Ispita de vineri

http://filosofie-si-literatura.blogspot.ro/2013/03/la-iasi-vinerea-vine-mereu-cu-o-ispita.html

 La Iași, totdeauna vinerea  vine cu o ispită.   Pentru mine ispita  de vineri e invitația poetului Emilian Marcu  la Casa cu absidă. Era gata să scriu Casa cu aspidă, dar  oare  aș fi greșit?                                                                                             

Căci,   dacă clădirea   este   o nevinovată invenție arhitectonică romantica,  reconstruită   între  1983-1989  pe  o veche  clădire a familiei Kogălniceanu ,azi sediul  Uniunii  scriitorilor   români, filiala Iași, scriitorii conviețuiesc  ca într-o  casă cu  vipere.  Orgoliile  creatorilor  de spirit sunt  ca  aspidele.  Majoritatea prezentă este formată  din  scriitori  consacrați cu multe cărți publicate.                                     

 Ajung primul. Pe hol nu e nimeni.  Mă uit mai atent  în jur  și deodată  văd  tramvaiele. Sunt pline  cu  scriitori moldavi.  E înghesuială mare  în tramvaie. În ultimul încerc să mă urc și eu. Stau agățat pe scară.

Dau  să deschid  ușile, dar  toți   îmi strigă:  Nu se poate, trebuie să ai carte.  Le-arăt cartea mea:  Cum să scriu un eseu …                                                                                                          

 Îmi  fac semn că nu-i de-ajuns. Trebuie două,  trei, îmi arată din tramvai, unii,   cu degetele. Abia atunci ușile se vor deschide.  Sar  din mersul tramvaiului taman  când a apărut   poetul  Liviu Apetroaie cu soția.                                                      

 Nu apucăm să ne  salutăm când  ne întrerupe  Alexandru G. Șerban.  Are în mână  cartea Eternul Esenin, pe care urmează s-o lanseze mâine.                           

 Spune  că  are mulți prieteni în Polonia.    „E polonez?”   îl întreb pe Liviu Apetroaie. „Nu! E   basarabean. A emigrat   după război.”               Mă uit cu atenție  la el și descopăr mai multe trăsături pan-slave  decât moldave -  blond cu ochi albaștri.  E obsedat de Esenin.  Eu știu că moldovenii de dincolo de Prut sun obsedați de Eminescu. Cred că are mai mult sânge pan-rus decât moldav, de  unde  și obsesia pentru  Esenin.                                                          

 Apare și scriitorul  Emilian Marcu cu un ditamai ceaslovul în mână. E ultima lui carte, o muncă de zece ani  - Vitrina cărților. 

 „Ești și dumneata aici” , îmi zice  el. „Vă mulțumesc mult!”  „Nu-mi mulțumi! Să cumperi cartea!”                                      

 Merge în birou la  Cassian Maria Spiridon, președintele USR  - filiala Iași. „Să iau o carte”, se scuză Emilian.                                                

 Intrăm   în sala „Mihai Ursachi.”  Poetul  Mihai Ursachi îmi  amintește de poemele : Flanela,  Din reveriile domnului R sau Eli, Eli…   rămase în memoria  mea  de lungă durată ca niște candele aprinse. Poetul  Mihai Ursachi  a fost un rebel, un dizident al epocii de aur.               

 La prezidiu doi necunoscuți. Aflu  că  unul  e poetul  Sterian Vicol. Un romantic întârziat, zic unii. Despre   el s-a dus vestea  printre confrați că ar fi   un tip sonor, hazliu și iubitor de petreceri. Se mai spune  că iubește  două lucruri  - poezia  și femeia, drept pentru care  a  înființat  revista Porto Franco.  De ce îmi amintește  Porto Franco? Ei bine, de  romanul  Europolis al lui Jean Bart, pe care l-am citit cu multă vreme în urmă.                                                                                                  

 Celălalt  e  Ionel Necula, obsedat de Emil Cioran, ca de  o  permanentă  ispită.  Și bineînțeles, primul din  stânga e  președintele filialei,   poetul  Cassian Maria Spiridon.                                                           

Este Emil  Cioran  o ispită permanentă?  Asta vrea să  ne  inducă,  în spirit,  Ionel  Necula ,  cu Cioran în  receptări epistemice.Autorul ne dezvăluie existența  unui Jurnal al lui Cioran, editat de Simone Bouè la editura Gallimard  și multe alte comentarii ale   străinilor despre filosoful  român.                                                        

 Ei bine, mie nu-mi  place Cioran. Nu-mi place încă de  la prima carte pe care am  citit-o  -  Pe culmile  disperării.   Mi s-a părut a fi țipătul unui adolescent întârziat  și teribilist. „Adevărul nu poate să existe; există doar adevărurile vitale, organice, spermatice.”                                           

 Există doar   adevărul material  și biologic?  Eu cred că  există  și adevărul spiritual.  Cine-l caută îl găsește. Negarea  nu este cea mai bună formă a gândirii, chiar dacă scepticii o susțin cu argumente  filosofice. Nihilismul cioranian  e  prea  extremist.  Nu-mi plac extremele,  cu atât  mai puțin extremiștii.                                
           Cioran  e un ideolog al negării vieții umane. Omul este  om; nu cred nici animalitatea, nici în sfințenia lui, ci în umanitatea omului.                  

 A merge spre adevăr  înseamnă a  merge pe  calea de mijloc.  Așa   ne-a învățat   Socrate  să moșim adevărul. Și omul a dovedit că  în pofida un rătăcirii extremiste s-a întors mereu la calea de mijloc, care-i și calea adevărului.                       

 Orgolioșii  au preferat  fotoliile; am remarcat această predilecție   inconștientă a vanitoșilor.  Și eu am preferat fotoliul. Fotoliul îți  conferă  un aer aristocratic. Scaunul, un  aer  proletar.   M-am așezat  pe  unul,  rămas  liber, alături de  poetul  Liviu Apetroaie.                                     

 Fotoliile sunt  dispuse în sala „Mihai Ursachi” de jur împrejur pe margine.  A sta  pe margine nu înseamnă a fi marginal, ci a simula oarecum modestia, spre a fi remarcat.                                                           

 În  partea opusă, într-un fotoliu,  îl văd  pe  scriitorul și scenaristul  Mircea Radu  Iacoban. Stă  ca un lup  singuratic  într-o poziție ce  vrea să  transmită   prin mesajul trupului oponența față de confrații din sală. 

  Îl recunosc  în centru, în partea opusă prezidiului pe Adi Cristi,   pe numele  real  Rosentzveig Adrian,  patronul   trustului de presă  24 de ore, autorul  cărții de poeme Play  back  /  ființa lucrurilor(1983) și Psalmi descalificați, apărută la Tel Aviv.         

 Este   a 43-a  carte!  Wow! Prolific ca  autorii Bibliei, un adevărat recordmen  demn de Guinness Book.                                                           

 Pe scaun, în fața mea  o  doamnă blondă cu câteva reviste Porto - franco, înghesuite în nelipsita  geantă feminină. Revista Porto franco e  fondată  de poetul  gălățean  Sterian  Vicol.   Aniversează azi, la Iași,  al 200-lea număr .    

               

Îi cer   o revistă  doamnei blonde.  Îmi zâmbește amabil  și mi-o oferă. În vreme ce se țin spiciuri  despre Emil  Cioran și  Ioan Petrovici, doamna  scoate  discret  din geantă  un flacon  de parfum și își trimite,  tot discret, două jeturi minuscule în zona  gâtului sub urechi.

                                                                        

 Zâmbesc! Ce poate  conține geanta unei femei?!...  Totdeauna  un   flacon de parfum. Femeia trebuie  să miroase plăcut. Ca o floare  de primăvară.  Surâde discret când vede că  i-am observat  cosmetizarea.                                                        

 Aflu de la  poetul  Liviu Apetroaie  că se numește  Catinca Agache și este director adjunct la Biblioteca „Gheorghe Asachi”  și că este o iubitoare împătimită al lui  Eminescu. Catinca Agache a parcurs   poezia De la Eminescu  la Grigore Vieru, ceea  ce mă face admiratorul  admiratoarei  lui Eminescu. 

                                                   

 Pe scaun,  înapoia doamnei blonde, poetul Emilian Marcu  pare   gânditor  și detașat. Lângă  mine ,   Liviu Apetroaie – poetul  Alegoriilor  sub papirus, Geometriei deșertului,   Oglinzii sumare,    așteaptă nerăbdător să iasă  într-o pauză   la o  țigară.         

 Să nu-și plictisească confrații, gălățenii scurtează  discursul. La  sfârșit,  prind și eu o carte cu Cioran și-l rog  pe autor să-mi ofere un autograf.                                  

 Citesc  din cartea lui Ionel  Necula că Cioran,  în  culmea disperării,  într-o vară( 31 iulie 1966) ,   la Talamaca(Ibiza-Spania),  a  fost  tentat  de abis și chemarea  neantului.                                                

După cum scrie el în Caiete, ar fi fost  o decizie pripită într-o noapte de disperare  insomniacă.  S-a trezit pe la trei și a plecat pe țărm  cu gândul la act sinucigaș.  „Este imposibil să iubești viața atunci când nu poți dormi, scrie el în Pe culmile  disperării. […] Acei care se sinucid aruncându-se în ape sau de la etajele caselor , o fac desigur sub un impuls orb și o atracție  nebună   înspre adâncimi. Cine nu s-a cutremurat la viziunea interioară a scufundării lui în ape adânci, la senzația unei imersiuni nelimitate , evoluând  înspre profunzimi marine,  ca și cum ai vrea să fugi de lumină spre a locui pe fundul oceanelor sau a  mărilor, cine n-a simțit lăuntric o împleticeală în aer, trasând arabescuri de o absurdă  complexitate sau descriind vârtejuri ca o pulbere cosmică, acela nu va pricepe  niciodată substratul atracției  teribile înspre neant, ce îndeamnă pe unii oameni  la suprema renunțare. ”                    

 Rămân o clipă perplex.  E oare  o coincidență  sau o viziune la ceea ce scria el încă în 1934, în Pe culmile disperării?  Oare nu ar fi sunat mai plauzibil titlul În abisul disperării?                                                

Cioran s-a așezat  pe una din  stânci  și a meditat adânc  asupra vieții și  morții. Dimineața( era într-o vineri), la lumina zilei, a văzut  Universul   ireal de frumos. Toată disperarea i-a pierit  ca prin farmec. Ispita de a trăi  a venit ca o consolare.                                                       

La Iași,  vinerea vine mereu cu câte o ispită frumoasă și  ireală…  ca o consolare…                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          
                               Vasile Anton Ieșeanu, 29 martie  2013, Iași   

Priviri liminare: Camil Petrescu- Patul lui Procust

                Dacă ar fi să gândesc  despre  Camil Petrescu,   nu cu mintea mea românească ,   subiectivă, ci  cu mintea unuia  din membrii  juriul  Academiei  suedeze, aș propune fără  nicio reținere   romanul  lui Camil Petrescu – Patul lui Procust pentru  premiul Nobel  pentru literatură. 

Nu mai spun că, primul pe lista creatorilor  de literatură  români care ar fi trebuit onorați  cu premiul Nobel,  ar fi   Mihai  Eminescu, al doilea I. L.   Caragiale,    al treilea,  fără  îndoială,  Mihai Sadoveanu ,  al patrulea Liviu Rebreanu,    iar al cincilea corifeu, fără  rezerve,  Camil Petrescu.    

                                                                                                                              

  Șirul  scriitorilor    români, premiați de mine  cu   Nobel  pentru literatură, ar continua  cu  Tudor  Arghezi,    Titus Popovici,  Eugen Barbu,  Marin Preda, Nechita Stănescu.  De ce li s-a răpit  măcar unora dintre literații  români    această  șansă?  Sau,  pusă altfel întrebarea, de  ce scriitorii  români nu au nicio șansă la Premiul Nobel?                                                               

  Acum  există   o  comunitatea  română  destul de  numeroasă   în  Malmö și sper că  academicienii  suedezii se vor apleca să-i citească  și pe scriitorii români, cărora  să le acorde o șansă   egală cu a vesticilor.  

 Următorul pe lista candidaților   mă angajez să  fiu eu, dar   până se   va decide  Academia  Suedeză să acorde,   unui  literat  român, Premiul Nobel,  voi fi oale și  ulcele.                                                              

 Patul lui Procust  al lui Camil Petrescu poate fi așezat,  la  o analiză  a aceluiași  juriu  al  Academiei suedeze,  alături de marile romane de dragoste Anna Karenina al  lui Lev Tolstoi,   Madame Bovary   al lui   Gustave  Flaubert, Lolita al lui Vladimir  Nabokov și a mai recentului    premiant Nobel(2006)  turcul   Orhan Pamuk  cu Muzeul  Inocenței.

  În motivația juriului ar trebui să scrie astfel: „ca recunoaștere a nobilei și  inteligentei   creativități literare, distingându-se   întru totul  prin  delicatețea spiritului,  originalitatea ideilor și construcția   proprie  novatoare, Camil Petrescu fiind   un adevărat pionier, deschizător  de  drumuri noi,  în literatura română  și universală. În scrierile sale prezintă sufletul   românesc  în  aspectele sale esențiale. ”

                                                                                               

 Premiul  Nobel  pentru  literații români nu există. Să fim noi  marginalizații  est-eticii Europei  care nu au acces   în  elita  vest  europeană? George Emil Palade ar mai fi primit premiul  Nobel dacă  nu emigra în   SUA ?    Dar  Hertha Mühler, dacă nu emigra în Germania, dacă nu scria în germană, ci în română,  ar mai   fost   premiată  cu   Nobel,   în  2009, de Academia Suedeză? 

 Pentru   Patul lui  Procust,   Camil Petrescu  ar fi meritat  un vot unanim   al Academiei Suedeze , dar  ca român  nu a avut nicio șansă la premiul Nobel .                

 În cartea cu   premianții Nobel pentru literatură, am  găsit o sumedenie de autori premiați  Nobel   a căror  opere n-au trecut granițele naționale  și care  au fost  uitați și de către conaționali lor.                                                                                                                

 Analizând  scrierile premianților  Nobel,  prim metoda comparativă,  am ajuns la concluzia că  din păcate  creația  literară  românească  în general  este mult   marginalizată. 

Noi importăm multă, foarte multă literatură din vest, dar  exportăm foarte puțină.  Vest   europenii  fac din creația literară o marfă, noi  un crez.                                                             

 Marginalizarea începe cu refuzul creației spirituale a țărilor est-etice. Cu certitudine  Constantin Noica  avea dreptate  când vorbea despre  trădarea  de către vest europeni   a marilor valori -    cu  absurdul, nonsensul  și cinismul lor.

 Personajele  principale  din  romanul  Patul  lui Procust :   Ladima – un  credincios idealist  al  adevărului , al  iubirii   și dreptății  sociale,  un  Fred Vasilescu  - tânăr bogat care refuză iubirea spre a nu-și pierde libertatea  de mascul,  doamna X  -  o femeie    devotată iubirii   pure până la îmbolnăvire, Nae  Gheorghidiu  -   politicianul  corupt,   cinic până la sadism,  un butoi de osânză și mocirlă,   Emilia  - o semi-prostituată –actriță  închipuită,   precum și cele secundare, prietenii   lui Ladima ca  Cibănoiu  înclinat spre teozofie, Penciulescu și Bulgăran   -  atei, materialiști, cinici  și grobieni  sunt  emblematice fiind identificate în real în  arealul   mioritic. Sunt  caractere  bine  creionate,  cu  o  mână de maestru de Camil  Petrescu.

 Patul lui Procust nu este, cum  mulți sunt înclinați  a crede  un pat  în care,  Emilia,  o semi-prostituată, face sex cu Fred Vasilescu, ci   este o surprinzătoare și inteligentă  radiografie   a societății românești,   mereu  amăgită  prin   întunecarea gândului și a vederii, cum spune  Camil Petrescu,  pervertită  de  standardelor  imorale, ale  unui  Pat al lui Procust,  impuse de  clasa  politică, renunțând,  sub presiunea și persuasiunea  aleșilor,  la  bunul simț   și discernământul moral.  Cine  nu se aliniază  standardelor  imorale  ale Patului  este scos din social  și nu mai are  decât  o singură    alternativă - suicidul  la care recurge Ladima și Fred  Vasilescu.                                                                                                               

 Personajele romanului   reconstituie   în mic  societatea românească interbelică, cu nimic diferită de ceea de azi, societate  care  se aliniază standardelor   imorale   impuse   de  o clasă politică lacomă și perfidă  pe care  socialul   o imită  cu o  inconștientă lipsă de luciditate, legitimând astfel   impostura  și hoția  în  principalele  și fundamentalele instituții  ale statului român  - administrație,  justiție,  cultură.                                                                               

                                                                                                                                            

 A fi  un om de litere  în România contemporană   înseamnă  a fi un  ilustru  necunoscut.  Cum să   pătrunzi  dincolo de granițe, când preocuparea  celor    care patronează ICR –ul , în speță  al lui Patapievici a fost aceea de a promova mediocritățile de gașcă sau  platitudinile aurite de profitori  ignari. Vest europenii astfel ne percep – drept creatori de spirit mediocri.                            

 Mai  anxios și mai frust, Zaharia  Stancu  exprima această deziluzie mioritică   prin   unul din personajele din Pădurea nebună: „ În țara asta nimeni nu are nevoie de scriitori. Mai  bine căcănar decât scriitor…” Prea sceptic și prea cătrănit  personajul lui  Zaharia Stancu. În țara asta mai sunt  totuși  și oameni care citesc.                                                                                     

 Camil  Petrescu se naște  pe 9 aprilie 1894, ca fiu al  lui Camil Petrescu, decedat înainte de  ase naște  și al Anei( fostă Cheler) de profesie croitoreasă. „Scund, cu ochii de un albastru  pronunțat, spune Virgil Carianopol, Camil Petrescu nu vedea  în trecere, aproape nimic din cele ce se petreceau  în afara lui.”                                                                                                           Copilul, rămas fără  tată,   este crescut de   familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu din Obor. Nici romanul  Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,   nici  Patul lui Procust  nu  sunt   tributare  modelului proustian,  decât  doar  sub aspectul  metodei psihanalitice. 

 Romanele lui Camil Petrescu   nu se lase citite doar odată, ca o aventură cu o femeie de o noapte, ci  te recheamă,  ca o femeie frumoasă, cu  magia   lor,  să le recitești mereu.  Scriitorul  spune că literatura trebuie să se sincronizeze cu filozofia și știința ei,  teză pe care  o îmbrățișez  cu toată  inima, cu tot  cugetul și iubirea mea.                      

 Piesele de teatru  -   Jocul Ielelor,  Suflete tari,   Danton, rămân cele mai strălucite pagini  ale dramaturgiei  românești, adevărate aventuri în lumea ideilor.                        

 Danton, una din  piesele  cel mai greu  de jucat,  va fi pus în scenă   la inițiativa  actorului  Radu Beligan, director al  Naționalului, și efortul  actorilor.  Problematica răscolitoare a  pieselor de teatru  rămâne mereu actuală.  Asta pentru că   scrierile lui Camil Petrescu sunt dragoste în stare pură.                               

                         Vasile Anton Ieșeanu, 23  martie 2013, Iași