Moto: „…sunt încredințat că-i aduc
omenirii un folos mare” ( A,. P. Cehov - Unchiul Vania - doctor
Astrov)
În realitate, profesorul Serebreakov nu este
un savant adevărat, cum cred femeile care îl conjură sau cum am fi înclinați a crede
noi și prim urmare nici masculul
dominant. Acest fost
profesor universitar e un panglicar, un vânător de succes facil
- larmă, faimă succes, „un
adunător de coji”, cum
spune Eminescu sau, exprimat mai pe șleau de
unchiul Vania, unul care „ repetă
gândurile altora”. Femeile din preajmă nu-l percep astfel. Ele îl privesc ca pe o somitate. Așadar, pare că toată lumea îl adulează. Dar, doar pare ….
Prin
urmare, fidelitatea Elenei
Andreevna , tânăra soție e falsă…, cum afirmă unchiul Vania
sau e reală? Despre adevăratele sentimente ale Elenei Andreevnei față
de Serebreakov aflăm în Actul II, când aceasta, într-o efuziune sentimentală, se confesează fiicei soțului din prima căsătorie, Sonia. „Ești
supărată pe mine că m-aș fi căsătorit cu
tatăl tău din interes … Dacă mai crezi
în jurăminte. Îți jur că m-am căsătorit cu el fiindcă l-am iubit. M-a
amețit faptul că este savant și un om cu
renume.”
După cum observăm, Elena Andreevna vorbește despre iubire la trecut și exprimă faptul că iubirea ei
pentru Serebreakov a fost doar o părere. Multe femei , după ce au
trecut de faza de îndrăgostire
(când toți purtăm vălul Mayei pe ochi)
descoperă că alesul
nu e bărbatul mândru și mult
așteptat.
Nu știm dacă Elena Andreevna îl mai iubește și credem că nu-l
mai iubește de vreme ce-i
dezvăluie în continuare Soniei că
dragostea ei „era doar o părere, doar o închipuire, însă mi se părea că-l iubesc cu
adevărat.”
Multe femei se
lasă înșelate
de aparențe, multe, îndrăgostite
nutresc sentimente adevărate față de un au bărbat care pare și nu este.
Deziluzionarea târzie va împinge, fie spre adulter, fie vor conviețui
letargic cu bărbatul
pe care îl disprețuiesc.
Pentru femeie este mai important contactul fizic, nu neapărat actul sexual, ci legătura tandră, o îmbrățișare, un sărut, este posibil să primeze legătura fizică tandră în fața sentimentului real pe care aceasta îl simte față de soț. În cele mai multe căsnicii femeia își sublimează energia erotică în iubirea pentru progenituri. Pentru ea importantă atingerea fizică, mângâierea, dezmierdarea …, la fel ca la pisică. Dar în cazul lui Serebreakov, el cere manifestări de tandrețe , el vrea să fie ogoit și corcolit. Condiția de femeie, spune sociologul german Georg Simmel ,îi impune o anume devoțiune, uneori mistică față de instituția căsătoriei, (nu știm în ce măsură și azi). Femeia simte , spre deosebire de bărbat , un interes vital față de masculin. Interesul vital se observă și în privința imitării masculinului în toate chiar cu prețul renegării propriei naturi. Să fie bărbatul superior femeii? Evident, imitatorul este, cel puțin cronologic, inferior, este al doilea.
Pentru femeie este mai important contactul fizic, nu neapărat actul sexual, ci legătura tandră, o îmbrățișare, un sărut, este posibil să primeze legătura fizică tandră în fața sentimentului real pe care aceasta îl simte față de soț. În cele mai multe căsnicii femeia își sublimează energia erotică în iubirea pentru progenituri. Pentru ea importantă atingerea fizică, mângâierea, dezmierdarea …, la fel ca la pisică. Dar în cazul lui Serebreakov, el cere manifestări de tandrețe , el vrea să fie ogoit și corcolit. Condiția de femeie, spune sociologul german Georg Simmel ,îi impune o anume devoțiune, uneori mistică față de instituția căsătoriei, (nu știm în ce măsură și azi). Femeia simte , spre deosebire de bărbat , un interes vital față de masculin. Interesul vital se observă și în privința imitării masculinului în toate chiar cu prețul renegării propriei naturi. Să fie bărbatul superior femeii? Evident, imitatorul este, cel puțin cronologic, inferior, este al doilea.
Interesul vital, aproape unanim al femeii față de masculin, are
ca obiectiv propria protecție
pe care masculinul îl conferă
femeii - acum, în epoca postmodernistă, mai mult ca oricând.
Femeia cere o protejare concretă
- materială( bogăție), social( prestigiu) și chiar culturală( facultate) .
Este
atât de mare nevoia
femeii de a fi
protejată mângâiată , răsfățată,
încât scriitorul rus Mihail Șolohov, autorul celebrului roman
Pe
Donul liniștit, e exprimat-o excepțional
„Femeia e ca mâța – se lipește de cine o mângâie.”
Și parcă în epoca modernistă
mai mult ca oricând, femeia își dezvălui
această trăsătură
de felină. Mâța trebuie mângâiată, dezmierdată, altfel pleacă …
Recunoașterea de către femeie a
capacității bărbatului de a o
proteja demonstrează o recunoaștere implicită a superiorității masculine.
Protectorul este inerent superior
protejatului.
Și din punct
de vedere fizic, femeia este „inferioară”; este mai scundă
decât bărbatul și prin
urmare îl privește pe masculin
de jos în sus.
De
ce femeia este mai scundă decât bărbatul?
Întrebarea este evident retorică.
S-a observat la speciile la care masculii sunt dominanți o mărimea pronunțată a trupului masculului în
raport cu fizicul femelelor.
La speciile unde femele sunt conducătoare , mărimea fizică a femelei domină
asupra masculului , ca în cazul elefanților de pildă.
Dar
dacă, în cazul speciei umane, masculii
sunt dominanți în raport cu femelele, nu înseamnă că
toți masculii umani sunt și masculi
dominanți. Masculii
dominanți sau Alpha
sunt puțini, sunt în general
marii creatori din toate
domeniile, marii idealiști ai lumii. Ca de
pildă liderul politic al Africii de sud - Nelson Mandela.
Și la sexul frumos întâlnim femele dominate. Liderii din ambele sexe sunt, mai mult sau mai puțin, conștient, recunoscuți de ceilalți. În multe familii, unde femeile au o masculinitate evidentă, ele sunt dominante.
Și la sexul frumos întâlnim femele dominate. Liderii din ambele sexe sunt, mai mult sau mai puțin, conștient, recunoscuți de ceilalți. În multe familii, unde femeile au o masculinitate evidentă, ele sunt dominante.
Egalitatea sexelor, atât de mult clamată de feministe,
începând cu celebra Simone de Beauvoir, este superfluă, chiar și-n epoca
matriarhatului în care am intrat, epocă de care se tem tot mai mult
masculii ultimilor generații. Imitându-i
însă pe bărbați în toate
aspectele, inclusiv sexual, femeile
tind să devină dominate și prin aceea că
trăiesc mai intens tot ceea ce ele imită la bărbați.
***
Voinițki are dreptate.
Fidelitatea Elenei Andreevna
este falsă, dar, în același timp,
este și adevărată. Este falsă fiindcă nu e pornită din sentimentul pur al
iubirii, dar este adevărată fiindcă se
manifestă real!
Cum
poate ca femeia să împace în a ei minte , în același
timp, două sentimente contradictorii
care se esclud? Ei bine, femeia are
această mare calitate de a simula
iubirea, inclusiv orgasmul, posedă marea artă a mistificării realului prin imaginar, îl poate lesne
îmbrobodi pe bărbat
ș-l poate face să
creadă minciuna drept adevăr și adevărul minciună; acest lucru pentru bărbat e imposibil sau aproape
imposibil.
Spre
exemplu, bărbatul încercând
să mintă e prins mai
totdeauna cu ocaua mică, dar pe femeie e
mult mai greu s-o prindă bărbatul
cu minciuna. Așadar, femeia spre deosebire de
bărbat, poate cumula
sentimente contrare, fără să se trădeze, fără să facă din asta
criză de conștiință, cum
fac bărbații.
Cum
am mai afirmat Unchiul Vania, nu doar
crede, ci și speră să fie adevărat, anume că
fidelitatea Elenei Andreevna față de soț
este falsă.
Din cearta celor doi
soți, în Actul II, prin
insinuările meschine ,
Serebreakov se face de-a dreptul
insuportabil. El realizează că tânăra și frumoasa sa soție i-a dat jos masca, i-a dezvăluit identitatea de fals savant retras
în turnul de fildeș, l-a aflat cum este în realitate - pozeur,
arogant, despotic , egocentrist , nu așa
cum părea a fi în imaginea afișată ostentativ și cu care a amăgit-o .
Serebreakov simte că
a pierdut terenul
în fața celorlalți bărbați și
încearcă prin insinuări și autovictimizare să se asigure de atașamentul ei. „Nu
sunt prost , înțeleg. Ești tânără, sănătoasă, frumoasă, vrei să trăiești, iar
eu sunt un moș, aproape un cadavru.”
Este cu adevărat bolnav sau se preface? Se pare că este mai degrabă bolnavul închipuit, ranchiunos și egocentrist? Îi istovește pe toți, cerându-le o permanentă atenție față de persoana sa. Această nevoie permanentă de a fi în centrul atenției îl face insuportabil. „Insuportabil!” îi strigă tânăra soție. „Spune, ce vrei de la mine?!” Ce vrea? Vrea să fie ogoit ca un copil: dă-mi, fă-mi, adu-mi, caută cartea…, etc.
Este cu adevărat bolnav sau se preface? Se pare că este mai degrabă bolnavul închipuit, ranchiunos și egocentrist? Îi istovește pe toți, cerându-le o permanentă atenție față de persoana sa. Această nevoie permanentă de a fi în centrul atenției îl face insuportabil. „Insuportabil!” îi strigă tânăra soție. „Spune, ce vrei de la mine?!” Ce vrea? Vrea să fie ogoit ca un copil: dă-mi, fă-mi, adu-mi, caută cartea…, etc.
De
pildă, doctorul Astrov, chemat de Elena Andreevna, a venit
călare treizeci de verste. Când a sosit
la moșie profesorul a refuzat
să-l primească. „Iar astăzi nici nu a binevoit
să stea de vorbă cu mine”, se plânge
Soniei.
„Ce-mi
trebuie mie Astrov al tău?” îi strigă
Serebreakov, fiicei sale. Se
pricepe la medicină cum mă pricep eu la astronomie. Cu țicnitul acesta nici nu
am de gând să stau de vorbă. ”
Dar
de ce este doctorul Astrov
un țicnit? Astrov este un idealist ecologist, iar această
idealitate este imposibil de
înțeles pentru mediocrii
de teapa lui Serebreakov.
A
ieși din common sense, înseamnă a
ieși din calea de mijloc. A ieși din calea de mijloc înseamnă
a ieși din uman. Or, a accesa
idealitatea supraumanului de
către un individ uman poate fi catalogat de omul mediocru drept țicneală.
Să
ne amintim de Eminescu!
Pe poet l-au făcut nebun
tocmai pentru credința sa în
idealul național. Și nu doar l-au făcut,
ci, pentru a
scăpa de vehementul jurnalist de la Timpul,
unde devenise incomod și temut chiar
și de austro-ungari (România urma să fie
încheiat tratatul româno – austro-ungar și Eminescu
cerea să nu fie semnat fără anumite condiții pentru Ardeal și ardeleni)
, trebuia închis la casa cu nebuni.
Ca orice
idealist își conducea activitatea după principii și norme morale , nu după afilierea la un partid sau altul. „Cine nu e liber, nu e drept,
obișnuia să spună poetul. Cu o cultură ce depășea cu mult nivelul titraților cu patalama, inteligent cu mult
peste medie, loial până la
sacrificiu de sine principiilor
morale și interesului
național, Eminescu
se făcuse temut de urâciunea
fără suflet , fără cuget, negru , cocoșat și lacom, de toți panglicarii,
care rupeau hulpavi pe-atunci, ca și astăzi, precum hienele
hidoase, hălci mari
din bugetul țării
Liberali și conservatori deopotrivă, politicienii junimiști, inclusiv de mentorul său Maiorescu
se temeau de adevărul cuvântul lui. Mulți i-au
dorit moartea. Eminescu se lupta singur cu canaliile mioritice.
Specia asta de
canalii de pe vremea lui Eminescu s-a
perpetuat și s-a
multiplicat. România a ajuns
astăzi , după 130 de ani de
când Eminescu la Timpul
îi vedea mișunând la
tot pasul, să fie
condusă de aceleași canalii. Unde mai sunt idealiștii ? Specia asta de romantici
e pe cale de dispariție în lume,
iar pe plaiurile mioritice nu
mai există demult. Să fi
murit oare idealismul odată cu romantismul? Cum lumea noastră mioritică
a văzut că idealiștii ajung
la casa de nebuni, iar canaliile
își cumpără moșii au trecut de partea acestora din urmă.
Eminescu e marele
nostru martir. Dar cine mai vrea să
fie azi martir?
Omul mioritic vrea să
trăiască bine – să mănânce bine,
să bea bine să doarmă bine. Mâncați
și dormiți bravi români! Mai ales dormiți. Așa a
ajuns țara mioritică să condusă, nu de bărbați
mândri, mult așteptați, „vre un falnic giuvaier” ci de „panglicarii” „ în aplauzele grele a canaliei de pe uliți”.
Așa a ajuns România o colonie a
Occidentului.
Ca
să-l reducă la tăcere pe jurnalistul
poet i-au înscenat nebunia, punându-i
în cârcă intenția de a-l
ucide pe rege. „Și la toate acestea nu e
decât un singur leac: să împușc un rege!”
ar fi perorat Eminescu, în ziua de 28
iunie 1983, la cafeneaua Capșa
într-o criză nervoasă.
Astfel, au găsit motivul întemeiat spre
a-l închide la balamucul
doctorului Șuțu , care îi și pune diagnosticul de alienat . Și au scăpa de
poetul-jurnalist prea incomod,
vânat și de
serviciile secrete austro-ungare
pentru propaganda de la
societate Carpați. Lui Eminescu i se face scârbă. Și începe să scuipe. Și-l
scuipă, simulând nebunia, inclusiv pe Maiorescu. Criticul
merita scuipatul poetului.
In(amicul) lui, Grigore Ventura, de față fiind la Capșa se spune, l-a turnat la
poliție. De fapt chestiunea era „programată”, după cum afirmă
ultimele cercetări, de vreme ce prietenul
lui cel mai bun, admirabilul nuvelist Slavici, plecase în acele
zile să-și caute de sănătate, lăsându-l acasă cu consoarta sa, unguroaică.
Eminescu locuia în gazdă la
Slavici.
Madame
Slavici, probabil instruită din timp de
soț( și de serviciile secrete
austro-ungare, credem noi) i-a
trimis egy levél lui Maiorescu (Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că
foarte reu.) Criticul, „convins” mai demult de
nebunia lui Eminescu, achitase
deja suma de trei sute de lei pentru
camera la spitalul Caritatea. Și culmea
cinismului, în vreme ce ziarele adverse deplângeau îmbolnăvirea poetului, singurul
ziar care tăcea ca
grohăitorii în porumb, era Timpul la care lucrase și unde fusese rapid
înlocuit. Creatorii
adevărați sunt idealiștii țicniți. Ei nu
urmăresc prin creațiile lor scopuri mercantile, asta-i face țicniți și temuți. Sunt în raport cu noi, într-un anume sens ,
niște sfinți.
În
vremurile noastre moderniste
și postmoderniste creația spirituală a devenit îndeosebi comercială.
Capătă valoare, nu
literatura adevărată, ci cartea care
se vinde. Și în postmodernitate se
vinde literatura de consum. Literatura de consum
e o creația
facilă, cu subiecte ușoare,
povești de doi bani, fără multă
cultură, romane scrise
rapid ca celebrele Almanahuri din
vremea comunistă sau ca rubrica
„Știați că … ” ori
„Diverse” ținută
de Petre Mihai Băcanu la România liberă. Sau ca un banc
nou ori răsuflat
spus ignoranților în tren.
Literatura
de consum nu e muncă asiduă de scriitor adevărat. E făcătură
de jurnalist de tabloide. Un
roman bun trebuie să
transmită un mesaj, să deschidă o
fereastră, să lumineze orizontul asupra unei
lumi posibile, să trimită un con de lumină prin care să vezi lumea cum nu ai mai văzut-o niciodată până atunci...
Să
faci dintr-un fapt divers un roman e o
creație kitsch. Literatura de consum
excelează în această direcție. De pildă,
romanul Lizoanca( autor: Doina
Ruști), nu redă nici pe departe lumea
abrutizată a satului românesc, ci doar o poveste de tabloide, anume o fetiță de 11 ani a îmbolnăvit de sifilis bărbații dintr-un sat.
Cazul în sine e șocant, ar fi putut face într-adevăr o dramă, dacă…, dar nici măcar nu aduce toate
personajele specifice satului
românesc în scenariul romanului, cum de
pildă face Titus Popovici în
cea mai celebră nuvelă a sa Moartea lui Ipu. Din romanul Lizoanca
lipsește un
personaj fundamental al satului
românesc - preotul. Fără acest personaj și fără un mesaj sociopolitic evident sau măcar o viziune psihologică clară, romanul
rămâne, o poveste de tabloid, la fel ca romanul lui Dan Lungu - Sunt o
babă comunistă și ca multe alte romane
ale literaturii de consum care este acum
pe val. Oare s-au
epuizat toate dramele și tragediile
umane și n-au mai rămas decât subiectele de tabloide?
A vinde spiritualitate și cultură lumii occidentale,
suprasaturată de propriile
kitsch-uri, prin recunoașterea
valorii literare adevărate e cel
mai bun
mod de a-i da cezarului ce-i a cezarului. Creatorul trebuie să-și asigure cumva minimum de trai. Dar, din
păcate, în cele mai multe cazuri,
consacrații mioritici se întâmplă
să fie umflați cu multă
publicitate de partid . „Valoarea” creației
se datoreze, nu muncii
asidue și talentului, ci, în
cele mai multe cazuri, aderării la o gașcă
culturală profitoare, hiene hrăpărețe ce se înfruptă hulpav
din bugetul culturii deservind
un personaj politic sau devenind poeți și
scriitori de partid, de regulă
ai partidului aflat
la putere. Apoi schimbă macazul. Se încurajează astfel un cult al
profitului fără muncă.
O industrie imagistică explozivă
se întrece în a ne vinde povești
de tabloide. Scriitorii
nu se lasă mai prejos și, pentru
un pumn de arginți, exaltă
în „nemuritoare” opere povești de doi lei.
Cei mai mulți din
corifeii culturii s-au manifestat
ca poeți de curte ai mult iubitului
conducător și a stimatei savante, propagandiști înfocați sau duplicitari ai PCR –ului, dar imediat după revoluție și-au
renegat orice creație curtenească cu toate că au rămas în
antologii omagiale.
Puțini
au fost din cei care nu s-au dezis de omagierea conducătorilor
comuniști. Iertată-mi fie digresiunea , dar era cumva necesară
spre a distinge spiritul idealist
de cel negustoresc, mercantil .
***
Nu doar cearta dintre soți ne face să
credem în falsitatea
sentimentelor Elenei Andreevna față de
soț, ci și un sentiment vădit de afecțiune față
de Astrov, chiar mai mult decât o
simplă simpatie.
Stârnită
de Andreevna, Sonia, îndrăgostită de doctor, îl prezintă
pe Astrov ca
pe om dedicat
naturii, îndeosebi pădurii.
Nu întâmplător femeile își
întorc fața de la Serebreakov, bătrânul savant
închipuit , spre doctorul
Astrov. Simt în el pe bărbatul autentic, nefalsificat, cel ce este, nu cel care pare. Astrov este
idealistul, savantul dedicat
bolnavilor și pădurii, fără a
părea și fără a se grozăvi. E vegetarian
și mare iubitor al naturii. Are o pepinieră și o pădure de treizeci
de hectare pe care a cumpărat-o și de
care se îngrijește .
În furibunda
goană după aurul verde, negustorii
din tipologia lui Lopahin (Livada cu vișini) au
început să doboare cu topoarele toate pădurile. Astrov, ecologistul,
replantează pădurea acolo unde a
fost tăiată. „Mi s-a spus că
dumneavoastră sunteți îndrăgostit de
pădure. […] Pădure și iar pădure. Îmi pare că e monotonie”, îi replică Elena
Andreevna.
Fără îndoială, femeile sunt atrase de bărbații cu capul în cer, acești superbi
visători idealiști, dar blestemați
țicniți ca acest doctor Astrov. Sau ca poetul nostru Mihai Eminescu. Din multe
considerente, idealiștii ar putea
fi adevărații masculi Alpha, dar , deși femeile
iubesc idealitatea lor, nu-i
iubesc pe ei, nu se pot dedica lor. Polarizarea
femeii se îndreaptă spre omul materialist,
omul cu bani, nu spre idealistul
cu capul în nori. Dar dacă nu ar exista acești
idealiști ce ar fi lumea oare? Fără idealiști
lumea ar fi o
mocirlă materialistă plină de
Lupahini , de Serebreakovi , de
Venturanieni și de multe alte canalii care
mișună ca moluștele pe plaiurile
mioritice.
Idealiștii nu trăiesc mult. Marea masă
materialistă nu-i iubește. Ei sunt, fie
asasinați , fie închiși în casa cu nebuni. Așa s-au întâmplat lucrurile
cu toții marii idealiști ai lumii: Socrate, Isus, Eminescu, Gandhi și
mulți alții care au crezut în idealitatea, într-o lume mai bună și mai dreaptă.
L-a iubit Veronica
pe Mihai Eminescu ca om sau a
iubit idealitatea lui, cerescul lui spirit? Ca o ironie a
sorții! Veronica îl numește
în una din scrisori Iubitul meu
ideal. Îl iubește Elena Andreevna pe Astrov
sau iubește idealitatea lui -
spiritul lui ecologist? Vom vedea.
Vasile
Anton Ieșeanu, 12 decembrie 2013, Iași
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu