Moto: ,,Eu rămân ce-am fost: romantic’’
Mihai Eminescu
Farmecul vieţii este o stare de spirit deosebită, pe care fiinţa umană o trăieşte în perioada adolescenţei până la maturitate. E o forma mentis în care domină iluzia asupra realului. Această stare de spirit trebuie trăită până la căsătorie şi apariţia progeniturilor. Farmecul vieții se identifică cel mai adesea cu romantismul primei iubiri, cu primul sărut. Miracolul - pentru prima oară nu mai poate fi repetat. După această vârstă viaţa îşi pierde, treptat, farmecul, mai ales acel farmec romantic tipic vieții adolescentine.
Totuși fiecare etapă biologică îşi are farmecul ei, dar adevăratul farmec al vieţii îi este conferit fiinţei umane în perioada ,,edenică’’, a tinereţii, de la pubertate, când copilul începe să conştientizeze binele şi răul, plăcerile şi neplăcerile vieţii, până la alungarea din rai, adică până la căsătorie, moment ,,când va asculta de glasul nevestei sale şi în sudoarea frunţii sale îşi va mânca pâinea’’ (Genesa, 3, 17, 18, 19).
De regulă, cuplurile se formează în perioada de farmec al vieţii, între 20-30 de ani. În prezent, însă, tendinţa ultimelor generaţii este de a forma perechi după 30 de ani. Prelungirea perioadei de farmec al vieţii poate fi benefică fiinţei umane. Omul este o fiinţă ludică şi, prin urmare, are nevoie de o perioadă prelungită pentru jocul de-a viaţa. În fond, jocul infantil, pur, fără interese, lăcomii şi perfidii, e partea cea mai frumoasă a vieţii. Homo ludens, omul care joacă e omul dionisiac - omul plăcerilor senzoriale şi a creaţiilor spirituale. Poezia s-a născut în joc. Chiar şi limbajul poetic este un limbaj ludic. Poeziei i se alătură cântul şi dansul, specifice perioadei de farmec al vieţii. Toate aceste manifestări formează o sinergetică culturală şi au ca dominantă partea feminină a minţii omului.
Însăşi viaţa culturală a omului predispune fiinţa umană la joc. ,,În jocul în sine, cu toate că este o activitate a spiritului, nu există nicio funcţie morală, nici virtute, nici păcat’’ (Johan Huizinga - Homo ludens, p. 44) .
În pofida faptului că fata-femeia se maturizează cerebral înaintea băieţilor, rămâne ataşată jocului. Poezia, cântul, jocul, cultura romantică, în general, este apanajul spiritualităţii feminine. Cu aceste jocuri romantice, obscure, misterioase, femeia îl atrage pe bărbat, care este un visător apolinic.
Homo ludens are însă o limită biologică când poate să joace. Dincolo de această limită, omul, dacă ar continua jocul, ar friza nebunia sau infracţionalitatea.
Cu toate că joaca, o oponentă a seriozităţii, presupune limite biologice, în anumite împrejurări, eliberaţi de îngrijorările şi spaimele vieţii, chiar şi oamenii maturi tind să redevină copii. Unii bătrâni chiar dau în mintea copiilor. Puerilismul este o evadare din închisoarea constrângerilor şi a anxietăţilor societăţii moderne.
După căsătorie, începe vârsta maturităţii când fiinţa pierde starea psihică ce dă farmec vieţii. Nu-l mai atrage fascinaţia jocului. E momentul când omul intră în faza matură, cea a responsabilităţii şi seriozităţii, a filosofării, a înţelepciunii şi a instituirii normelor morale asupra progeniturilor.
E necesar să amintim că, Isus şi Socrate au început să filosofeze, să cuvânteze şi să propovăduiască normele morale, după treizeci de ani. Mulţi tineri, din generaţiile actuale, s-au hazardat să filosofeze la vârsta când ar fi trebuit să trăiască din plin plăcerile vieţii. Dezabuzaţi, n-au găsit niciun sens vieţii şi au sfârşit în suicid.
Mircea Eliade, spunea în Scrisori către un provincial că aştepta cu ,,spaime de apocalips’’ să afle din ziare, despre tânărul acela filosof din provincie ,,vestea sinuciderii’’.
Vechii greci refuzau tinerilor, sub treizeci de ani, filosofia. Probabil, s-au confruntat şi ei cu fenomenul sinuciderii în rândul adolescenţilor filosofi. Spre deosebire de oricare altă vieţuitoare la care sensul vieţii este programat, omul are marea libertate de a da el însuşi sens vieţii. Aşadar, fiecare fiinţă umană dispune de această capacitate mintală de a da sau nu sens vieţii. Problema mare este de a găsi a-l găsi. Majoritatea găsesc un sens vieţii, o raţiune şi o motivaţie existenţială - a trăi pentru ceva sau pentru cineva. Dar există şi mulţi rătăciţi, cei care trăiesc pur şi simplu ca frunza-n vânt.
Fiecare etapă a vieţii are un anumit farmec, dar perioada care conferă existenţei umane adevăratul farmec al vieţii este perioada adolescenţei şi a tinereţii. Ea trebuie trăită şi-atât. Există, fără îndoială, la vârsta adolescenţei, un farmec al vieţii pe care cei mai mulţi nu-l conştientizează.
În această perioadă, orice tânăr trebuie să renege filosofia. Dominanta acestei perioade este cea senzorială şi băiatul şi fata trebuie să exploreze şi să experimenteze senzorialul. De altfel, preocuparea tinerilor, în această perioadă, vizează mai mult corpul şi mai puţin mintea. Fetele se preocupă de frumuseţea afişată a formelor, băieţii se centrează pe organul sexual şi pe propria lor virilitate.
Cultura, educaţia, învăţământul au forţat comprimarea în aceste etape şi a plăcerilor spirituale. Tinerii ar trebui să cunoască, în perioada adolescentină, doar senzorialul. Civilizaţia, însă, îi supune unui intens bombardament informaţional. Senzaţionalul şi cunoaşterea spirituală, amplificate de mijloacele mass-media, îi constrâng pe tinerii din societăţile moderne şi-i supun la conflicte psihice. Cu cât o societate este mai puternic tehnologizată cu atât fiinţa umană este obligată să renunţe la plăcerile dionisiace şi-i impune o permanentă stare de luciditate. Tentaţiile şi viciile sunt la tot pasul.
Societatea de consum îl ademeneşte cu deliciile raiului, îl vrăjeşte cu poleială de beteală, îl fascinează cu reclame ţipătoare, iar tânărul, inocent şi neliniştit, nu ştie că, dincolo de aceste glossy se află iadul. Peste tot tinerilor li se întind capcane. Din acest motiv, societate modernă impune tinerilor o stare permanentă de luciditate şi de tărie morală, în orice împrejurare. Altfel, regretele vor fi amarnice şi inutile.
Farmecul vieţii nu e dat de gândire, de cunoaşterea spirituală, ci de trăirile senzoriale în mai mici sau mai ample comuniuni dionisiace. Între visarea, pe care o simte tânărul apolinic, ca o chemare a spiritului spre absolut şi senzorialul concret, cu care îl ademeneşte fata din Floare albastră, este de preferat, pentru tânăr, să guste senzorialul. Adevărata cunoaştere a vieţii o aflăm în contactul cu senzorialul, nu din cărţi.
Farmecul vieţii nu e dat de gândire, de cunoaşterea spirituală, ci de trăirile senzoriale în mai mici sau mai ample comuniuni dionisiace. Între visarea, pe care o simte tânărul apolinic, ca o chemare a spiritului spre absolut şi senzorialul concret, cu care îl ademeneşte fata din Floare albastră, este de preferat, pentru tânăr, să guste senzorialul. Adevărata cunoaştere a vieţii o aflăm în contactul cu senzorialul, nu din cărţi.
Visătorul apolinic este abandonat de fată; ea nu-i poate înţelege visările, vrea trăirea senzorialului, vrea concretul aici şi-acum. El o va pierde pentru primul care-i va oferi voluptăţile senzoriale şi materiale concrete, nu vise. (A se vedea, George Călinescu - Enigma Otiliei.)
Visătorii apolinici nu au ce căuta în această lume. Lumea concretă nu e pentru ei. Femeia nu poate înţelege visătorii. Ea îl părăseşte pe visător pentru bărbatul fără vise şi iluzii, fără idealuri; femeia vrea un bun gospodar, care câştigă bine, îi face copii şi o ajută să-i crească.
Visele de creator, de explorator, de gânditor vor sfârşi în tristeţi incomensurabile fără o femeie alături, aşa cum de altfel a sfârşit Eminescu care a tânjit toată viaţa după o femeie, după femeia lui.
Fără un suflet de femeie, bărbatul rămâne un mare singuratic. Întrebat de un tânăr atenian dacă să se căsătorească sau nu - Socrate, marele moralist, i-a spus:,,Orice vei face vei regreta’’. Totuşi, la bătrâneţe, nevoia bărbatului de a avea alături un suflet de femeie devine mai mare decât la tinereţe când, liber şi fără griji, zbura din floare în floare. Şi nu numai la bătrâneţe. Nimic nu se poate realiza în viaţă fără cooperarea celor doi. În rezolvarea problemelor existenţiale, bărbatul este mai dependent de femeie, decât femeia de bărbat.
Dar ce ar fi lumea fără aceşti visători? Fiecare generaţie are nevoie de visători, spre a nu fi uitată. O generaţie fără visători este o generaţie non-creativă. Nu doar visătorii sunt abandonaţi de femei, ci, mai ales, filosofii tineri. Aceşti tineri exaltaţi, care cred că au descoperit piatra filosofală, sfârşesc mai totdeauna în suicid. Ei se află într-o criză acută, un paradox al existenţei, o dihotomie imposibilă, o stare schizofrenică a mentalului între dorinţa de a trăi dionisiacul, la fel ca ceilalţi, şi vanitatea autoindusă de a privi lumea din turnul lor de fildeş.
Riscul mare, pentru visător, este să piardă contactul cu realitatea imediată, să rateze ceea ce dă farmec vieţii - fata care îl îndrăgeşte, poate sufletul pereche. Căci dominanta farmecului vieţii este dată de feminitate. Când spunem feminitate, ne gândim la romantism. Dominanta mintală feminină este una romantică. E o stare de spirit specială, pe care o trăiesc majoritatea tinerilor în perioada adolescentină. Unii rămân, aşa cum afirmă şi Poetul, mereu romantici, veşnic îndrăgostiţi.
Vârsta adolescentină este perioada răzvrătirii, a micii rebeliuni împotriva regulilor şi normelor parentale, a imaginaţiei creative şi originalităţii în comportament şi vestimentaţie (ţinute provocatoare - emo, goth, punk, rock), un amestec de voluptate şi suferinţă, predilecţie pentru obscuritate, mit, simbol (tentaţie satanistă), nevoie stringentă de puritate, voluptate şi cruzime.
Toate aceste manifestări romantice - obscuritatea, povestea, simbolistica - sunt caracteristici ale minţii feminine. Farmecul vieţii coincide cu starea de spirit romantică a fiecărei fiinţe umane. Fiecare generaţie de bărbaţi tineri trece prin această perioadă efeminată a vieţii. Cântul, dansul, contactul epidermic, petting-ul, strângerea de mână, toate această cochetărie ţine de partea feminină din noi. Dominanta farmecului viţeii constrânge pe fiecare băiat la această dulce şi periculoasă feminitate. Fără această feminitate: ,,totuşi este trist în lume’’ (M. Eminescu - Floare albastră). Ceea ce conferă farmec este această dominată a feminităţii în perioada adolescentină. Ea generează beţia dionisiacă şi extazul dătător de nebune delicii. Fără a le fi trăit la vârsta oportună nu le mai poţi trăi. Şi chiar dacă le trăieşti nu mai au acelaşi farmec ca la vârstă biologică optimă când se trezesc instinctele şi trăirea se transformă în extaz şi uitare de sine. Nevoia de orgie dionisiacă devine o necesitate a comuniunii de grup, când toţi se simt unul şi unul toţi.
În fond, discotecile reiterează nevoia ancestrală a tinerilor de a trăi plenar dionisiacul, moment în care sunt nivelate toate deosebirile sociale şi de clasă - toţi sunt egali, indiferent de poziţia socială sau politică a părinţilor genitori. Cântul, dansul şi exaltarea le conferă o stare de superioritate, de zei, neîmpărtăşite de cei care din varii motive nu pot participa la această nebunie colectivă, de deşănţare şi aţâţare sexuală până la abandon şi perversitate. În această exaltare colectivă, tinerii se eliberează de energiile negative, acumulate periculos în stresul vieţii moderne.
E momentul când se dezlănţuie instinctualitatea colectivă, de grup, în care amestecul de: ,,abjecţie, voluptate şi cruzime’’ spune Nietzsche, conferă grupului acea forma mentis de ,,extaz dătător de delicii’’, izvorâte din adâncul inconştientului colectiv. În acele momente ale uitării de sine nimic nu mai are preţ decât trăirea aceea dionisiacă a instinctelor dezlănţuite la maxim.
Inşi fără nicio morală, fără niciun adevăr, nepăsători faţă de prieteni, faţă de familie, prinşi în forme aberante de biologie exaltată, aşa îi prezintă, Mircea Eliade, înHuliganii. În zilele noastre, beizadelele, fii sau fiice ale politicienilor şi patronilor excelează în astfel de manifestări extreme.
Cum politicienii tolerează şi încurajează grotescul acestor domni Goe, care îşi etalează maşinile de lux pe banii furaţi din buzunarul celor mulţi, este evident că, pentru majoritatea tinerilor români, actul creator este descurajant. Tinerii superdotaţi, fie emigrează să-şi împlinească visurile creative în folosul altor state, fie se pliază şi se complac în această filozofie al lui pseudo instaurată de clasa politică, dusă la extrem de actuala putere.
În atare situaţie, tineretul român, saturat până la vomă de aceşti imbecili care ne guvernează, îşi refulează orice acţiune creativă, evadând în discoteci ori eşuând în alcool, drog, etnobotanice şi sex. Toată plăcerea dionisiacă a românului se reduce la grătarul cu mititei, baxul de bere şi dragoste murdară.
Tinerii refuză realitatea românească în care inteligenţa şi creativitatea înseamnă imbecilitate, iar prostia şi hoţia sunt ridicate la rang de virtute. Unde-i generaţia creativă al lui Mircea Eliade? Tinerii români cei mai dotaţi şi mai creativi pleacă peste hotare. Mica insulă latină sărăceşte pe zi ce trece şi se umple de piraţi, după chipul şi asemănarea actualului pirat - cârmaci.
În loc să caute soluţii, spre a stimula creativitatea tinerilor spre binele tuturor, aceşti imbecili care ne guvernează alungă spiritele bune ale acestei naţii. Cu cât se înmulţesc mediocrităţile cu atât comunitatea poate fi manipulată mai lesne.
Mediocrităţile nu pot trăi pe propriile lor picioare, ci pe proptele, pile, cunoştinţe, relaţii, care fac dintr-un popor demn şi mândru o comunitate bicisnică aservită clasei politice lacome şi perfide. O, sancta simplicitas! O societate care trăieşte zilnic în mizerie morală evoluează treptat spre nevroză, devine nefericită. Nu poţi trăi fericit într-o ţară a nefericirii. Fericirea individuală este nemijlocit legată de fericirea socială, iar cea socială este determinată de starea morală a clasei politice. Dacă, îmi va fi dat să scriu o carte despre ţara mea, o voi intitula România sau istoria unui popor nefericit.
Din vechea Eladă şi până în zilele noastre, istoria se repetă cu fiecare generaţie de tineri teribilişti. Individul simte o nevoie stringentă, de ritualizare a instinctelor, spre a se apăra în faţa angoaselor şi spaimelor, pe care societatea modernă le amplifică nemăsurat.
Este farmecul vieţii conferit de această beţie a simţurilor sau de formele de sex extrem, de fetişismele şi perversiunile la care apelează tinerii în epoca modernismului? Noi credem că, mai mult decât toate perversităţile erotice şi teribilismele bahice sau narcotice, ceea ce conferă farmec vieţii, este starea dionisiacă creativă.
Această vârstă biologică a farmecului vieţii nu este propice pentru meditaţie şi filosofare. E timpul trăirii la maxim a vieţii cu toate receptaculele deschise. A acţiona, a face, a visa şi a crea, trebuie să fie pentru tineri etica existenţei în această perioadă biologică a vieţii. În perioada adolescentină fiecare tânăr trăieşte o poveste scrisă sau o concepe el însuşi spre a o trăi. Cu cât farmecul vieţii îl prinde mai mult, cu atât povestea este mai fascinantă.
Farmecul vieţii se trăieşte la vârsta iluziilor, cînd totul fascinează şi te prinde în vraja şi magia clipei, când tot ce zboară se mănâncă, cum spune un proverb românesc. Până la treizeci de ani trebuie să guşti toate plăcerile vieţii, căci după această vârstă, începi să te întrebi dacă viaţa are vreun sens. Or, tocmai trăirea plenară a farmecului vieţii te scuteşte de aceste întrebări depresive.
Farmecul vieţii, cel mai adesea ne minte, ne prinde în capcane subtile, ne atrage în plăceri interzise (mereu va exista un fruct interzis), dar fără aceste plăceri viaţa îşi pierde farmecul. În această perioadă tinerii sunt într-o permanentă stare de îndrăgostire, mereu în căutarea sufletului pereche. Nimic nu farmecă mai mult ca o agapă plină de glume, de spirit încins, de discuţii şi glume ce te prind şi te aprind, te captivează şi te fascinează până la uitarea de sine, de lume şi de timp. Nimic nu fascinează mai mult decât iubirea pură, acea folie en deux, cum spun francezii, când băiatul şi fata devin un singur trup, o singură minte, un singur spirit, ce formează o uniune sublimă a androginului - sufletul pereche. Uneori, nebunia în doi (când fata este în mod absolut aservită), ia forme aberante, poate duce la crimă, ca în cazul celor doi studenţi de la Timişoara.
Starea indusă de farmecul vieţii e una specială. Totul îţi induce această stare specială, în care te simţi una cu Universul: tot sufletul tău e gata să accepte, necondiţionat, orice ţi se oferă, ca şi cum tot Universul ar concura pentru această stare de fericire.
E o stare psihică vecină cu nebunia, când ai vrea să râzi, să cânţi, să strigi, să alergi, să zbori, când crezi că totul ţi-e permis, când devii micul teribilist. E momentul cînd descoperi autonomia existenţei, libertatea absolută, spiritul comuniunii de grup şi starea de frondă împotriva regulilor parentale şi sociale anchilozate în timp.
Despre starea aceasta specială îţi vei aminti mereu, dar niciodată nu o vei mai putea repeta. Acest farmec al vieţii nu se poate trăi prin intermediul reţelelor de socializare, ci prin contactul direct al companionilor. Din păcate, reţelele de socializare distrug ritualurile ce dau farmec vieţii. O privire surprinsă, o strângere de mână, un contact epidermic, toate aceste banalităţi au o încărcătură energetico - emoţională mai profundă decât orice vorbă de spirit schimbată pe reţelele de socializare.
Cred, cu tărie, că orice fiinţă umană are dreptul la aceste plăceri ale vieţii, fără de care, viaţa ar fi, vorba poetului francez, Baudelaire, un timp ce ne-apasă tot mai greu.
Mircea Eliade şi-a impus din fragedă tinereţe un program spartan în privinţa studiului. Dar nu toţi oamenii, care accesează plăcerile spiritului, sunt croiţi după acelaşi calapod şi nici nu avem pretenţia de a ajunge o valoare culturală de talia lui. E un risc enorm să te supui unui asemenea program spartan. Trebuie să renunţi la ceea ce dă farmec vieţii - jocuri, petting-uri, toate aceste nimicuri care iluzionează şi generează o stare emoţională de fericire.
E nevoie să ai o anumită chemare, o voinţă izvorâtă din tine şi dincolo de tine, care să te împingă cu o forţă devoratoare spre împlinirea unui scop. Mircea Eliade s-a văzut proiectat în fruntea generaţiei sale şi numai cu supremul său efort a putut rămâne şeful ei. Eliade a fost unul din cei mai mari magi ai României interbelice şi postbelice. Magii sunt rari şi singuratici.
Se pare că există o rătăcire a tinerilor în această junglă de informaţii, de idei, unele periculoase, de tentaţii spirituale absurde. Unora le-au sucit minţile până acolo, încât nu au mai găsit nici un sens vieţii şi s-au sinucis. Fiecare etapă a vieţii trebuie trăită după normele ei biologice, fără a ne lăsa dominaţi mai mult de plăcerile dionisiace decât cele apolinice.
În această privinţă, morala lui Epicur este (dintre toate formele de morală - hedonistă, cinică, stoică), cea mai adecvată fiinţei umane - o îmbinare armonioasă a plăcerilor senzuale - kinematice, cum le numea filosoful, plăceri trecătoare, cu cele katastematice - spirituale. Plăcerile spirituale pot fi prelungite la nesfârşit, nu afectează în vreun fel fiinţa umană, spre deosebire de cele kinematice care pot îmbolnăvi grav organismul.
Cea mai apropiată religie de morala epicuriană, o regăsesc în morala creştinismului ortodox, care nu impune, ci doar recomandă reguli morale şi dă dezlegare la multe plăceri. Odată cu înaintarea în vârstă, omul, vrând-nevrând, renunţă la multe plăceri senzoriale care dau farmec vieţii. Renunţarea treptată la plăcerile senzoriale, în favoarea celor spirituale, înseamnă renunţarea la iluzii şi la ceea ce numim farmecul vieţii.
Aşadar, în perioada tinereţii până la maturitate (în jurul vârstei de 30 de ani) este bine ca dominante să fie plăcerile senzoriale - acestea fiind conforme cu dezvoltarea biologică, iar mai apoi cele katastematice până la sfârşitul vieţii. A cantona în plăcerile senzoriale e o contradicţie a existenţei biologice. Toată filozofia vieţii constă în a trăi, la momentul biologic oportun, bucuriile existenţei.
Nu poţi, însă cunoaşte cu adevărat viaţa , dacă nu ai gustat din plăcerile senzoriale. De aceea, aceste experienţe nu trebuie ratate. Experienţele trăite în exerciţiile de zi cu zi ale existenţei, formează fundamentul moral al vieţii.
Regula de aur, ce trebuie respectată cu stricteţe, este, ca în varii relaţii, să nu faci rău cu bună ştiinţă spre a-ţi satisface plăcerea de moment. Cel mai uşor e să faci rău, cel mai greu e să faci bine.
Trăim într-o lume autonomă. Dumnezeu nu intervine în această lume spre a pedepsi, pe unul sau pe altul, pentru păcatele săvârşite. Există, credem o monitorizare a faptelor şi gândurilor noastre bune şi rele, la nivelul inconştientului. În viaţă, totul se plăteşte. Şi nu doar de noi, ci şi de urmaşii noştri.
Cu toate că lumea funcţionează autonom, ea nu este independentă, ci interdependentă. La fel individul, deşi este autonom, nu este independent. În cadrul existenţei noastre se realizează relaţii de interdependenţă, relaţii, care la nivelul inconştientului sunt monitorizate şi determină autoreglarea binelui şi răului pe care îl facem cu gândul sau cu fapta.
Există, astfel, o justiţie imanentă care, mai devreme sau mai târziu, se întoarce împotriva noastră. Este, ceea ce numesc efect de bumerang, pe care nu-l conştientizăm când comitem răul cu gândul sau fapta. Binele şi răul se întoarce când ne aşteptăm mai puţin, în varii situaţii şi împrejurări.
Un autor român, anume Toni Victor Moldovan, în cartea sa, Programul Terra, pe care o numeşte, orgolios, ,,brevet românesc de decodare a bibliei’’, încearcă să acrediteze ideea unui Dumnezeu extraterestru. Nu cred în existenţa unui Dumnezeu extraterestru. Eu cred că, sunt suficiente dovezi ale efectului de bumerang, care ne conduc la ideea monitorizării binelui şi răului de către inconştientul fiecăruia, în parte.
Vechii elini au întrevăzut în forţa destinului, forma plăţii şi răsplăţii. Heraclit afirmă că ethos-ul omului este daimonul său, fiind perceput adesea ca o justiţie impersonală, oarbă, necruţătoare.
În pofida asigurărilor date de darwinism, care combătând lamarckismul, afirma că informaţia dobândită nu se transmite, studiile sociologului francez, Ėmile Durkheim, confirmă ipoteza lamarckistă, anume că, anumite informaţii (nu caractere), cu o încărcătură emoţională deosebită (ca de pildă suicidul acţionează, în mod radical, asupra ADN-ului neuronal), se transmit ereditar urmaşilor, pe parcursul mai multor generaţii (aproximativ cinci-şapte generaţii).
Ereditar nu se transmit caractere, cum credeau lamarckiştii, ci informaţii. Ceea ce modifică informaţia ADN-ului neuronal este, fie o repetare a unei acţiuni, a unui comportament, fie o puternică energie emoţională, generată de o trăire extremă, a unei situaţii-limită - crimă, suicid etc.
Aceste informaţi, ce modifică ADN-ul neuronal, se transmit urmaşilor pentru mai multe generaţii. Urmaşii vor repeta, ca şi cum ar fi primit o comandă posthipnotică, acţiuni şi comportamente ale înaintaşilor. Chiar dacă această lume funcţionează autonom, există o justiţie imanentă care ne monitorizează faptele. Această măsură etică este implantată în inconştientul nostru, asupra căruia nu putem acţiona şi care ne dirijează spre împlinirea a ceea ce ne revine drept răsplată, pentru gândurile şi faptele noastre bune sau rele.
Vechii elini au perceput-o ca un joc al hazardului, ca şansă, independentă de voinţa noastră conştientă, dar cu siguranţă ţine de ceea ce este programat în inconştient.
Socrate a sesizat bine lucrul acesta, anume că, omul nu comite răul cu bună ştiinţă ci din ignoranţă. Dacă omul ar fi conştient de efectul de bumerang, anume că răul se întoarce împotrivă-i mai devreme sau mai târziu, ar evita să comită răul asupra semenului său. Acelaşi lucru l-a propovăduit şi Isus.
Farmecul vieţii nu constă în a comite răul, din impulsivitate adolescentină sau din ignoranţă, ci de a trăi plenar timpul predestinat acestei perioade. Farmecul vieţii e momentul când totul dă în floare. Fiecare generaţie trăieşte aceste momente de iluzii, înfiorare şi erotism pur. Adevăratul farmec al vieţii îl regăsim în perioada adolescentină, când copilul încă trăieşte în raiul părintesc. Am putea stabili că perioada optimă a farmecului vieţii coincide cu perioada edenică a ieşirii din copilărie până la maturitate. Tânărul, prins în această etapă a vieţii, vrea să fie liber - să facă orice, nu vrea să fie încorsetat de reguli şi etici. E momentul când prietenia, comuniunea socială şi confesiunea camaraderească sunt acţiuni fireşti, adesea credule, neselective. Cei implicaţi emoţional devin victime ale escrocilor sentimentali sau ale perverşilor. Libertatea capătă, adesea, forma extremă a libertinajului, a spiritului de gaşcă, a faptelor iraţionale, a nebuniei eroice.
,,Eu cred, afirma Mircea Eliade în nebunia afectivă, nu în poză’’(Sensul nebuniei - Cuvântul, 25 februarie 1928). ,,Nebunia afectivă’’ presupune ,,a fi’’, nu ,,a părea’’ şi impune pasiune, patima pentru a descoperi adevărurile esenţiale ale vieţii şi nu în a poza ca ,,Mitică în delir cultural’’, vorba lui Paul Zarifopol, în elitist.
La generaţiile actuale, când maturizarea biologică este mai rapidă, farmecul vieţii poate fi trăit de la vârsta de 12 ani până la vârsta de 21-23 ani.
La 16 ani, Eminescu aflat la Blaj, plimbându-se cu prietenul său, Filimon Ilia pe malurile Târnavei, scria vizionarul poem Amicului F.I. în care vorbeşte despre farmecul vieţii.
,,Târnava prinsă-n galbine maluri
Şoptia prin unde gândirea sa
Pe când plimbarea ni rătăcea
Visări , speranţe pe frunţi de valuri
Ţii minte când te-ntrebai
Ce este omul? Ce-i omenirea?
Ce-i adevărul? Dumnezeirea?
Şi tu la nouri îmi arătai?
Dar credeam ambii în adevăr
Sorbiam din aer ca din dreptate
Priveam la soare ca-n libertate
A fi credeam că e un drept de fier
…………………………………….
Dar tot amice nu voi uita
Acele doruri tainice, sfinte
Farmecul vieţii, îl ţii tu minte?
Cum şoptia dulce, deşi minţia.’’
(M. Eminescu – Amicului F.I.)
Farmecul vieţii, deşi minte fiecare generaţie, deşi o amăgeşte şi o atrage în jocul adorabil şi capricios, pervers şi dulceag al adolescenţei, al romantismelor desuete sau ne prinde în fascinaţia clipei, ori ne atrage în idile voluptoase şi melancolii devorante sau, la sfârşitul adolescenţei, ne încântă sufletul ori ni-l otrăveşte cu nostalgii amare, rămâne cea mai plăcută perioadă a vieţii.
Farmecul vieţii coincide cu perioada edenică din mitul biblic. După această perioadă urmează alungarea din rai, cînd fiinţa umană trece în a doua etapă a vieţii , când ,,cu sudoarea frunţii sale’’ îşi va mânca pâinea (Genesa [Facerea], 3, 19). Dar este romantismul desuet? Oare nu ne obligă feminitatea din bărbaţi şi mai cu seamă din femei să fim mereu romantici?
Eminescu mărturiseşte, în poemul Eu nu cred nici în Iehova, că nu crede în zei, nici în Iehova, nici Budha - Sakya - Muni nici în viaţă, nici în moarte, dar va rămâne ce-a fost - romantic. Fără acest romantism, care dă farmec vieţii, existenţa ar fi searbădă şi fără sens.
Ceea ce dă farmec vieţii ne ispiteşte sufletul cu magia unei feminităţi plină de vrajă şi iluzii. E bucuria cea mai mare a existenţei - când iluziile par atât de reale, încât a trăi clipa fără a simţi, ca la vârsta a treia, îngrozitoarea apăsare a timpului, este cea mai fascinantă aventură a lui a fi în lume, ca un drept de fier. Cine crede, la vârsta adolescenţei, în moarte? Viaţa, la vârsta pubertăţii, ne apare o eternă poveste - tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, cum spune cunoscutul basm românesc.
Bibliografie:
1. Johan Huizinga - Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003
2. Mircea Eliade - Profetism românesc, Ed. Roza vânturilor, Bucureşti, 1990
3. George Călinescu - Enigma Otiliei, Ed. Litera, Chişinău,1998
4. Stephen C Covey - Eficienţa în şapte trepte, Ed. Alfa, Bucureşti, 2000
5. Mihai Eminescu - Poezii, Proză literară, Ed. Cartea românească, Bucureşti,1984
6. Friedrich Nietzsche - Naşterea tragediei, Ed. Pan, Iaşi, 1992
7. Mircea Eliade - Huliganii, Ed. Rum-Irina, Bucureşti, 1992
8. Toni Victor Moldovan - Programul Terra, Ed. Conexiuni, Sibiu, 2000
Vasile Anton Ieșeanu, 17 aprilie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu