Iubirile bărbatului, iubirea femeii

Pe Eminescu nu l-am iubit multă vreme. Ştiindu-l ,,moldovean de-al meu’’, era ca şi cum mi-ar fi fost ,,vecin’’, îl cunoşteam ,,din vedere’’. Deşi mi-au plăcut poeziile sale, m-am limitat doar la ce-am învăţat în liceu. O femeie, o doctoriţă care îl iubea mult pe Poet, m-a întrebat în urmă cu vreo doi ani. ,,Ştiţi ce zi e astăzi?’’,, Da, e 15 ianuarie ’’ ,,Ştiţi ce mare poet s-a născut în această zi?’’ Am ridicat din umeri. ,,Cum, nu ştiţi?!..’’ ,,E moldovean de-al nostru, din Botoşani.’’ ,, Mihai Eminescu?!’’ ,,Ei bine, zice doctoriţa, pregătită să-mi pedepsească ignoranţa, data viitoare când veniţi la cabinet, să-mi aduceţi o poezie - Floare Albastră.’’ M-am ruşinat pentru această ignoranţă. Am citit şi recitit ,,Floare albastră’’ până i-am pătruns sensul. Atunci am înţeles ce vrea să spună Poetul, anume că există o marea deosebire între bărbat şi femeie, că mintea femeii e în oglinda minţii masculine, că bărbatul iubeşte altceva decât iubeşte femeia, că este atras spre alte idealuri, spre alte magii, celeste sau abisale, pe când femeia iubeşte concretul, natura, izvorul, plimbarea sub clar de lună, menirea ei este să-l ţină pe bărbat ,,legat’’ în iubirea concretă, reală, pământeană, să-l aducă cu picioarele pe pământ.

FLOARE ALBASTRA

?Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

In zadar râuri de soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Si câmpiile asire
Si întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare?
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

Această dihotomie erotică, aceste iubiri divergente constituie marea tragedie a existenţei umane, o tragedie care se repetă generaţie după generaţie. Asta a fost şi marea tragedie a destinului Poetului pe care a exprimat-o mai sugestiv în Luceafărul. Aşa scrie pe marginea unei variante, anume că bărbatul, mai cu seamă bărbatul de geniu ,, nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc’’... Bărbatul vrea mereu altceva decât iubirea pământeană. Există în codul genetic masculin o informaţie a ,,gene egoiste’’, care îi impune o chemare magică mai puternică şi mai aprigă pentru alte tărâmuri decât pentru cele pământene – o chemare pentru abstract, ideal, absolut.

Femeia, dimpotrivă vrea concretul, vrea să-şi împlinească menirea ei menirea ei pământeană. De aceea, ea va renunţa repede la genul acesta de bărbat cu capul în nori, prins de magia altor iubiri şi îşi va găsi unul mai pământean, unul care să i se dedice, nu doar cu trupul, ci, şi mai ales, cu sufletul. Unei femei bărbatul trebuie să-i acorde timpul său. Şeherezada, cu marele ei dar de a spune poveşti( femeia e neîntrecută în sofistică, sofistica e chiar natura vieţii sale), reuşeşte să-l prindă pe rege în mrejele poveştilor ei, să-l iluzioneze şi să-l lege pentru totdeauna. Cicero, cu marea lui experienţă de viaţă, sesizează acest pericol pentru bărbat. Fiind pus într-o mare dilemă - în a se ocupa de filozofie sau a se dedica soţiei, la 63 de ani, filosoful roman ia hotărârea să se despartă de cea de-a doua soţie şi să se dedice filosofiei. Femeia este ea însăşi o filozofie - ea trebuie plimbată, dansată, dusă la restaurant, adulată. Cicero ştia asta şi cum iubirea de filozofie a fost mai puternică…

Femeia îşi doreşte un bărbat cu picioarele pe pământ, nu unul,,cufundat în stele şi în nori şi-n ceruri înalte.’’ Eminescu are această intuiţie la vârsta de 23 de ani, când a scris poezia Floare albastră, nu a aşteptat până la 63 de ani ca Cicero, ca să înţeleagă dihotomia bărbat-femeie. Bărbatul e mai puternic atras de magia stelelor , de cerurile înalte, de universal şi absolut. Femeia nu poate înţelege visătorii. Ea îl părăseşte pe visător pentru un altul fără vise şi iluzii, fără idealuri; ea vrea omul gospodar, care câştigă bine, îi face copii şi o ajută să-i crească. Visele de creator, de explorator, de gânditor vor sfârşi însă în tristeţi incomensurabile fără femeie, aşa cum de altfel a sfârşit Poetul care a tânjit toată viaţa după o femeie, după Femeia lui. Fără un suflet de femeie, bărbatul rămâne marele singuratic.

Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastră ?
Floare-albastra! floare-albastra!...
Totuşi este trist în lume!

Îmi amintesc de regretul amarnic al multor mari visători, care nu şi-au întemeiat o familie. Petre Ţuţea exprima, cu acel cinism amar, angoasă singurătăţii, care ne cuprinde la senectute. ,,Sunt neliniştit de bătrâneţe şi însingurat. Am un regret că nu m-am însurat să am şi eu un copil. Chiar dacă sunt nişte javre, copii, dar oricum. Sunt carne din carne...sunt javre din carnea ta. Aşa o fi vrut Dumnezeu. Ţine oare de ,,statutul’’ filosofului de a fi despărţit de preocupări cotidiene precum căsnicia şi treburile legate de ea? Kant spunea că da. Spunea că filosoful este bine să fie desprins , într-o oarecare măsură , de toate astea şi faptul este că nici nu s-a însurat. Şi de asta nu e nici om. E un filosof.’’ (Petre Ţuţea – Între Dumnezeu şi neamul meu, p. 335).

După ,,Floare albastră’’, am citit o exegeza filosofică despre Poet în Informaţia materiei al lui Mihai Drăgănescu. ,,Lipseşte ideea fundamentală – scrie Poetul în urma meditaţiilor sale filosofice – din toate aceste fenomene ale vieţii, care face ca un complex de atome să fie un organism’’ (Mihai Drăgănescu – Informaţia materiei, p. 174, [add. Mihai Eminescu – Opere vol. VII, Proză literară, Ed. Academiei, Bucureşti,1977, p.224 Ms2291, text cu titlul editorului – Însemnări caracterologice]). Cine spunea, oare, că un mare poet este mai întâi un mare filosof? Nu-mi amintesc! Ştiu doar că primii mari filosofi ai Greciei Antice au fost poeţi. Am trecut superficial pe lângă Poetul şi pe lângă filosoful M. Eminescu în vremuri de şcoală. Am trecut superficial pe lângă Poet şi mai târziu, aşa cum am trecut adeseori pe lângă teiul din Parcul Copou. Când am citit exegeza lui Drăgănescu i-am descoperit misterul filosofic şi-atunci am început să-l iubesc pe Eminescu.
O mare iubire se bazează, îndeosebi, pe legătura spirituală. Sunt însă iubiri care se declanşează la prima vedere. Francezii au găsit o sintagmă metaforică care exprimă mai sugestiv şocul iubirii la prima vedere - ,, coup de foudre’’ - lovitură de trăsnet. Iubeşti ceea ce vezi sau vezi ceea ce iubeşti? Dragostea la prima vedere poate fi mistuitoare, dar adesea e superficială, se arde repede. Adevărata iubire este aceea care se naşte prin cunoaşterea spirituală a Celuilalt. Se întâmplă adesea, în cazul iubirilor erotice, să treci pe lângă un cunoscut sau o cunoscută, care, la întâlnirile aleatorii, să nu-ţi spună nimic. Şi deodată se iveşte un moment, o întâmplare, când descoperi o anume spiritualitate, o anume energie erotică, o anume chemare care îţi declanşează scânteia extazului. E ca şi cum nu l-ai fi văzut şi nu la-i fi auzit până în acel moment, deşi te-ai întâlnit de multe ori, ai stat de vorbă şi l-ai privit. Şi deodată întâmplarea aceea declanşează magia, te face să-l vezi şi să-l auzi cum nu l-ai văzut şi nici nu l-ai auzit niciodată până atunci. Descoperi la Celălalt misterul care te hipnotizează. Te simţi tot mai ,,legat’’ de El. Din acel moment simţi că nu mai poţi trăi fără El, că trebuie să-l cunoşti până la capăt, să-i cercetezi misterul. Şi cu cât îi cunoşti mai bine misterul, cu atât mai puternic te simţi legat de Acesta. Aşa mi s-a întâmplat şi mie, când am început să pătrund în misterul spiritual al lui Eminescu.

Am întâlnit mulţi oameni care afirmau cu nonşalanţă, şi evident, cu multă ignoranţă, că viaţa le-a fost un adevărat roman, gândind probabil la câteva aventuri erotice sordide, care l-ar putea prea-ferici într-un erou de roman. Dar adevărata viaţă de roman este a omului creator, cu sfâșierile sale interioare, cu extraordinarul să travaliu în focul creaţiei. Unul din romancierii noştri, anume Cezar Petrescu a recurs la romanţarea vieţii Poetului. În roman autorul a încorporat ,, un Eminescu-om’’,[…] ,,evitând ireparabila şi grosolana eroare de a năzui să zugrăvesc un Eminescu geniu.’’ (Cezar Petrescu – Romanul lui Eminescu [Cuvânt înainte,p. 16]). Structurat într-o Trilogie, din care prima parte e numit Luceafărul, a doua Nirvana, iar a treia Carmen Saeculare, romanul , după aprecierea autorului, într-o scrisoare trimisă lui George Călinescu, în anul 1935, la apariţia, primei părţi - Luceafărul, trasează ,, coordonatele de ,,frescă socială’’ a unui timp, care sigur, Eminescu simbolizează tipul de erou dintre cele mai complexe.’’ (Cezar Petrescu – Romanul lui Eminescu [Virgil Cuţitaru –Notă asupra ediţiei , p. 8]) Eminescu a fost un om ca toţi oamenii, dar ceea ce l-a înălţat la geniu a fost extraordinara lui patimă, starea lui de extaz spiritual care-l ţinea mereu legat de ,,lumea spirituală’’. El a trăit aproape un continuu extaz spiritual, asemenea extazelor lui Plotin ,, trezindu-mă adesea din trupul şi căutând la mine însumi, ajuns aşadar în afara tuturor lucrurilor şi înăuntrul meu , contemplând deci o fermecătoare frumuseţe, încredinţat că aparţin întru totul lumii superioare…(IV 8,1,1). Arareori a coborât în lumea sensibilului. Nu întâmplător morala lui suna la fel ca cea socratică, anume că dacă am acorda mai puţină atenţie trupului am realiza mult mai multe. Asta a făcut din El, ,, expresia integrală a sufletului românesc’’, cum a surprins Nicolae Iorga, spiritualitatea Poetului.
În verva culturală a anilor celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea, când pe scena culturii româneşti au început să apară teatrele, se instituise o modă şi o tradiţie, anume aceea de a se aduce omagii artiştilor, prin sonete votive, înscrise pe foi volante, care erau împărţite spectatorilor la intrare. Moda aceasta se va menţine multă vreme. Chiar şi I.L. Caragiale în 1873 va dedica un sonet de circumstanţă ,,baritonului absolut Agostino Mazzoli, cu prilejul beneficului său în Ernani ’’ (Perpessicius – Eminesciana, p. 30). Eminescu, în extazul lui de adolescent rebel studios, nu putea să nu se înscrie în acel val.
Deşi unii exegeţi afirmă că poezia ,,La o artistă’’ ar fi fost închinată, alături poemul ,,Amorul unei marmure’’, artistei Eufrosina Popescu, de care ar fi fost îndrăgostit, poeme publicate în revista Familia al lui Iosif Vulcan, ei nu cunoşteau că mai exista încă unul în caietele manuscris. Un al doilea poem, ,,La o artistă’’, după cum ne asigură Perpessicius în ,,Carlotta Patti sau una dintre ,, artiste’,’ a rămas în manuscris până în 1905, când l-a publicat Ilarie Chendi. Poemul, afirmă Perpessicius, este închinat acestei artiste italiene. În martie 1869, Eminescu făcea parte din trupa Pascaly, care, în acele momente , se afla în perioada de ,, relaş’’. Atunci a sosit la Bucureşti, cântăreaţa de operă Carlotta Patti. Supranumită, de o parte a presei româneşti - ,, măiastră păsărică’’, artista a exercitat o magie la fel de entuziastă asupra juvenilului Eminescu. Carlotta făcea parte din ansamblul de operă al lui Franchetti. După prima reprezentaţie, a scris şi Eminescu, în acelaşi ton extaziant , al doilea poem ,,La o artistă’’. În martie 1869 , Eminescu abia trecuse de 19 ani. Cu toată vârsta lui fragedă, el trăise mai mult într-un an, decât alţii în cinci. Eminescu a scris acest poem într-un scurt timp. ,,Ciornele , ce se găsesc în ms. 2262, fila 52, atestă un lucru febril, o improvizaţie, ce-şi căuta tiparul în ritm accelerat.’’ (Perpessicius – Eminesciana, p. 39). L-a tipărire, l-au ajutat doi amici, cu care iniţiase cercul Orientul, V Demetrescu-Păun şi Ioniţă Bădescu. Foile volante cu poemul ,,La o artistă’’ le-a împărţit spectatorilor, probabil la ultimul concert, din 25 martie 1869. În poem, Eminescu vorbeşte de România şi sora sa Italia, reprezentată de Carlotta Patti ,, cu glasul tău dulce divin.’’ În 1889, după cum spune Perpessicius, aveau să stingă Carlotta, Eminescu şi Veronica.
Redăm un fragment din al doilea poem de circumstanţă, ,,La o artistă’’, aşa cum e redactat în Eminesciana lui Perpessicius, p. 28.
,,Credeam ieri că steaua-ţi e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri , un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur
Cu-al lui dar.
Iar tu interpretă-a cereștilor plângeri
Credeam că eşti chipul ce palida stelă
Aruncă pe-o frunte de undă rebelă
Pe valul amar
Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri
Răpit de-a ta voce în rai de misteruri
S-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzuta-m un geniu cântând Reveria
Pe-o aripă de aur c-un: Ave Maria
Şi-n tine revede sublimul tău Vis.’’
Multe voci feminine au fost, sunt şi vor fi ,,măiestre păsărici’’, dar cu adevărat măiastră rămâne poezia lui Eminescu, căci Poezia Lui este Măiastra spiritualităţii româneşti. Şi Brâncuşi a văzut-o Brâncuşi şi a sculptat-o.

Bibliografie:
1 - Mihai Eminescu – Floare albastră
2 - Petre Ţuţea – Între Dumnezeu şi neamul meu, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1992
3 - Mihai Drăgănescu – Informaţia materiei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990
4 - Dan C. Mihăilescu - Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982
5 - Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Eminescu, Ed. Sport –Turism, Bucureşti, 1978
6 – Plotin – Enneada IV

6 – Cezar Petrescu – Romanul lui Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi , 1984
– Perpessicius - Eminesciana, Ed. Minerva , Bucureşti, 1989