ania. La apostrofările lor, tace. În acele momente toți tac.„Toți stau pe
gânduri. E liniște. Se aude doar
bodogăneala stins al lui Firs. Deodată se aude un sunet îndepărtat, de parcă ar veni din cer
, este sunetul prelungit și trist al
unei strune ce a plesnit.” Toți se întreabă panicați ce a fost.
E semnalul clar al ruperii timpului, al doborârii livezii, al dispariției lumii lor. Și trecătorul, personajul acela bizar, care vine de nicăieri, întreabă de gară și
pleacă spre nicăieri… Trecătorul
e omul în general, ființa umană, care nu
știe de unde vine și încotro se îndreaptă. Încotro se îndreaptă omul, unde se duce, dar mai ales unde va ajunge?!... Borcanele cu
dulceața de vișine, din dulapul copilăriei, ne amintesc de madlena lui Proust
și de scurgerea inexorabilă, nu a timpului, cum se spune adesea
într-o prea uzitată sintagmă, ci
a vieții… Toți
ajunși la vârsta Livezii
cu vișini suntem În
căutarea timpului pierdut. În față neantul, înapoia noastră viața
care a trecut. Ne uităm înapoi și ne întrebăm: ce-am făcut cu viața noastră? Am trăit sau nu? Sau ajungem să
spunem ca Firs „Viața a trecut de parcă
nu am trăit…” Când
facem bilanțul și privim la realizări
am încheiat pe roșu sau în
câștig? Cine câștigă în Livada cu vișini?
Câștigă
Liubov Andreevna, femeia senzuală, darnică
și galantoană inconștientă, cu
libidoul ei insațiabil? Nu! Ea e aceea care pierde. Odată
cu livada de vișini, pierde toate energia erotică și odată cu pierderea libido-ului, pierde
totul. Câștigă Lopahin, negustorul? Ei aici
e misterul. Cine câștigă?!... Câștigă
Gaev? Fratele Andreevnei are episodice
atracții erotice față de sora sa. Se află
în rivalitate cu lacheul Iașa.
Tânărul lacheu are un statut privilegiat, de
gigolo. Obraznic și tupeist,
râde adesea de infantilul Gaev. „Nu
pot să nu râd când vă aud vocea.” Gaev se
simte în rivalitatea cu Iașa și-i cere
Andreevnei să decidă. „Alege: eu
sau el.” Câștigă Petia, eternul student?! Este un visător idealist. Un utopic. Afirmă
sus și tare că el este deasupra dragostei, dar e atras, nu de Ania, fiica
de 17 ani a moșieresei, ci de
mamă. Față
de mama fetei afirmă
bazaconii de genul ,,eu sunt departe de asemenea banalități. Noi
suntem deasupra dragostei.” „Iar eu,
spune un mare adevăr despre sine Andreevna, reiese
sunt mai prejos de dragoste… ” Nimeni nu este deasupra dragostei terestre.
Nici călugării de pe muntele Athos, deși se străduiesc,
nimic de zis, căci nu suportă picior de femeie în acel spațiu
sfânt, de parcă femeile ar fi
mai păcătoase ca bărbații. Doar
atunci când vom ajunge, cum spune Isus, ca îngerii din cer, atunci vom fi deasupra dragostei. Dar atâta vreme
cât suntem oameni nu putem fi deasupra dragostei erotice.
Este
Andreevna mai prejos de dragoste? Este
femeia senzuală mai prejos de
dragoste sau este chiar în
plinătatea dragostei? Andreevna atrage bărbații cu o
mare forță. Toți bărbații o doresc, toți își încearcă norocul de a se bucura de nurii ei? Este, prin libido-ul
ei insațiabil mai prejos de dragoste? Tocmai femeile senzuale sunt
cele mai râvnite de bărbați. Dar ce este dragostea? Nu e oare explozia naturii în
floare, nu e oare explozia energiilor hormonale, nu e energia aceea libidinală ajunsă la apogeu, emanată de femei, îndeosebi de cele senzuale, care îi
face pe bărbați să roiască
în jurul lor ca muștele în jurul borcanului cu miere? Momentul culminat este
așteptarea de către Andreevna a veștilor
de la licitația livezii. A fost sau nu
vândută Livada cu vișini? Și
cui a
fost vândută? Ea știe că, odată vândută livada, totul e pierdut. Vândută, livada va
fi doborâtă de topoarele lui Lopahin și odată cu livada și lumea ei va fi doborâtă. În așteptarea veștii, Andreevna trăiește clipe de mare tensiune. Panicată de așteptare apelează la fostul
educator al copiilor ei, eternul student
Trofimov. „Salvați-mă Petia! Spuneți-mi
ceva, orice… ” îi strigă ea disperată. Petia
ar fi putut s-o salveze, dar studentul
nu are forța erotică de a o salva. Îi spune
însă: „Nu trebuie să vă amăgiți,
înfruntați adevărul măcar odată în viață!” „Care adevăr?” , întreabă Andreevna. „Dumneavoastră știți care-i
adevăr și care-i minciună. ” Asta
e marea întrebare lansată de Cehov în Livada cu vișini. Cine știe să răspundă la această întrebare? Ce-i adevărat și ce-i iluzie în viața pe care o trăim? Petia,
tânărul și eternul student, e îndrăgostit
de moșiereasă și tocmai
din acest motiv e un caraghios. El crede , speră ca ea să-l salveze, dar ea
așteaptă acest lucru de la el. Moșierul scăpătat Pișcik visează
la banii ei, cerșește , se împrumută spre a plăti taxele pentru propria lui moșie Lopahin,
negustorul nu poate înțelege
această lume care pare a nu trăi cu picioarele pe pământ,„atât de nechibzuiți, atât de lipsiți de simțul practic…” Pentru el lumea această aristocratică e o lume de
ciudați. Lopahin este învingătorul. Dar este învingătorul învins. El a rămas din copilărie îndrăgostit de imaginea moșieresei, când, bătut de tatăl său, Andreevna l-a condus
la lavoar și l-a spălat de sânge.
Apropierea fiului de țăran de
tânăra moșiereasă de atunci,
spre care nici un niciun țăran nu și-ar fi ridicat ochii, a rămas ca această fantasmă erotică din memoria copilăriei pe care în
aceste momente o reiterează. Crede și speră, cumpărând livada, că
fantasma va deveni reală, că Andreevna își va pleca ochii asupra
lui, dar e stângaci și stingher. Lopahin
nu are
forța de atracție asupra
moșieresei deși are, ca atù, livada cumpărată și mulți bani. Dar
nici el nu se poate ridica la
nivelul ei, nici ea nu se poate coborî
la nivelul lui, „ la viața lui banală, la banalitățile lui.” Livada a
fost vândută. Lopahin a licitat și a câștigat. Dar a pierdut-o definitiv pe Andreevna.
La aflarea veștii Andreevna plânge. Știe
că pentru ea totul s-a sfârșit. Ania, fiica ei, o consolează, o încurajează, iluzionând-o cu optimismul tinereții. „Vom sădi o altă livadă, mai
arătoasă decât asta, și, când vei
vedea-o, o bucurie , o bucurie liniștitoare, o bucurie profundă îți va umple
sufletul…” Dar neobositul libido al
rusoaice se stinge odată cu
vânzarea livezii. În
Actul 4 se revine la decorul din
actul întâi - camera copiilor. Dar acum pare
o cameră de bătrâni ajunși parcă în mintea copiilor. Este golită
de tablouri, puțină mobilă rămasă e adunată pentru vânzare. E pustie. Liubov
Andreevna, ca o adevărată aristocrată, a împărțit
toți banii din portofel țăranilor
care au venit să-și ia rămas bun. Iașa aduce o tavă plină de pahare cu șampanie. Nu bea decât el și Lopahin din șampania
contrafăcută de opt ruble sticla.
Ceilalți se prefac că nu au auzit invitația.
Trenul trebuie să vină imediat. Lopahin este
nerăbdător. El vrea să lucreze,
să facă bani. „Am trândăvit aici lângă voi…” Viața aristocratică
înseamnă trândăvie. Lopahin e
învățat de mic să muncească. El
nu se poate acomoda vieții lor.
Invitat de Lopahin chiar și Petia, eternul
student, refuză șampania, refuză
și banii acestuia. El
visează și se iluzionează în continuare asupra lumii ce va să vină. Credul și
idealist visează la „adevărul suprem” și „fericirea supremă”. E un caraghios , care însă , după
istoria comunistă trăită de noi și de ruși,
ne induce ideea că profeția
lui Cehov – utopia adevărului
suprem și a fericirii supreme, afirmată
de studentul Trofimov și atât de
persuasiv indusă de propaganda comunistă, s-a împlinit. La
toată pledoaria studentului Trofimov,
Lopahin afirmă, ca un american, un adevăr
pragmatic universal
valabil despre rostul vieții : „Atunci când lucrez un timp îndelungat
fără să mă odihnesc, atunci îmi vin gânduri optimiste și înțeleg și eu care mi-e rostul
în viață.” Care e rostul vieții umane? Trândăvia aristocratică sau munca
asiduă? Ce alegem?! Iașa este un
arivist cinic. Lipsit de cel mai
elementar bun simț al omeniei nu vrea
să-și să-și ia rămas bun, nici măcar în
ultimul ceas, de la mama sa,
țărancă, venită să-l vadă. Obișnuit de
moșiereasă încă de tânăr cu traiul
trândav, acest gigolo obraznic și tupeist nu se mai poate coborî la nivelul unei țărănci. Este
singurul care pleacă la Paris alături de Andreevna . „Aici nu-i de mine, nu pot trăi..”,
zice arogant Iașa. Credem că dintre toți
pretendenții Andreevnei și dintre toate personajele Livezii cu
vișini, Iașa este cel care câștigă în noua lume ce se
întrevede. Și nu doar ca gigolo, ci ca
un arivist fără scrupule. Gaev, fratele moșieresei, rămâne. S-a angajat ca financiar la o bancă din Harkov. Ania pleacă la mătușa ei, Petia la
Moscova. Varia pleacă administrator la o
moșie învecinată. Guvernanta Charllota a încropit
o boccea închipuind un copil. Nu știe încotro s-o apuce, nu-și mai
află drumul. Dar leagănă bocceaua aceea, închipuind un făt în brațe. „Taci,
băiatul meu scump.” Charllota
a înțeles pentru ce există…, dar va avea,
în mod real acel copil, pentru a ști pentru ce există cu adevărat?
Sau se va mulțumi cu bocceaua, închipuind un făt! Pișcik
e cel mai fericit. A făcut rost
de bani și a venit să-i aducă lui Lopahin
datoria. De unde? Pe când era atât de disperat că nu mai are cu ce plăti taxele, un student la filosofie, în tren, i-a sugerat soluția - să sară
de pe acoperișul casei. „Sări,
zice, și se rezolvă toate problemele…” Dar
nu a mai fost nevoie de această soluție
finală pentru a rezolva astfel problemele existenței. A
închiriat pământul lui galben unor englezi. Acum e fericit, e surescitat de fericit, a venit
să aducă o parte din banii
pe care-i împrumutase. A doua
tristețe a Andreevnei este Varia,
fiica adoptivă. Prima este Firs, lacheul octogenar. „A fost dus la spital”, spune Ania. Andreevna
a visat s-o mărite pe Varia cu Lopahin. Dar nici Varia, nici Lopahin
nu simt vreo atracție, fug unul
de celălalt. Lopahin l-a angajat pe
contabilul Epihodov ca
administrator în locul Variei. În scena
de la plecarea din camera copilărie, Gaev,
rămas același ins infantil, plictisitor cu discursurile sale
interminabile și cu obsesia mișcării
bilelor pe masa de
biliard, exprimă totuși cel mai bine această schimbare de lumi. „Toți ne părăsesc, Varia pleacă… Am devenit deodată inutili” , spune Gaev. Când atingem
o anume vârstă, toți devenim
inutili, niște poveri ale existenței…
În
afară de Varia și Lopahin, toți au rămas
niște infantili. Cu
același aer credul Trofimov , eternul student, strigă idealist: „Te salut viață nouă!” În actul patru lume aceea pare o lume a haosului. Trofimov
nu-și mai găsește galoșii. Pleacă la drum fără galoși… În noua lui viață îi lipsește fundamentul - picioarele pe pământ. Dintre toți, Liubov Andreevna simte cel
mai acut pierderea livezii
cu vișini. Odată cu tăierea livezii (în fundal se aud topoarele care doboară
copacii) ciclul ei biologic pare a se fi încheiat. Energia ei erotică,
care părea inepuizabilă și o făcea
dorită și adulată de bărbați,
s-a epuizat. Odată cu tăierea livezii a pierdut totul, viața, tinerețea, fericirea. La fel cartea și teatrul sunt amenințate să fie doborâte de
topoarele internetului și ale televiziunii, așa
cum Livada cu vișini a fost doborâtă de topoarele lui Lopahin. Mai este totuși o speranță: mai sunt încă
oameni tineri care nu renunță la carte, care nu o lasă să fie doborâtă de topoarele
tabletelor, internetului și televiziunii. Sunt încă destui
tineri ca Ania, fiica Andreevnei în
etate de 17 ani, care mai citesc.
Ania îi spune mamei sale:
„Noi, mamă, împreună vom citi cărţi...
Nu-i aşa? vom citi în nopţile de toamnă, vom citi multe cărţi şi în faţa
noastră se va deschide o lume nouă, minunată". Dar lumea veche? Lumea
veche e doborâtă de topoarele entropiei, la fel cum livada e doborât
de topoarele lui Lopahin. O
simte cel mai bine octogenarul Firs. E singurul
care rămâne. E uitat de toți și încuiat
în casă. Ca într-un mormânt a rămas
încuiat. „E
încuiat. Au plecat… Viața a trecut, de parcă
nu am trăit…” Dar cine poate spune, la bătrânețe, că a
trăit?!...
Vasile
Anton Ieșeanu, 19 noiembrie 2013, Iași
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu