Acolo sus!

Acolo sus, spre orizontul bolţii
în cer, dacii şi-au făcut sălaş
muntele, un căpcăun ce îşi arată colţii
de stâncă, îl sperie pe omul laş.

Mă lupt c-un zmeu...

Efortul este mare, pasu-i tot mai greu,
dar nu cedez, voinţa-i o chemare;
mă lupt cu înălţimea ce-mi pare-a fi un zmeu
şi-ii gata , la poale , iar să mă prăvale.

Mă lupt c-un zmeu...

Efortul este mare, pasu-i tot mai greu,
dar nu cedez, voinţa-i o chemare;
mă lupt cu înălţimea ce-mi pare-a fi un zmeu
şi-ii gata , la poale , iar să mă prăvale.

Să urci!

Să urci, prin grohotiş, spre înălţime,
e exerciuţiul fizic greu, mistuitor,
dar exerciţiul îţi dă forţa de-a învinge
pe cel ce pare a fi învingător.

Urmez calea cea dreaptă

Urmez calea cea dreaptă, nu m-abat,
chiar dacă iau în piept un munte;
nimic nu-i mai de preţ ca viaţa s-o străbat
cu frutea sus şi, fără laşităţi mărunte.

Călătorind spre muntele sfânta al dacilor - Kogaiononul. Aici la Pietrele Doamnei am respirat aerul dacilor şi m-am încărcat cu energia pură din vremea lor. Un dac a ieşit din Pietrele Doamnei şi a zis: Neamul nostru, cel mai viteaz, cel mai drept ,c el mai înţelept dintre traci s-a stins. În urma noastră a răsărit un neam bicisnic, ca frunza în bătaia vântului, cu oameni fără caracter, duplicitar şi prădalnic.

Iubirile bărbatului, iubirea femeii

Pe Eminescu nu l-am iubit multă vreme. Ştiindu-l ,,moldovean de-al meu’’, era ca şi cum mi-ar fi fost ,,vecin’’, îl cunoşteam ,,din vedere’’. Deşi mi-au plăcut poeziile sale, m-am limitat doar la ce-am învăţat în liceu. O femeie, o doctoriţă care îl iubea mult pe Poet, m-a întrebat în urmă cu vreo doi ani. ,,Ştiţi ce zi e astăzi?’’,, Da, e 15 ianuarie ’’ ,,Ştiţi ce mare poet s-a născut în această zi?’’ Am ridicat din umeri. ,,Cum, nu ştiţi?!..’’ ,,E moldovean de-al nostru, din Botoşani.’’ ,, Mihai Eminescu?!’’ ,,Ei bine, zice doctoriţa, pregătită să-mi pedepsească ignoranţa, data viitoare când veniţi la cabinet, să-mi aduceţi o poezie - Floare Albastră.’’ M-am ruşinat pentru această ignoranţă. Am citit şi recitit ,,Floare albastră’’ până i-am pătruns sensul. Atunci am înţeles ce vrea să spună Poetul, anume că există o marea deosebire între bărbat şi femeie, că mintea femeii e în oglinda minţii masculine, că bărbatul iubeşte altceva decât iubeşte femeia, că este atras spre alte idealuri, spre alte magii, celeste sau abisale, pe când femeia iubeşte concretul, natura, izvorul, plimbarea sub clar de lună, menirea ei este să-l ţină pe bărbat ,,legat’’ în iubirea concretă, reală, pământeană, să-l aducă cu picioarele pe pământ.

FLOARE ALBASTRA

?Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

In zadar râuri de soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Si câmpiile asire
Si întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare?
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

Această dihotomie erotică, aceste iubiri divergente constituie marea tragedie a existenţei umane, o tragedie care se repetă generaţie după generaţie. Asta a fost şi marea tragedie a destinului Poetului pe care a exprimat-o mai sugestiv în Luceafărul. Aşa scrie pe marginea unei variante, anume că bărbatul, mai cu seamă bărbatul de geniu ,, nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc’’... Bărbatul vrea mereu altceva decât iubirea pământeană. Există în codul genetic masculin o informaţie a ,,gene egoiste’’, care îi impune o chemare magică mai puternică şi mai aprigă pentru alte tărâmuri decât pentru cele pământene – o chemare pentru abstract, ideal, absolut.

Femeia, dimpotrivă vrea concretul, vrea să-şi împlinească menirea ei menirea ei pământeană. De aceea, ea va renunţa repede la genul acesta de bărbat cu capul în nori, prins de magia altor iubiri şi îşi va găsi unul mai pământean, unul care să i se dedice, nu doar cu trupul, ci, şi mai ales, cu sufletul. Unei femei bărbatul trebuie să-i acorde timpul său. Şeherezada, cu marele ei dar de a spune poveşti( femeia e neîntrecută în sofistică, sofistica e chiar natura vieţii sale), reuşeşte să-l prindă pe rege în mrejele poveştilor ei, să-l iluzioneze şi să-l lege pentru totdeauna. Cicero, cu marea lui experienţă de viaţă, sesizează acest pericol pentru bărbat. Fiind pus într-o mare dilemă - în a se ocupa de filozofie sau a se dedica soţiei, la 63 de ani, filosoful roman ia hotărârea să se despartă de cea de-a doua soţie şi să se dedice filosofiei. Femeia este ea însăşi o filozofie - ea trebuie plimbată, dansată, dusă la restaurant, adulată. Cicero ştia asta şi cum iubirea de filozofie a fost mai puternică…

Femeia îşi doreşte un bărbat cu picioarele pe pământ, nu unul,,cufundat în stele şi în nori şi-n ceruri înalte.’’ Eminescu are această intuiţie la vârsta de 23 de ani, când a scris poezia Floare albastră, nu a aşteptat până la 63 de ani ca Cicero, ca să înţeleagă dihotomia bărbat-femeie. Bărbatul e mai puternic atras de magia stelelor , de cerurile înalte, de universal şi absolut. Femeia nu poate înţelege visătorii. Ea îl părăseşte pe visător pentru un altul fără vise şi iluzii, fără idealuri; ea vrea omul gospodar, care câştigă bine, îi face copii şi o ajută să-i crească. Visele de creator, de explorator, de gânditor vor sfârşi însă în tristeţi incomensurabile fără femeie, aşa cum de altfel a sfârşit Poetul care a tânjit toată viaţa după o femeie, după Femeia lui. Fără un suflet de femeie, bărbatul rămâne marele singuratic.

Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastră ?
Floare-albastra! floare-albastra!...
Totuşi este trist în lume!

Îmi amintesc de regretul amarnic al multor mari visători, care nu şi-au întemeiat o familie. Petre Ţuţea exprima, cu acel cinism amar, angoasă singurătăţii, care ne cuprinde la senectute. ,,Sunt neliniştit de bătrâneţe şi însingurat. Am un regret că nu m-am însurat să am şi eu un copil. Chiar dacă sunt nişte javre, copii, dar oricum. Sunt carne din carne...sunt javre din carnea ta. Aşa o fi vrut Dumnezeu. Ţine oare de ,,statutul’’ filosofului de a fi despărţit de preocupări cotidiene precum căsnicia şi treburile legate de ea? Kant spunea că da. Spunea că filosoful este bine să fie desprins , într-o oarecare măsură , de toate astea şi faptul este că nici nu s-a însurat. Şi de asta nu e nici om. E un filosof.’’ (Petre Ţuţea – Între Dumnezeu şi neamul meu, p. 335).

După ,,Floare albastră’’, am citit o exegeza filosofică despre Poet în Informaţia materiei al lui Mihai Drăgănescu. ,,Lipseşte ideea fundamentală – scrie Poetul în urma meditaţiilor sale filosofice – din toate aceste fenomene ale vieţii, care face ca un complex de atome să fie un organism’’ (Mihai Drăgănescu – Informaţia materiei, p. 174, [add. Mihai Eminescu – Opere vol. VII, Proză literară, Ed. Academiei, Bucureşti,1977, p.224 Ms2291, text cu titlul editorului – Însemnări caracterologice]). Cine spunea, oare, că un mare poet este mai întâi un mare filosof? Nu-mi amintesc! Ştiu doar că primii mari filosofi ai Greciei Antice au fost poeţi. Am trecut superficial pe lângă Poetul şi pe lângă filosoful M. Eminescu în vremuri de şcoală. Am trecut superficial pe lângă Poet şi mai târziu, aşa cum am trecut adeseori pe lângă teiul din Parcul Copou. Când am citit exegeza lui Drăgănescu i-am descoperit misterul filosofic şi-atunci am început să-l iubesc pe Eminescu.
O mare iubire se bazează, îndeosebi, pe legătura spirituală. Sunt însă iubiri care se declanşează la prima vedere. Francezii au găsit o sintagmă metaforică care exprimă mai sugestiv şocul iubirii la prima vedere - ,, coup de foudre’’ - lovitură de trăsnet. Iubeşti ceea ce vezi sau vezi ceea ce iubeşti? Dragostea la prima vedere poate fi mistuitoare, dar adesea e superficială, se arde repede. Adevărata iubire este aceea care se naşte prin cunoaşterea spirituală a Celuilalt. Se întâmplă adesea, în cazul iubirilor erotice, să treci pe lângă un cunoscut sau o cunoscută, care, la întâlnirile aleatorii, să nu-ţi spună nimic. Şi deodată se iveşte un moment, o întâmplare, când descoperi o anume spiritualitate, o anume energie erotică, o anume chemare care îţi declanşează scânteia extazului. E ca şi cum nu l-ai fi văzut şi nu la-i fi auzit până în acel moment, deşi te-ai întâlnit de multe ori, ai stat de vorbă şi l-ai privit. Şi deodată întâmplarea aceea declanşează magia, te face să-l vezi şi să-l auzi cum nu l-ai văzut şi nici nu l-ai auzit niciodată până atunci. Descoperi la Celălalt misterul care te hipnotizează. Te simţi tot mai ,,legat’’ de El. Din acel moment simţi că nu mai poţi trăi fără El, că trebuie să-l cunoşti până la capăt, să-i cercetezi misterul. Şi cu cât îi cunoşti mai bine misterul, cu atât mai puternic te simţi legat de Acesta. Aşa mi s-a întâmplat şi mie, când am început să pătrund în misterul spiritual al lui Eminescu.

Am întâlnit mulţi oameni care afirmau cu nonşalanţă, şi evident, cu multă ignoranţă, că viaţa le-a fost un adevărat roman, gândind probabil la câteva aventuri erotice sordide, care l-ar putea prea-ferici într-un erou de roman. Dar adevărata viaţă de roman este a omului creator, cu sfâșierile sale interioare, cu extraordinarul să travaliu în focul creaţiei. Unul din romancierii noştri, anume Cezar Petrescu a recurs la romanţarea vieţii Poetului. În roman autorul a încorporat ,, un Eminescu-om’’,[…] ,,evitând ireparabila şi grosolana eroare de a năzui să zugrăvesc un Eminescu geniu.’’ (Cezar Petrescu – Romanul lui Eminescu [Cuvânt înainte,p. 16]). Structurat într-o Trilogie, din care prima parte e numit Luceafărul, a doua Nirvana, iar a treia Carmen Saeculare, romanul , după aprecierea autorului, într-o scrisoare trimisă lui George Călinescu, în anul 1935, la apariţia, primei părţi - Luceafărul, trasează ,, coordonatele de ,,frescă socială’’ a unui timp, care sigur, Eminescu simbolizează tipul de erou dintre cele mai complexe.’’ (Cezar Petrescu – Romanul lui Eminescu [Virgil Cuţitaru –Notă asupra ediţiei , p. 8]) Eminescu a fost un om ca toţi oamenii, dar ceea ce l-a înălţat la geniu a fost extraordinara lui patimă, starea lui de extaz spiritual care-l ţinea mereu legat de ,,lumea spirituală’’. El a trăit aproape un continuu extaz spiritual, asemenea extazelor lui Plotin ,, trezindu-mă adesea din trupul şi căutând la mine însumi, ajuns aşadar în afara tuturor lucrurilor şi înăuntrul meu , contemplând deci o fermecătoare frumuseţe, încredinţat că aparţin întru totul lumii superioare…(IV 8,1,1). Arareori a coborât în lumea sensibilului. Nu întâmplător morala lui suna la fel ca cea socratică, anume că dacă am acorda mai puţină atenţie trupului am realiza mult mai multe. Asta a făcut din El, ,, expresia integrală a sufletului românesc’’, cum a surprins Nicolae Iorga, spiritualitatea Poetului.
În verva culturală a anilor celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea, când pe scena culturii româneşti au început să apară teatrele, se instituise o modă şi o tradiţie, anume aceea de a se aduce omagii artiştilor, prin sonete votive, înscrise pe foi volante, care erau împărţite spectatorilor la intrare. Moda aceasta se va menţine multă vreme. Chiar şi I.L. Caragiale în 1873 va dedica un sonet de circumstanţă ,,baritonului absolut Agostino Mazzoli, cu prilejul beneficului său în Ernani ’’ (Perpessicius – Eminesciana, p. 30). Eminescu, în extazul lui de adolescent rebel studios, nu putea să nu se înscrie în acel val.
Deşi unii exegeţi afirmă că poezia ,,La o artistă’’ ar fi fost închinată, alături poemul ,,Amorul unei marmure’’, artistei Eufrosina Popescu, de care ar fi fost îndrăgostit, poeme publicate în revista Familia al lui Iosif Vulcan, ei nu cunoşteau că mai exista încă unul în caietele manuscris. Un al doilea poem, ,,La o artistă’’, după cum ne asigură Perpessicius în ,,Carlotta Patti sau una dintre ,, artiste’,’ a rămas în manuscris până în 1905, când l-a publicat Ilarie Chendi. Poemul, afirmă Perpessicius, este închinat acestei artiste italiene. În martie 1869, Eminescu făcea parte din trupa Pascaly, care, în acele momente , se afla în perioada de ,, relaş’’. Atunci a sosit la Bucureşti, cântăreaţa de operă Carlotta Patti. Supranumită, de o parte a presei româneşti - ,, măiastră păsărică’’, artista a exercitat o magie la fel de entuziastă asupra juvenilului Eminescu. Carlotta făcea parte din ansamblul de operă al lui Franchetti. După prima reprezentaţie, a scris şi Eminescu, în acelaşi ton extaziant , al doilea poem ,,La o artistă’’. În martie 1869 , Eminescu abia trecuse de 19 ani. Cu toată vârsta lui fragedă, el trăise mai mult într-un an, decât alţii în cinci. Eminescu a scris acest poem într-un scurt timp. ,,Ciornele , ce se găsesc în ms. 2262, fila 52, atestă un lucru febril, o improvizaţie, ce-şi căuta tiparul în ritm accelerat.’’ (Perpessicius – Eminesciana, p. 39). L-a tipărire, l-au ajutat doi amici, cu care iniţiase cercul Orientul, V Demetrescu-Păun şi Ioniţă Bădescu. Foile volante cu poemul ,,La o artistă’’ le-a împărţit spectatorilor, probabil la ultimul concert, din 25 martie 1869. În poem, Eminescu vorbeşte de România şi sora sa Italia, reprezentată de Carlotta Patti ,, cu glasul tău dulce divin.’’ În 1889, după cum spune Perpessicius, aveau să stingă Carlotta, Eminescu şi Veronica.
Redăm un fragment din al doilea poem de circumstanţă, ,,La o artistă’’, aşa cum e redactat în Eminesciana lui Perpessicius, p. 28.
,,Credeam ieri că steaua-ţi e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri , un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur
Cu-al lui dar.
Iar tu interpretă-a cereștilor plângeri
Credeam că eşti chipul ce palida stelă
Aruncă pe-o frunte de undă rebelă
Pe valul amar
Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri
Răpit de-a ta voce în rai de misteruri
S-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzuta-m un geniu cântând Reveria
Pe-o aripă de aur c-un: Ave Maria
Şi-n tine revede sublimul tău Vis.’’
Multe voci feminine au fost, sunt şi vor fi ,,măiestre păsărici’’, dar cu adevărat măiastră rămâne poezia lui Eminescu, căci Poezia Lui este Măiastra spiritualităţii româneşti. Şi Brâncuşi a văzut-o Brâncuşi şi a sculptat-o.

Bibliografie:
1 - Mihai Eminescu – Floare albastră
2 - Petre Ţuţea – Între Dumnezeu şi neamul meu, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1992
3 - Mihai Drăgănescu – Informaţia materiei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990
4 - Dan C. Mihăilescu - Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982
5 - Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Eminescu, Ed. Sport –Turism, Bucureşti, 1978
6 – Plotin – Enneada IV

6 – Cezar Petrescu – Romanul lui Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi , 1984
– Perpessicius - Eminesciana, Ed. Minerva , Bucureşti, 1989

Dau scaunul prezidenţial pentru doi peşti şi-o pungă cu mălai

Dau scaunul prezidenţial pentru doi peşti şi-o pungă de mălai!

‚,Soţiei mele, Maria, care a avut răbdarea şi înţelepciunea de a-mi înţelege pasiunea pentru filozofie.’’

Moto: ,,Dominanta democraţiei trebuie să fie libertatea individului, dar pentru ca o democraţie să fie viabilă un deziderat fundamental trebuie să-l constituie supremaţia legii.’’ Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer

1 - Ultima dintre libertăţile umane

2 – Eterna închisoare a fiinţei umane

3 – Pământul ţării se va umple cu muşuroaie de furnici roşii

4 – Cugetarea omului tiranic: ,,Înţelepciunea este o imbecilitate!’’

5 – Când Socrate comite erori…

6 – A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă

7 – Logica sofistă - eternul cerc vicios a omului mioritic

8 – Necesitatea unui Institut Eminescu

8 - Apocalipsa orizontului roşu

Libertatea omului este conjuncturală, dar într-o societate democratică, omul are cea mai mare libertate. Democraţia este singurul regim politic în acord cu gândirea individului uman , am putea spune că democraţia este croită după principul fundamental al raţiunii umane, a ceea ce Socrate definea ca fiind raţiunea: calea de mijloc, conform perceptului delfic - meden agan ( nimic fără măsură). Democraţia este un regim al căii de mijloc, în care încape ,,un bazar de regimuri politice’’ (Platon – Republica), care menţine într-un relativ echilibru forţelor politice, juridice, puterea, funcţionând la marginea haosului( între respectarea supremaţiei legii şi anarhie), în armonie cu gândirea umană programată să funcţioneze, la fel, la marginea haosului. Omul este prin excelenţă o fiinţă socială; el poate fi autonom, dar nu şi independent; în orice societate el trăieşte într-un sistem de relaţii de interdependenţă. Spuneam că libertatea omului este conjuncturală fiindcă s-a dovedit că în regimurile extremiste, concentraţionare, omul este lipsit de libertate, dar el mai posedă o ultimă dintre libertăţile umane: gândirea. Victor Francl, şeful celei de-a treia şcoli vieneze de psihiatrie după Freud şi Adler, a descoperit această libertate pe când era închis în unul dintre lagărele de concentrare naziste. Nimeni, absolut nimeni nu-i poate lua omului gândurile şi nici nu-l poate afecta ceva, dacă el refuză să fie afectat de cele mai josnice umilinţe. Totuşi omul trăieşte de când se naşte şi până moare într-o eternă închisoare: aceasta este închisoarea minţii sale. El nu poate ieşi din invariantul logicii ereditare, această logică fiind înscrisă în reţelele neuronale fundamentale, cele cu care ne naştem, dar nici din logica limbii materne. Ne naştem cu o logică ereditară, dar ea ne este supervizată de limba vorbită, cu logica ei specifică. Astfel că inconştientul colectiv al omului îl predispune la comportamente în consonanţă cu logica limbii vorbite. ,,Structura limbajului constituie structura conştiinţei’’, afirmă psihanalistul francez Henri Ey, în Conştiinţa (1983 p.49). În aceeaşi viziune cu a psihanalistului francez, filosoful ieşean Ioan Oprea precizează, anume că ,,… informaţia, cât şi morala sau logica ( structurile mentale) nu pot exista şi nu pot deveni proprii omului decât prin limbaj''.(Ioan Oprea - Lingvistică şi filosofie , 1992, p.44). Cum limba română are ca dominantă feminitatea( a se vedea Irina Petraş – Feminitatea limbii române), are implicit are ca dominantă logica sofistă, omul mioritic este funciar sofist, duplicitar, simulant, fariseu. După cum o dovedesc şi scrierile lui Platon despre sofişti, logica sofistă generează cu deosebire un individ tiranic. Omul tiranic e insul arogant aflat pe diferite trepte ale puterii politice sau administrative, amorf, egoist şi leneş cu psihologie inflaţionistă, în care se manifestă în modul cel mai infantil joaca de-a omul matur. La Platon, îl găsim pe omul tiranic în persoana lui Callicles, din dialogul Gorgias. Deşi exegeţii susţin că ar fi un personaj fictiv , Callicles pare atât de real mai ales în România zilelor noastre, încât te întrebi dacă vreo genă de-acestuia nu s-o amestecat în perioada fanariotă cu cea a omului mioritic şi se regăseşte cu deosebire la români. Callicles este tipul reprezentativ al omului tiranic, pentru care Sophrosyne (înţelepciunea)ca auto-dominare raţională este etichetată drept o imbecilitate(491 e). Omul înţelept este prin excelenţă omul moral - omul de caracter - inteligent, lucid, responsabil, disciplinat, cinstit, corect, calm, curajos, răbdător cu judecată raţională justă. Noi, în intenţionalitatea noastră de a trăi bine, la alegeri îi votăm pe cei mai înţelepţi dintre români, dar ei se dovedesc, odată ajunşi la putere, a fi ,,aceşti imbecili care ne guvernează.’’ În pofida dialecticii socratice, a logicii sale raţionale,recunoscută de înţelepţii lumii, Callicles avea mare dreptate – înţelepciunea pe plaiurile mioritice este o imbecilitate.

Înţelepciunea populară spune că peştele de la cap se impute şi de la coadă se curăţă. Ei bine, omul tiranic care este cel mai reprezentativ printre politicieni români, el se crede, în marea sa trufie pe care i-o conferă puterea, de neatins. Orbit şi surzit de propria sa lăcomie, grăbit să acumuleze tot mai multă bogăţie, nu realizează că fiecare act de corupţie înseamnă o lovitură de topor dată proprie sale crăci pe care s-a cocoţat în mod abuziv prin fraudarea alegerilor, prin cumpărarea scaunului prezidenţial cu doi peşti şi-o pungă de mălai, dar şi o gravă erodare a fundamentelor democraţiei. Dacă asta e democraţia atunci e de preferat o dictatură cu faţă umană.

Şi ce-i mai grav e faptul că miniştrii corupţi nu au autoritate morală faţă de omul tiranic din diferitele eşaloane ale instituţiilor statului. Pedepsele, destituirile nu stopează fenomenul, dimpotrivă îl amplifică. A pedepsi pe subordonat pentru o anumită faptă de corupţie, când tu eşti mai corupt decât el, e un abuz de putere ce nu justifică ocuparea unei înalte funcţii politice. A justifica abuzul de a fi corupt, fără a fi pedepsit, dar a-i pedepsi pe corupţi, sub oblăduirea justificării că a-i fost ales de popor e un fariseism care denotă mari deficienţe psio-mintale. Numai un nevrotic, care nu-şi conştientizează nevroza, poate avea asemenea grave probleme morale. La un asemenea om inteligenţa emoţională este nulă. Un infractor ajuns în fruntea ţării, cum este cel de-al treilea …escu, care şi-a cumpărat scaunul prezidenţial cu doi peşti şi o pungă de mălai, aduce în toate instituţiile puterii, indivizi după chipul şi asemănarea sa, adică infractori ca şi el. Din aceleaşi considerente legătura dintre ,,înţelepţii neamului' ' - aceşti imbecilii care ne guvernează şi grupările lumii interlope devin o mezalianţă aproape normală. Vinovată se face logica limbii române cu dominanta ei sofistă. Această logică generează, în inconştientul colectiv al omului mioritic, comportamentul duplicitar, fariseic, care determină la aleşi în esenţialitatea logicii sofiste - abuzurile, furturi din avutul public, diversiunea vicleană. O astfel de guvernare ca cea instituită de cel de-al treilea …escu, cu o camarilă coruptă şi sfidătoare, obraznică peste limita bunului simţ , împinge încet dar sigur comunitatea românească spre formele politice extremiste, fie spre dreapta, reiterându-se mişcări de genul celei legionare, cu organizarea în cuiburi de huligani bătăuşi, fie spre stânga, cu organizaţii de tipul muşuroaielor cu furnici roşii. Platon a avertizat omenirea încă în urmă cu două mii de ani, în Republica sa imaginară, la ce poate duce logica sofistă. Dar oamenii fie nu l-au citit, fie nu i-au luat în seamă avertismentele. Dezideratul fundamental pentru buna funcţionare a unei democraţii înseamnă supremaţia legii. Acolo unde nu funcţionează supremaţia legii, funcţionează dreptatea celui mai tare, iar acolo unde funcţionează dreptatea celui mai tare, democraţia este nulă şi neavenită.

,,Dar nu este acelaşi lucru iubirea de învăţătură cu iubirea de înţelepciune?’’(Republica 376 b), întreabă Socrate( al doilea Socrate, care plecat la Pireu şi-a abandonat daimonul său acasă). Fără daimonul care îl oprea să comită greşeli, fără logica lui raţională(cu care am identificat noi daimonul lui Socrate), înţeleptul grec, odată ,,ieşit’’ din cetate, ,, coborând ’’ în Pireu, se lasă prins în mrejele logicii sofiste şi comite un lung şir de erori. De aceea, la întrebarea lui Socrate, spunem Nu! Nu, răspundem noi, înţelepciunea nu este acelaşi lucru cu iubirea de învăţătură. A fi înţelept înseamnă a fi onest( a fi de acord cu tine însuţi), a judeca just, a te opune nebuniei şi pasiunii necontrolate, a pune ordine şi disciplină în actele tale şi prin asta a da sens vieţii. Socrate afirma, în Alcibiade, că a trăi pentru ceva sau pentru cineva, e mai presus decât a trăi pur şi simplu. Omul înţelept trăieşte pentru ceva sau pentru cineva, pentru un ideal, nu pentru sine, nu egoist şi egocentrist. A trăi pentru ceva sau pentru cineva dă sens vieţii şi-l face pe omul înţelept un supravieţuitor. Victor Francl, care a supravieţuit lagărelor naziste, afirma în acelaşi sens cu Socrate, că au scăpat din acel infern, doar aceia care trăiau pentru ceva sau pentru cineva. ,,În orice caz , toţi cei care s-au întors de acolo şi-au găsit sprijin într-un sentiment profund sau într-un ideal: o religie , o filozofie politică, un obiectiv profesional sau chiar o mare iubire.’’ (Jacques de Launay – Psihologie şi sexualitate,[Note preliminarii] p. 16). Ceea ce îl face înţelept pe om nu este doar învăţătura, ci logica raţională cu care a fost înzestrat şi starea morală conferită de un ideal la care aspiră, o mare iubire pentru ceva sau pentru cineva. Înţelepciunea nu ţine de capacitatea de a încorpora cunoaştere, ci de logica raţiunii, de logica denotativă, care face pe om să fie drept şi bun, chiar dacă cunoaşterea lui este limitată. Înţelepciunea ţine de logica limbii pe care o vorbim. Dacă dominata limbii este o logică raţional-denotativă comunitatea tinde a se apropia tot mai mult de ceea ce înţelegem prin ideea de om înţelept. Dacă elveţienii dau dovadă de un simţ civic deosebit de ridicat se datorează îndeosebi logicii limbii germane, dominantă numeric(peste 64%), limbă cu o logică dominant denotativă. ,,Cea mai importantă trăsătură de caracter ce pare comună tuturor elveţienilor este civismul lor ridicat. […] Există anumite deosebiri în modul de a asuma calitatea de cetăţean: în vreme ce locuitorii cantoanelor din Elveţia alemanică o fac, în genere, cu o perfectă bună credinţă - ce poate fi confundată uneori cu naivitatea - cei din Elveţia romandă simulează o oarecare detaşare sau chiar o rezervă ironică. Spre a fi mai exacţi, ar trebui să spunem că aceasta din urmă atitudine se întâlneşte numai la publicul citadin şi intelectual, la mijloc fiind o anumită ,, mauvaise conscience ’’ de inspiraţie franceză, care în practica socială nu duce la defecţiuni grave.’’ Noi credem că această mauvaise conscience a elveţienilor din zona romandă se datorează logicii celor două limbi, franceza şi italiana, care sunt mai puţin denotative decât logica limbii germane.

Dacă logica limbii este una sofist-conotativă, comunitatea tinde a se îndepărta de raţionalitate şi a vieţui etern în cercul vicios a sofisticii şi a filosofiei lui pseudo. Logica limbii române cu dominata ei sofist-conotativă, conferă omului mioritic inteligenţă, şiretenie , viclenie, dar puţină, foarte puţină înţelepciune.

Insul dotat cu o logică raţională va judeca lumea drept, dar cunoaşterea îl va face să nu comită erori din neştiinţă şi să fie nedrept din neştiinţă, cum afirmă Socrate. Din aceste considerente, Eminescu, având structurile mentale( informaţie, morală, logică) ale logicii limbii germane (a învăţat limba germană la şapte ani când reţelele neuronale ale învăţării unei limbi erau în plină formare, acestea definitivându-se în jurul vârstei de doisprezece ani) a propus schimbarea logicii limbii române, astfel ca în ,,luptă dreaptă’’ să se toarne ,, în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă.’’(Scrisoarea II). Cei care o pot face cu adevărat sunt, din nefericire pentru noi, oamenii politici. ,,Respingând voluntarismul promovat de unele concepţii lingvistice, Philippide consideră acţiunea legilor limbii ca fiind obiectivă, dar voinţa se manifestă în realizarea limbii comune prin imitarea centrului(administrativ şi cultural) şi în ,, legiurea’’ limbii, în crearea aspectului ei normat, literar.’’ (Ioan Oprea – Lingvistică şi filozofie, p. 32). Un institut Eminescu, propus de Zoe Dumitrescu Buşulenga (există un institut Goethe, un institut Dante, societăţi ,,Victor Hugo’’) ( Nicolae Ţone - Eminescu al nostru, p.42), care să se ocupe de schimbarea treptată a logicii limbii române din una dominant sofist-conotativă în una raţional-denotativă, se impune cu necesitate, dacă vrem să ieşim din cercul vicios al logicii omului mioritic actual. Altfel vom cantona etern în filosofia lui pseudo şi în comportamente civice iraţionale. Ideea Eminescu, cum numea Lucian Blaga, miracolul eminescian, trebuie să se materializeze într-un Institut Eminescu, dacă vrem să supravieţuim în această lume a globalizării , un Institut care să aibă drept fundament al cercetării ,,a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă’’, care să vizeze îndeosebi schimbarea logicii limbii române.

Înţelepciunea e capacitatea omului de a decela binele şi răul, e luciditatea cu care omul judecă pe ceilalţi şi intră în relaţie cu lumea, e capacitatea de a face bine în sensul pozitiv, e simţului civic ridicat şi refuzul de comite sau a face răul. Învăţătura, cunoaşterea, educaţie sunt pentru omul înţelept paliative care îl ajută să se adapteze în mod activ la situaţiile complexe impuse de o societate tot mai tehnologizată. Dimpotrivă, învăţătura, adică cunoaşterea îl face pe omul tiranic să se folosească de răul mai mare pe care îl află odată cu învăţătura, odată cu cunoaşterea binelui şi răului. Numai iubirea de înţelepciune îl face pe omul drept cu adevărat stăpân al binelui şi răului, îl situează dincolo de bine şi rău, îl face moral şi prin aceasta, el, în orice împrejurare, va refuza să comită răul asupra celorlalţi şi va încerca să facă binele, iar dacă nu va reuşi să facă binele va refuza să comită răul.

Dacă am face un bilanţ al guvernării democratice, pe perioada celor douăzeci de ani, ce-am afla? N-am afla nici o realizare de bine, ci numai rele comise de politicieni, scandaluri şi afaceri oneroase. Am afla că bilanţul economic al României se încheie mereu în roşu, că România se deplasează spre roşu. Cum să oprim deplasarea spre roşu a României? Singurele forţe care se fac vinovate de ,,deplasarea spre roşu’’ a României sunt forţele politice care de la revoluţie şi până acum au erodat an de an fundamentele democraţiei.

Ce este de aşteptat în urma acestor guvernări corupte şi iresponsabile? Ce este de aşteptat când politicianul în genere e ocrotit de sacra imunitate ca o divinitate…, imposibil de răzbunat printr-o judecată dreaptă de tribunalele ţării?

Este de aşteptat resurecţia mişcărilor extremiste de dreapta şi de stânga, iar pământului ţării se va umple din nou cu muşuroaie de furnici roşii. Atenţie la pericolul muşuroiului cu furnici roşii! La apusul democraţiei se arată strălucirea ameninţătoare şi neliniştitoare - apocalipsa orizontului roşu.

Bibliografie:

Platon – Republica

Henri Ey – Conştiinţa , Bucureşti , Ed. Ştiintifica si Enciclopedica, Bucureşti,1983

Ioan Oprea - Lingvistică şi filosofie , Ed. Institutul European, Iaşi, 1992

Irina Petraş – Feminitatea limbii române Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2002.

Jacques de Launay – Psihologie şi sexualitate, Ed. Venus , Bucureşti , 1993 Nicolae Ţone - Eminescu al nostru, Ed. Vinea, (SC ,,Facla Nouă ’’S.R.L), 1994

Vasile Anton, Iaşi