Discurs, cu ocazia primirii premiului „CC Datculescu”, în cadrul Festivalului internațional de Literatură „Titel Constantinescu”, ediția a VIII-a, 5 septembrie 2015, la Râmnicu Sărat.
Am deosebita onoare să salut cu bucurie inimoasele și generoasele noastre gazde, poetul Constantin Marafet și criticul literar Mioara Bahna alături de toți invitații și participanții la acest festival.
Mă simt onorat să fiu alături de poetul Dan Mircea Cipariu, romancierul Emilian Marcu, poetul Viorel Dinescu, eruditul eminescolog, profesorul Theodor Codreanu și neobositul academician Vasile Tărâțeanu.
Cu sinceră condescendență salut pe premianții concursului celei de-a VIII-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură „Titel Constantinescu”.
Fără îndoială, n-aș fi reușit să scriu eseul - Libertate în iadul de lux, dacă nu citeam cele trei romane ale lui Emilian Marcu, Iadul de lux, Suburbii municipale și Tobele mute și dacă nu l-aș fi cunoscut pe maestrul ideilor, Isaiah Berlin. Scrierea eseului a pornit practic de la întrebarea pusă de Emilian Marcu în romanul Tobele mute - „Ce este libertatea?”
Berlin este istoric al ideilor și filosof britanic, emigrant din lagărul comunist sovietic. Obsedat de libertate, a scris cinci eseuri despre libertate. El a definit libertatea drept „capacitatea de a alege, așa cum vrei să alegi, fără să fii constrâns, brutalizat sau înghițit de vreun sistem…”
Libertatea umană, aș defini-o, mai scurt, drept refuzul unui individ de-a accepta nedreptatea, oricare ar fi sistemul politic în care viețuiește. Nedreptatea înseamnă abuzarea semenului de alt semen, indiferent de funcția politică, administrativă, economică sau socială pe care o îndeplinește în societate.
A accepta o nedreptate, comisă de o autoritate publică, fie că represiunea se exercită asupra mea, fie asupra unui alt semen, înseamnă a fi de acord cu atentatul la libertatea individuală. Dacă dreptate nu e, nici libertate nu e. Acest slogan, ce revine ca un leitmotiv la finele fiecărui capitol, e ideea fundamentală a eseului meu. Relația dreptății cu libertatea este, fără îndoială, o relație de condiționare morală a unei societăți.
Dreptatea, moralitatea, libertatea sunt cele trei categorii fundamentale ale existenței umane care se intercondiționează reciproc, fără de care omul își pierde demnitatea de ființă rațională, iar societatea este grav tarată și greu funcțională.
Toate aceste categorii se leagă într-un amplu complex social. Individul se poate adapta sau nu condițiilor justiției impuse de regimul politic în societate. Oamenii morali, care nu acceptă nedreptatea - aricii, cum îi numește Berlin, în eseul Ariciul și vulpea, vor adopta tactica libertății negative, a apărării demnității și libertății lor, cu orice preț , chiar cu prețul vieții.
Cei mai mulți oameni, indivizii-vulpi cum îi numește aceleași filosof, vor adopta tactica oportunistă. Oportunismul este tactica vulpii, aceea a supraviețuirii cu orice preț, chiar cu prețul pierderii statului de om. Cei mai mulți dintre noi asta facem, cheltuim mari energii spirituale și materiale în arta oportunismului.
Înțelepciunea populară românească afirmă despre morala oportunistului două celebre proverbe: fă-te frate cu dracul și capul plecat sabia nu-l taie.
Creangă, în Povestea lui Harap-Alb, ne avertizează asupra sensului ascuns și subversiv al acestor proverbe. Acceptându-l pe spân ca frate, Harap-Alb devine slugă, iar, la urmă, când spânul nu mai are nevoie de el îi taie capul.
Toleranță la rău și la nedreptate face din noi românii poporul cel mai vulnerabil. De altfel, după cum veți vedea în eseu, dacă veți avea răbdarea să citiți, am identificat poporul român cu Harap-Alb și pe politicienii noștri cu omul spân. Din aceste considerente găsesc genială intuiția lui Creangă. E ca și cum povestitorul moldovean ar fi cuprins societatea românească în această poveste.
Oamenii-arici refuză înjosirea, supunerea, nedreptatea, decăderea în subuman. Nu abdică de la demnitatea de om. Dacă sunt om cu mintea întreagă sunt propriul meu stăpân.
Un regim democratic oferă individului această mare șansă să-și păstreze demnitatea de om. În regimurile totalitare, cu certitudine, după cum istoria a consemnat, cel care a încercat să nu abdice, de la demnitatea de om, a fost exterminat.
Și în regimurile democratice se pot petrece asasinate politice. În general, oameni-arici, oameni cu adevărat demni, refuză să-și plece capul, să facă sluj și să accepte nedreptatea unei puteri abuzive.
În această paradigmă se încadrează Eminescu. Poetul a fost o personalitate-arici, un mare moralist al României și al lumii afirm eu și, din această cauză, a fost asasinat. De altfel, în mod bizar, toți marii moraliști ai lumii, Socrate, Isus, Gandhi au fost asasinați.
Că Eminescu a fost asasinat nu există dubii. Salut, cu această ocazie, pe dl. profesor Nicolae Georgescu, un neobosit căutător al adevărului istorico-literar, a cărui carte, Boala și moartea lui Eminescu, dezvăluie cu acribie conjurația politică antieminesciană care a dus la închiderea poetului, în mai multe rânduri, la casa de nebuni și, în cele din urmă, la asasinarea acestuia.
În aceeași ordine de idei, nu pot să nu amintesc excelentele microeseuri moraliste ale lui Theodor Codreanu din Fragmentele lui Lamparia. Expun aici citatul lui Jean Marie Le Pen, consemnat în această carte: „Aveți o țară prea frumoasă ca s-o puteți păstra fără luptă.”
„Dar cine să mai lupte pentru ea? ” întreabă cu amărăciune profesorul Theodor Codreanu. Țara asta-i prea frumoasă, cum alta nu-i, așa că e mult râvnită de vecinii noștri de la răsărit și apus. Din această pricină vecinii, mai apropiați sau mai depărtați, fac tot ce le stă în putință s-o ia cu japca sau s-o cumpere, pe te miri ce, cu bucata. Cine să mai lupte când România e deja ocupată?!... Poate generațiile viitoare vor lupta. Dar cu ce sacrificii umane și materiale?
Pe românii din generația anului 1940, lașitatea politicienilor malformați de corupție și defetismul Consiliului de coroană care a decis cedarea fără luptă a Basarabiei și Bucovinei, i-a costat enorm. Străbunii noștri - bunicii și tații noștri au luptat, nu pentru ei înșiși, nu pentru noi generațiile care i-am urmat, ci, în modul cel mai absurd, pentru nemți și apoi pentru ruși. Atâta sânge vărsat… pentru cine?!
Și ce sacrificii umane și materiale, ce colosale despăgubiri de război a trebuit să suportăm și ce sferă roșie ne-a ars ca un fulger globular timp de aproape jumătate de veac! Câte drame și tragedii umane ar fi fost evitate dacă politicienii noștri ar fi avut o câtime de demnitate. Fără îndoială, românii ar fi fost învinși, dar vorba lui Coșbuc din poemulDecebal către popor: „Dar nu-i totuna leu să mori. Ori câine-nlănţuit.” Și Franța și Polonia au fost învinse, dar măcar și-au păstrat demnitatea.
Oare cedarea teritoriilor fără luptă nu a fost un atu istoric pentru vecinii noștri prădalnici. Evident că, lașitatea actului cedării fără luptă, le-a indus multora ideea „dreptului istoric” asupra provinciilor noastre românești.
Corupția la nivel înalt a generat politica defetistă a cedării fără luptă a pământului românesc. Acest complex de factori negativi, pe lângă faptul că a deformat percepția occidentalilor despre noi, i-a făcut să ne privească ca pe un popor laș, a indus în mentalul cancelariilor europene ideea unui stat român artificial constituit, îndrituind propaganda rusească să afirme pe toate canalele, diplomatice și mass-media, despre „dreptului istoric” rusesc asupra provinciilor românești ocupate.
După ultimatumul sovietic din 26 septembrie 1940, moment în care Basarabia și Bucovina au fost cedate fără luptă, s-a declanșat asupra României o adevărată vânătoare, asemenea haitelor de hiene. Ungaria a cerut retrocedarea Ardealului, Bulgaria a Cadrilaterului. Și ce-a urmat se știe… teroarea hortistă în Ardeal și cea sovietică în Basarabia și Bucovina.
Frații noștri de peste Prut, poeți de la Chișinău și Cernăuți, încă din perioada ultimatumului sovietic și până în zilele noastre își strigă disperarea în poeme. Dar cine să-i audă în România? Academicianul Vasile Tărâțeanu nu mai știe care e harta reală a României, ar vrea s-o redeseneze pe cea adevărată dar nu mai poate.
Toate acestea sunt acum istorie, răul a devenit realitate, dar ce amprentă defetistă și nefastă a pus, asupra mentalului mioritic colectiv, politica noastră conciliantă!
Cedarea fără lupte a dus la sfâșierea, practic, a unui popor care își regăsise, istoric, spațiul vital. A fost o grea și tragică pierdere pentru noi românii. Și nu știm când vor fi reparate greșelile trecutului.
Ce fel de stat e acesta care nu-și apără cetățenii?! E ca și cum un tată nu și-ar apăra propria gospodărie și progeniturile sale de agresiunea vecinilor. Suntem o mică insulă latină într-o mare slavă. Ar trebui să nu uităm nici noi și mai ales să nu uite politicienii, asta!
Regret că nu am beneficiat pentru scrierea eseului meu de cartea lui Theodor Codreanu, Basarabia sau drama sfâșierii și cea a Linei Codreanu - Viața ca o poveste, lagărul – un coșmar. Eseul ar fi fost cu siguranță mai scurt, dar mai profund. Poate la o nouă ediție…
Cea mai mare dramă pentru românii generației celei de-a doua mari conflagrații, au fost lagărele staliniste. Viața din lagărele staliniste din Siberia, descrisă, de romancierul Emilian Marcu în Tobele mute, cu un realism atât de viu, încât cititorul nu lasă cartea din mână până nu o termină, e una din tragediile ce s-au repetat în aproape toate casele românilor.
Povestea părinților lui Ion Alnimănui, luați cu forța de masa de cununie, e o poveste de un teribil tragism, trăită de sute de mii de români în lagărele staliniste.
Dacă istoria se va repeta în spațiul nostru mioritic, reiterarea ei nu va fi cauzată de un fatalism metafizic, ci pur și simplu de starea mentală de idiotes a politicienilor noștri. Libertatea individuală înseamnă a trăi într-o societate fundamentată pe dreptate. Dacă dreptate nu e, nici libertate nu e!
Vasile Anton Ieșeanu, 9
septembrie 2015,Iași
FOTO: radioiasi.ro
