Ispita de vineri

http://filosofie-si-literatura.blogspot.ro/2013/03/la-iasi-vinerea-vine-mereu-cu-o-ispita.html

 La Iași, totdeauna vinerea  vine cu o ispită.   Pentru mine ispita  de vineri e invitația poetului Emilian Marcu  la Casa cu absidă. Era gata să scriu Casa cu aspidă, dar  oare  aș fi greșit?                                                                                             

Căci,   dacă clădirea   este   o nevinovată invenție arhitectonică romantica,  reconstruită   între  1983-1989  pe  o veche  clădire a familiei Kogălniceanu ,azi sediul  Uniunii  scriitorilor   români, filiala Iași, scriitorii conviețuiesc  ca într-o  casă cu  vipere.  Orgoliile  creatorilor  de spirit sunt  ca  aspidele.  Majoritatea prezentă este formată  din  scriitori  consacrați cu multe cărți publicate.                                     

 Ajung primul. Pe hol nu e nimeni.  Mă uit mai atent  în jur  și deodată  văd  tramvaiele. Sunt pline  cu  scriitori moldavi.  E înghesuială mare  în tramvaie. În ultimul încerc să mă urc și eu. Stau agățat pe scară.

Dau  să deschid  ușile, dar  toți   îmi strigă:  Nu se poate, trebuie să ai carte.  Le-arăt cartea mea:  Cum să scriu un eseu …                                                                                                          

 Îmi  fac semn că nu-i de-ajuns. Trebuie două,  trei, îmi arată din tramvai, unii,   cu degetele. Abia atunci ușile se vor deschide.  Sar  din mersul tramvaiului taman  când a apărut   poetul  Liviu Apetroaie cu soția.                                                      

 Nu apucăm să ne  salutăm când  ne întrerupe  Alexandru G. Șerban.  Are în mână  cartea Eternul Esenin, pe care urmează s-o lanseze mâine.                           

 Spune  că  are mulți prieteni în Polonia.    „E polonez?”   îl întreb pe Liviu Apetroaie. „Nu! E   basarabean. A emigrat   după război.”               Mă uit cu atenție  la el și descopăr mai multe trăsături pan-slave  decât moldave -  blond cu ochi albaștri.  E obsedat de Esenin.  Eu știu că moldovenii de dincolo de Prut sun obsedați de Eminescu. Cred că are mai mult sânge pan-rus decât moldav, de  unde  și obsesia pentru  Esenin.                                                          

 Apare și scriitorul  Emilian Marcu cu un ditamai ceaslovul în mână. E ultima lui carte, o muncă de zece ani  - Vitrina cărților. 

 „Ești și dumneata aici” , îmi zice  el. „Vă mulțumesc mult!”  „Nu-mi mulțumi! Să cumperi cartea!”                                      

 Merge în birou la  Cassian Maria Spiridon, președintele USR  - filiala Iași. „Să iau o carte”, se scuză Emilian.                                                

 Intrăm   în sala „Mihai Ursachi.”  Poetul  Mihai Ursachi îmi  amintește de poemele : Flanela,  Din reveriile domnului R sau Eli, Eli…   rămase în memoria  mea  de lungă durată ca niște candele aprinse. Poetul  Mihai Ursachi  a fost un rebel, un dizident al epocii de aur.               

 La prezidiu doi necunoscuți. Aflu  că  unul  e poetul  Sterian Vicol. Un romantic întârziat, zic unii. Despre   el s-a dus vestea  printre confrați că ar fi   un tip sonor, hazliu și iubitor de petreceri. Se mai spune  că iubește  două lucruri  - poezia  și femeia, drept pentru care  a  înființat  revista Porto Franco.  De ce îmi amintește  Porto Franco? Ei bine, de  romanul  Europolis al lui Jean Bart, pe care l-am citit cu multă vreme în urmă.                                                                                                  

 Celălalt  e  Ionel Necula, obsedat de Emil Cioran, ca de  o  permanentă  ispită.  Și bineînțeles, primul din  stânga e  președintele filialei,   poetul  Cassian Maria Spiridon.                                                           

Este Emil  Cioran  o ispită permanentă?  Asta vrea să  ne  inducă,  în spirit,  Ionel  Necula ,  cu Cioran în  receptări epistemice.Autorul ne dezvăluie existența  unui Jurnal al lui Cioran, editat de Simone Bouè la editura Gallimard  și multe alte comentarii ale   străinilor despre filosoful  român.                                                        

 Ei bine, mie nu-mi  place Cioran. Nu-mi place încă de  la prima carte pe care am  citit-o  -  Pe culmile  disperării.   Mi s-a părut a fi țipătul unui adolescent întârziat  și teribilist. „Adevărul nu poate să existe; există doar adevărurile vitale, organice, spermatice.”                                           

 Există doar   adevărul material  și biologic?  Eu cred că  există  și adevărul spiritual.  Cine-l caută îl găsește. Negarea  nu este cea mai bună formă a gândirii, chiar dacă scepticii o susțin cu argumente  filosofice. Nihilismul cioranian  e  prea  extremist.  Nu-mi plac extremele,  cu atât  mai puțin extremiștii.                                
           Cioran  e un ideolog al negării vieții umane. Omul este  om; nu cred nici animalitatea, nici în sfințenia lui, ci în umanitatea omului.                  

 A merge spre adevăr  înseamnă a  merge pe  calea de mijloc.  Așa   ne-a învățat   Socrate  să moșim adevărul. Și omul a dovedit că  în pofida un rătăcirii extremiste s-a întors mereu la calea de mijloc, care-i și calea adevărului.                       

 Orgolioșii  au preferat  fotoliile; am remarcat această predilecție   inconștientă a vanitoșilor.  Și eu am preferat fotoliul. Fotoliul îți  conferă  un aer aristocratic. Scaunul, un  aer  proletar.   M-am așezat  pe  unul,  rămas  liber, alături de  poetul  Liviu Apetroaie.                                     

 Fotoliile sunt  dispuse în sala „Mihai Ursachi” de jur împrejur pe margine.  A sta  pe margine nu înseamnă a fi marginal, ci a simula oarecum modestia, spre a fi remarcat.                                                           

 În  partea opusă, într-un fotoliu,  îl văd  pe  scriitorul și scenaristul  Mircea Radu  Iacoban. Stă  ca un lup  singuratic  într-o poziție ce  vrea să  transmită   prin mesajul trupului oponența față de confrații din sală. 

  Îl recunosc  în centru, în partea opusă prezidiului pe Adi Cristi,   pe numele  real  Rosentzveig Adrian,  patronul   trustului de presă  24 de ore, autorul  cărții de poeme Play  back  /  ființa lucrurilor(1983) și Psalmi descalificați, apărută la Tel Aviv.         

 Este   a 43-a  carte!  Wow! Prolific ca  autorii Bibliei, un adevărat recordmen  demn de Guinness Book.                                                           

 Pe scaun, în fața mea  o  doamnă blondă cu câteva reviste Porto - franco, înghesuite în nelipsita  geantă feminină. Revista Porto franco e  fondată  de poetul  gălățean  Sterian  Vicol.   Aniversează azi, la Iași,  al 200-lea număr .    

               

Îi cer   o revistă  doamnei blonde.  Îmi zâmbește amabil  și mi-o oferă. În vreme ce se țin spiciuri  despre Emil  Cioran și  Ioan Petrovici, doamna  scoate  discret  din geantă  un flacon  de parfum și își trimite,  tot discret, două jeturi minuscule în zona  gâtului sub urechi.

                                                                        

 Zâmbesc! Ce poate  conține geanta unei femei?!...  Totdeauna  un   flacon de parfum. Femeia trebuie  să miroase plăcut. Ca o floare  de primăvară.  Surâde discret când vede că  i-am observat  cosmetizarea.                                                        

 Aflu de la  poetul  Liviu Apetroaie  că se numește  Catinca Agache și este director adjunct la Biblioteca „Gheorghe Asachi”  și că este o iubitoare împătimită al lui  Eminescu. Catinca Agache a parcurs   poezia De la Eminescu  la Grigore Vieru, ceea  ce mă face admiratorul  admiratoarei  lui Eminescu. 

                                                   

 Pe scaun,  înapoia doamnei blonde, poetul Emilian Marcu  pare   gânditor  și detașat. Lângă  mine ,   Liviu Apetroaie – poetul  Alegoriilor  sub papirus, Geometriei deșertului,   Oglinzii sumare,    așteaptă nerăbdător să iasă  într-o pauză   la o  țigară.         

 Să nu-și plictisească confrații, gălățenii scurtează  discursul. La  sfârșit,  prind și eu o carte cu Cioran și-l rog  pe autor să-mi ofere un autograf.                                  

 Citesc  din cartea lui Ionel  Necula că Cioran,  în  culmea disperării,  într-o vară( 31 iulie 1966) ,   la Talamaca(Ibiza-Spania),  a  fost  tentat  de abis și chemarea  neantului.                                                

După cum scrie el în Caiete, ar fi fost  o decizie pripită într-o noapte de disperare  insomniacă.  S-a trezit pe la trei și a plecat pe țărm  cu gândul la act sinucigaș.  „Este imposibil să iubești viața atunci când nu poți dormi, scrie el în Pe culmile  disperării. […] Acei care se sinucid aruncându-se în ape sau de la etajele caselor , o fac desigur sub un impuls orb și o atracție  nebună   înspre adâncimi. Cine nu s-a cutremurat la viziunea interioară a scufundării lui în ape adânci, la senzația unei imersiuni nelimitate , evoluând  înspre profunzimi marine,  ca și cum ai vrea să fugi de lumină spre a locui pe fundul oceanelor sau a  mărilor, cine n-a simțit lăuntric o împleticeală în aer, trasând arabescuri de o absurdă  complexitate sau descriind vârtejuri ca o pulbere cosmică, acela nu va pricepe  niciodată substratul atracției  teribile înspre neant, ce îndeamnă pe unii oameni  la suprema renunțare. ”                    

 Rămân o clipă perplex.  E oare  o coincidență  sau o viziune la ceea ce scria el încă în 1934, în Pe culmile disperării?  Oare nu ar fi sunat mai plauzibil titlul În abisul disperării?                                                

Cioran s-a așezat  pe una din  stânci  și a meditat adânc  asupra vieții și  morții. Dimineața( era într-o vineri), la lumina zilei, a văzut  Universul   ireal de frumos. Toată disperarea i-a pierit  ca prin farmec. Ispita de a trăi  a venit ca o consolare.                                                       

La Iași,  vinerea vine mereu cu câte o ispită frumoasă și  ireală…  ca o consolare…                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          
                               Vasile Anton Ieșeanu, 29 martie  2013, Iași