Etica libertății sau efectul popii Tanda

Moto: „ …ai crede că cel mai bun lucru e libertatea.  Pe urmă ai crede că libertatea-i   o ușiță  spre paradisul pierdut.” Daniel Corbu – Apocalipsa de fiecare zi                

       

     Eliberat  din sclavia  supraviețuirii( cazul omului sărac)   și de captivitatea  bogăției(cazul bogatului), omul din clasa medie  poate urmări  un ideal spre a-și afirma propria  libertate. Omul din clasa medie   își poate urma chemarea interioară. Chiar dacă îl face captiv  pasiunii sale și aceasta stare  poate fi  catalogată  drept  non-libertate, dacă  îl face fericit,  nu se mai simte  captiv, ci  liber în propria sa captivitate.           
          Cel din clasa mijlocie nu  se manifestă nici ca un ascetic,  cum se  manifestau   vechii   eleni  din școala cinică care disprețuiau  plăcerile vieții,  dar nici nu se lasă  prins  în capcana hedonistă;el gustă din plăcerile vieții, dar  nu face  ca   bogatul  un scop al existenței. În general,    omul din clasa   mijlocie   urmează calea de mijloc.                            
        Calea   de mijloc  nu  e numai calea adevărului (adevărul e totdeauna  undeva la mijloc),  dar și calea  morală  cea mai adecvată  și mai eficientă pentru   ființa  umană. Urmând calea de mijloc,  omul are libertatea de a opta, de  a   decela binele  de rău prin cunoaștere, de  a   fi de  acord sau în dezacord prin evaluarea motivațiilor  și alegerea soluției optim-rezonabile.                                                 Asta  face  ca, un individ, în deplinătatea  sănătății fizice și  mentale,   să se poată  autoguverna  rațional, adică să se poată conduce pe sine,  liber  și creativ, valorizând   permanent   scopul la care aspiră.        
            În comunism   autonomia   individuală   este anulată  aproape complet . Nu poți să faci ce vrei, ci doar ce îți impune partidul-stat. De altfel, în comunism  nici nu există o  clasă de mijloc, care să tindă spre  un statut social  superior, ci  categorii  favorizate și defavorizate, în speță oamenii din aparatul de partid  și  marea masă  de oameni ai muncii. Egalitarismul nu exista decât teoretic   și formal.                                      
          Spiritul de castă, în societățile   totalitare,  nu permite   egalitatea  între oamenii de partid și oamenii muncii. Aristocrația  comunistă,   compusă  în principal   din oamenii din structurile de  partid, deținători ai puterii   discreționare,  nu se putea amesteca cu  vulgul  - masa de  oameni ai muncii.                                                          Fără o clasă  de mijloc,   în tranziție    de la   sărăcie  la   bunăstare,  care să aspire, prin   implicare  creativă, la  un  standard de viață,  mai înalt, societatea comunistă s-a osificat  în   structuri imobile.  Libertatea socială  înseamnă   mișcare activă  a indivizilor,    o continuă aspirație  de  trecere  de la  un statut  social, la altul, o evidentă  posibilitate de a fi   spontan   și  autonom,  fără  cenzură,   restricții  și opreliști politice, cu scopul  realizarea bunăstării  materiale.           
             Dorința  de a avea, de  a poseda valori  materiale și financiare,este o   dorință  absolut  naturală a  ființei umane;    individul   tânjește     în  a se simți  superior  semenului, în   a fi mândru de realizările sale în  comparație cu  a celorlalți. Această mișcare  socială  continuă   face ca  economia să fie  activă  și productivă.  Competiția   individuală   motivează și   generează  mișcarea economică, dezvoltarea și progresul social.                                                                                                

      Aș numi  competiția  individuală  -   efectul popii Tanda, personajul  din  nuvela omonimă al lui Slavici. Preotul Trandafir,  canonisit de protopop  la pocăință,  este   mutat într-un sat sărac, numit  Sărăceni.  Oamenii  locului, loviți   mereu  de stihiile   naturii, au devenit delăsători și leneși.  Dorința  de a avea și a  se bucura de roadele  muncii  lor, naște  în  om,spune Slavici, „  mereu  altă dorință”, aceea  de a  crea, de a construi, de a rostui, de a face lucruri  mai bune și mai utile.                          
          Popa  Tanda a făcut, prin exemplul  personal,  din satul sărac, cu oameni sceptici și pesimiști, un sat  de  oameni optimiști   și harnici, dornici  să   ajungă la un trai   îndestulător .                                                          Cunosc  cazul unui  român, care,  după revoluție, a voit  să-și  fie propriul său stăpân, să-și  croiască   propria  lui mică  afacere    având drept țel  o anume bunăstare materială.  Domnul S, spre deosebire  de mulți confrați  români , s-a înhămat la muncă. Nu știu dacă conștientiza ceea ce   occidentalii au conștientizat de mult, anume că  în valorile  materiale și  nu doar cele   materiale, ci în toate  valorile, ca să fie  durabile,  omul trebuie  să   investească  o picătură de suflet, adică  pasiune, multă muncă  și creativitate.                                                       Altfel,   valorile   materiale  și spirituale,  obținute fraudulos, se duc, mai devreme sau mai târziu, pe apa sâmbetei.   Există  o justiție  imanentă, implantată cred,  dincolo  de puterea   și voința  noastră,  în a cincea dimensiune, în spațiul cuantic. E o  formă  de dreptate  pe care vechii filosofi   eleni  au  perceput-o ca atare  și au   numit-o  drept  răsplată  a destinului. Această  justiție   imanentă,   impersonală, obscură este , spun  filosofii eleni,   necruțătoare  chiar și pentru zei (Anaximandru) .                                                                                               
              Domnul  S.  și-a început afacerea  în  1993;a cumpărat  vreo 50 de oi,  în ideea de a comercializa brânza,  dar  din cauza   ploilor din acel an  multe oi au pierit  și el  a fost nevoit să vândă restul   oilor  în pierdere.  Apoi  s-a asociat cu   alți doi români  la o brutărie, dar cei doi l-au  furat, așa că  a rămas din nou cu buza umflată.                                                        
          Domnul S.  nu s-a dat bătut. A   început o nouă afacere cu  câteva vaci,  a prosperat, acum   are   mica lui  fermă , și-a  construit vilă, are  mașină, afacerea  îi  merge  bine. „Dacă ai  vedea ce  vilă are!”, îmi   tot  zice  un prieten, nu fără  o undă de invidie, de fiecare dată când   trecem   prin  satul   unde locuiește  domnul S.                                                                                                                  Comunismul   a impus  o  societate   contra naturii  umane, rotația  în cerc a  colectivității ,  nu în spirală cum e   mișcarea   naturală într-o  societate   democratică. Evident că și din acest punct de vedere   societatea  comunistă   a fost o societate  închistată.  Fără  îndoială că, au  existat   țări capitaliste, cu democrații stabile,  care au  impus o anume  egalizarea economică. Țările scandinavice   au atins,  prin  implantarea  modelului  suedez ,  pentru o  scurtă perioadă de   timp,  o  puternică  dezvoltare.  Modelul     a fost inaplicabil în  statele occidentale  și în cele din urmă, ca urmare a   plecării marilor companii  din țară din cauza impozitelor  mari (ca de exemplu  Ikea ),  neoliberalismul a învins  și în țările scandinavice .                                                                   În polemica cu stoicii, aristotelienii  considerau că  fericirea și implicit  afirm  eu  libertatea  individului, constă   în  minima  posesie de  bunăstare.  O  minimă bunăstare  asigura  și societatea socialistă multilateral dezvoltată, dar repartiția după nevoi  și nu după   munca   și capacitățile  individului,  a   făcut  ca motorul social, în comunism, să meargă în gol,  omul să bată  pasul pe loc și economia să stagneze.                             
          Extremismul de dreapta și de stânga,  au  structurat  societatea  în formațiuni  paramilitare, organizând  indivizii  în formațiuni de tip militarist: garda de fier, având drept dogma  mistică ultra naționalistă    -  cuibul de  legionari,   regiunile  legionare  cu ierarhii fluctuante , echipele  și  detașamentele morții, etc.,   comuniștii cu aceeași  dogmă    naționalistă   -  celula de partid,  detașamente  de  pionieri, UTC,  gărzi patriotice, etc.                                                                                         
               Coercițiile  puterii   comuniste   au fost,  chiar și  pentru   omul simplu,  exterminatoare. Spre exemplu,   în vremea dictaturii  staliniste și a  colectivizării forțate  a   țărănimii,  Octavian Paler  nu și-a putut salva tatăl de la moarte. Tatăl  scriitorului  ardelean  suferise un accident. Dus la spitalul din  Făgăraș, doctorii au decis că nu  i se pot administra  antibiotice deoarece „nu se încadra  în categoria celor care aveau dreptul să primească, nefiind colectivist.”                                                       
              Este, fără   îndoială, opțiunea criminală a oricărui  sistem politic extremist: cine   nu e cu noi e  împotriva noastră  și, prin urmare, trebuie lăsat să moară.  Guvernarea brutală,  irațională  și criminală e privilegiul ideologiei  și dictaturii,fie  de dreapta, fie de stânga.                                                                                                                          Vasile Anton Ieșeanu,23 decembrie 2014, Iași       

A. P. Cehov - Unchiul Vania – sau a trăi pentru un ideal … ( partea a doua)

    Continuare  la:  http://filosofie-si-literatura.blogspot.ro/2013/12/a-p-cehov-unchiul-vanea-sau-cum-ne.html

Moto: „…sunt încredințat că-i aduc   omenirii  un folos mare”   ( A,. P. Cehov  - Unchiul Vania  -  doctor Astrov)       

În realitate,  profesorul Serebreakov  nu este  un savant adevărat, cum cred femeile care îl  conjură sau cum am fi înclinați  a crede  noi  și prim urmare nici masculul dominant.  Acest  fost  profesor  universitar e  un panglicar,   un vânător de succes   facil  -  larmă, faimă  succes,   „un  adunător de coji”,  cum spune  Eminescu   sau, exprimat mai pe   șleau de  unchiul Vania,  unul care   „ repetă  gândurile altora”.                                                                                                                                   Femeile   din preajmă  nu-l percep astfel. Ele îl privesc ca  pe o somitate.  Așadar,   pare că toată lumea   îl adulează. Dar, doar pare ….                                        

  

Prin  urmare,  fidelitatea Elenei Andreevna , tânăra  soție e    falsă…, cum afirmă unchiul  Vania  sau e reală? Despre adevăratele sentimente ale Elenei Andreevnei față de   Serebreakov  aflăm în Actul II, când aceasta,  într-o efuziune  sentimentală, se confesează  fiicei soțului  din prima căsătorie,  Sonia. „Ești supărată pe mine  că m-aș fi căsătorit cu tatăl tău din interes … Dacă mai crezi  în jurăminte. Îți jur că m-am căsătorit cu el fiindcă l-am iubit. M-a amețit faptul că este savant și  un om cu renume.”                                                                                                                     

După   cum observăm,  Elena Andreevna  vorbește despre  iubire la trecut și exprimă faptul  că iubirea ei  pentru Serebreakov   a fost  doar o părere. Multe femei , după ce au trecut  de faza de îndrăgostire (când   toți purtăm vălul Mayei  pe ochi)  descoperă  că  alesul  nu e bărbatul mândru și  mult așteptat.                            
         

 Nu știm dacă  Elena Andreevna îl mai  iubește și credem  că nu-l    mai iubește de vreme ce-i  dezvăluie în continuare  Soniei că dragostea ei   „era doar o părere, doar o închipuire, însă mi se părea că-l iubesc cu adevărat.”                       

 Multe femei se lasă   înșelate  de aparențe, multe, îndrăgostite   nutresc   sentimente adevărate   față de un au bărbat care pare  și nu este.  Deziluzionarea târzie  va împinge,  fie   spre adulter, fie    vor  conviețui  letargic   cu  bărbatul  pe care îl disprețuiesc.                                                                                                                                 
           Pentru femeie este mai important  contactul fizic, nu neapărat actul  sexual, ci legătura tandră, o îmbrățișare, un sărut,  este posibil să primeze legătura  fizică    tandră  în fața sentimentului real  pe care aceasta îl simte  față de soț. În cele mai multe căsnicii   femeia își sublimează energia erotică în  iubirea  pentru  progenituri.  Pentru ea  importantă  atingerea fizică, mângâierea, dezmierdarea …, la fel ca la  pisică.   Dar în cazul lui Serebreakov, el cere manifestări de tandrețe , el vrea să fie  ogoit și corcolit.                                                                                                                                                    Condiția de femeie, spune   sociologul   german Georg Simmel ,îi impune o anume devoțiune, uneori  mistică față de instituția căsătoriei, (nu știm în ce măsură  și azi). Femeia  simte , spre deosebire de bărbat , un interes  vital  față de masculin. Interesul vital se  observă  și în  privința  imitării   masculinului  în toate   chiar   cu prețul   renegării propriei  naturi.   Să fie bărbatul superior femeii? Evident,  imitatorul  este,  cel puțin cronologic, inferior, este al doilea.                                                      

  

Interesul  vital, aproape   unanim al femeii față de masculin, are ca  obiectiv  propria  protecție  pe care  masculinul îl conferă femeii  - acum,   în epoca postmodernistă, mai mult ca oricând. Femeia cere   o protejare    concretă  - materială( bogăție),   social( prestigiu)  și chiar culturală( facultate) .                                 

Este atât de  mare  nevoia  femeii de  a  fi  protejată  mângâiată , răsfățată, încât  scriitorul   rus Mihail Șolohov, autorul celebrului roman  Pe Donul liniștit,  e exprimat-o  excepțional  „Femeia e ca  mâța – se lipește de cine o mângâie.”                     

 Și parcă în epoca modernistă mai  mult ca oricând, femeia își  dezvălui   această  trăsătură  de  felină.  Mâța trebuie  mângâiată, dezmierdată, altfel  pleacă …                              

 Recunoașterea de către femeie a capacității  bărbatului  de a o  proteja demonstrează  o recunoaștere  implicită a superiorității masculine. Protectorul este  inerent  superior  protejatului.                                                                                                        

 Și din punct de vedere fizic, femeia este „inferioară”; este  mai scundă  decât  bărbatul  și prin  urmare   îl privește pe   masculin  de  jos  în sus.                                               

 De ce femeia este mai scundă   decât  bărbatul?  Întrebarea este  evident   retorică.   S-a observat  la speciile  la care masculii sunt dominanți o  mărimea  pronunțată  a trupului  masculului   în raport cu   fizicul  femelelor.  La speciile unde femele sunt conducătoare ,  mărimea fizică a femelei   domină asupra masculului , ca în cazul elefanților de pildă.                                                                                                 

Dar dacă,  în cazul speciei umane,   masculii  sunt   dominanți în raport  cu femelele, nu  înseamnă că  toți masculii umani sunt și masculi  dominanți.  Masculii dominanți   sau Alpha  sunt puțini, sunt  în   general   marii creatori  din toate domeniile, marii idealiști  ai lumii.   Ca de pildă liderul politic   al Africii de sud  -    Nelson Mandela.                                                                                                                   
            Și la sexul frumos întâlnim femele dominate.  Liderii din ambele sexe sunt,    mai mult sau  mai puțin,  conștient,  recunoscuți de  ceilalți.  În multe familii, unde femeile  au o masculinitate evidentă, ele sunt  dominante.                                                        

 Egalitatea  sexelor, atât de mult clamată de feministe, începând  cu  celebra Simone de Beauvoir,  este superfluă, chiar și-n epoca matriarhatului  în care am intrat, epocă  de care se tem  tot   mai  mult  masculii ultimilor  generații.  Imitându-i  însă  pe bărbați în toate aspectele, inclusiv sexual, femeile   tind să devină dominate și prin aceea  că  trăiesc   mai intens  tot ceea ce ele imită la  bărbați.

***

Voinițki are dreptate. Fidelitatea  Elenei  Andreevna  este falsă,  dar, în același timp, este   și adevărată. Este falsă  fiindcă nu e pornită din sentimentul pur al iubirii, dar este adevărată  fiindcă se manifestă real!                                                                              

 Cum poate  ca  femeia să împace în a ei minte , în același timp,  două sentimente contradictorii care  se esclud? Ei bine, femeia are această  mare calitate de a simula iubirea,  inclusiv   orgasmul,  posedă  marea artă a mistificării  realului prin imaginar, îl poate   lesne  îmbrobodi   pe   bărbat  ș-l  poate face   să    creadă   minciuna drept adevăr  și adevărul minciună; acest lucru  pentru bărbat e imposibil sau aproape imposibil.                                                                                                                 

 Spre exemplu,  bărbatul  încercând  să mintă e  prins mai totdeauna   cu ocaua mică, dar pe  femeie e   mult mai greu s-o prindă bărbatul  cu minciuna.   Așadar, femeia  spre deosebire  de  bărbat,   poate cumula  sentimente contrare, fără să se  trădeze,   fără să facă din  asta  criză  de conștiință,  cum   fac  bărbații.                             
 

Cum am mai afirmat  Unchiul Vania, nu doar crede, ci și speră să fie adevărat, anume că   fidelitatea Elenei Andreevna față de soț   este  falsă.                                                 

 Din cearta  celor doi  soți, în Actul II,   prin  insinuările  meschine , Serebreakov  se face  de-a dreptul  insuportabil. El  realizează că  tânăra și frumoasa sa  soție   i-a dat jos masca, i-a dezvăluit   identitatea de   fals   savant retras  în turnul   de fildeș, l-a  aflat   cum este în realitate  - pozeur,  arogant, despotic , egocentrist , nu așa  cum părea  a fi în   imaginea afișată   ostentativ și cu care a amăgit-o .                       

 Serebreakov   simte că  a  pierdut  terenul  în fața celorlalți bărbați  și încearcă prin insinuări  și  autovictimizare să se asigure de  atașamentul ei.  „Nu sunt prost , înțeleg. Ești tânără, sănătoasă, frumoasă, vrei să trăiești, iar eu sunt un moș, aproape un cadavru.”                                                                                                               
        Este   cu adevărat  bolnav sau se preface? Se pare că este   mai degrabă  bolnavul închipuit,  ranchiunos  și  egocentrist? Îi  istovește  pe toți, cerându-le o permanentă atenție față de persoana sa.  Această nevoie permanentă de a fi  în centrul atenției   îl face insuportabil. „Insuportabil!”  îi strigă   tânăra  soție. „Spune, ce vrei de la mine?!” Ce vrea? Vrea să fie  ogoit ca un copil:  dă-mi, fă-mi, adu-mi,  caută  cartea…, etc.                                                                                                                          

De pildă,  doctorul Astrov,     chemat de Elena Andreevna, a  venit  călare treizeci de verste.  Când  a sosit  la moșie profesorul a   refuzat să-l primească.  „Iar astăzi  nici nu a binevoit să stea de vorbă cu mine”, se plânge  Soniei.                                  

 „Ce-mi trebuie mie Astrov al tău?”  îi   strigă  Serebreakov, fiicei sale. Se pricepe la medicină cum mă pricep eu la astronomie. Cu țicnitul acesta   nici nu  am de gând  să stau de vorbă. ”                                                                                                     

 Dar de  ce este doctorul  Astrov  un țicnit?  Astrov  este un idealist ecologist, iar   această  idealitate  este imposibil de înțeles  pentru  mediocrii  de teapa lui Serebreakov.                                                                                                                                

  A ieși din common sense, înseamnă a ieși din calea de mijloc.  A ieși  din calea de mijloc  înseamnă   a ieși din uman. Or, a  accesa  idealitatea supraumanului  de către un individ  uman  poate fi catalogat  de omul mediocru drept țicneală.                     

 Să ne amintim  de   Eminescu!  Pe poet  l-au făcut   nebun   tocmai pentru credința sa  în idealul național.  Și nu doar l-au făcut, ci,   pentru a  scăpa  de  vehementul jurnalist de   la  Timpul,   unde devenise   incomod  și temut  chiar  și de      austro-ungari   (România  urma să fie  încheiat tratatul româno – austro-ungar  și Eminescu  cerea să nu fie semnat fără anumite condiții pentru Ardeal și ardeleni) , trebuia închis la casa cu nebuni.                                                                                                       
  

  Ca orice idealist   își  conducea activitatea după principii  și norme morale , nu după   afilierea la   un partid sau altul. „Cine  nu e liber, nu e drept, obișnuia să spună poetul. Cu o cultură ce depășea cu mult nivelul  titraților cu patalama, inteligent  cu mult  peste medie,   loial  până la  sacrificiu de sine   principiilor morale  și  interesului   național,   Eminescu  se făcuse temut   de urâciunea  fără suflet , fără cuget, negru , cocoșat și lacom, de toți  panglicarii, care  rupeau hulpavi   pe-atunci, ca și  astăzi, precum   hienele   hidoase,   hălci  mari  din bugetul țării                                    

   Liberali  și conservatori deopotrivă,  politicienii   junimiști, inclusiv  de mentorul său  Maiorescu  se temeau de  adevărul   cuvântul lui.   Mulți i-au  dorit   moartea.   Eminescu se lupta  singur cu  canaliile   mioritice.                            

  Specia asta de canalii  de pe vremea lui Eminescu  s-a   perpetuat  și   s-a  multiplicat.  România  a ajuns  astăzi , după   130 de ani  de  când Eminescu  la Timpul  îi vedea mișunând   la tot  pasul,  să fie  condusă   de   aceleași canalii.        Unde mai sunt idealiștii ? Specia asta  de romantici  e   pe  cale de dispariție  în lume,  iar pe plaiurile   mioritice nu mai există  demult.  Să   fi murit oare idealismul odată cu romantismul?                                                                                                                    Cum lumea  noastră   mioritică  a văzut că    idealiștii  ajung  la casa de nebuni,  iar canaliile își cumpără moșii au trecut de partea acestora din urmă.                       

  

 Eminescu e  marele  nostru  martir. Dar cine mai  vrea să   fie azi   martir?  Omul  mioritic  vrea să  trăiască bine – să  mănânce bine, să   bea bine  să doarmă bine.  Mâncați  și dormiți   bravi  români!  Mai ales dormiți.   Așa a ajuns  țara  mioritică să condusă, nu de   bărbați  mândri, mult așteptați, „vre un falnic giuvaier”  ci de  „panglicarii”   „ în aplauzele grele a canaliei  de pe uliți”.                                         

  Așa a ajuns România o  colonie  a  Occidentului.                                                    

  Ca să-l reducă la tăcere   pe jurnalistul poet  i-au  înscenat nebunia,   punându-i   în   cârcă intenția  de  a-l ucide pe rege. „Și la toate acestea nu e decât un singur leac: să împușc un rege!”  ar fi perorat Eminescu,  în   ziua de 28   iunie 1983, la   cafeneaua  Capșa  într-o criză  nervoasă.                                                                             

 Astfel, au găsit  motivul întemeiat  spre  a-l  închide la balamucul doctorului  Șuțu , care îi și pune   diagnosticul de  alienat . Și au  scăpa de   poetul-jurnalist  prea  incomod,   vânat  și  de  serviciile secrete austro-ungare  pentru     propaganda de la societate Carpați. Lui Eminescu   i se face scârbă. Și începe să scuipe. Și-l scuipă, simulând   nebunia,   inclusiv pe Maiorescu.   Criticul  merita  scuipatul  poetului.                   

 In(amicul) lui,  Grigore Ventura, de față fiind  la Capșa se spune,   l-a turnat la  poliție.  De fapt chestiunea era  „programată”, după cum   afirmă   ultimele cercetări, de vreme ce   prietenul  lui  cel mai  bun,  admirabilul nuvelist Slavici, plecase în acele zile  să-și caute de sănătate,  lăsându-l acasă cu consoarta sa,  unguroaică.  Eminescu locuia  în gazdă la Slavici.                                                                                        

 Madame Slavici, probabil instruită   din timp de soț( și de serviciile secrete    austro-ungare,  credem  noi)  i-a   trimis   egy levél   lui    Maiorescu (Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că foarte reu.)        Criticul,   „convins”  mai demult de  nebunia   lui Eminescu,   achitase  deja  suma de  trei sute de lei  pentru   camera la spitalul  Caritatea.  Și culmea  cinismului, în vreme ce ziarele adverse deplângeau  îmbolnăvirea poetului,    singurul  ziar care tăcea  ca grohăitorii  în  porumb,  era  Timpul la care lucrase  și unde fusese  rapid   înlocuit.                                                                                                                                  Creatorii adevărați  sunt  idealiștii țicniți.  Ei  nu urmăresc  prin creațiile lor  scopuri mercantile, asta-i face  țicniți și temuți.  Sunt în raport cu noi, într-un anume sens , niște sfinți.                                                                                                                           

 În vremurile  noastre  moderniste  și postmoderniste    creația spirituală  a devenit îndeosebi  comercială.  Capătă valoare, nu   literatura  adevărată, ci  cartea care  se vinde. Și   în postmodernitate  se  vinde literatura de consum. Literatura de  consum  e  o  creația   facilă,  cu subiecte  ușoare,  povești de doi  bani, fără multă cultură,   romane  scrise  rapid ca  celebrele Almanahuri  din  vremea  comunistă sau   ca rubrica  „Știați că … ”     ori  „Diverse”  ținută  de Petre Mihai  Băcanu la România liberă. Sau  ca  un banc  nou   ori    răsuflat  spus   ignoranților  în tren.                                    

 Literatura de consum   nu e   muncă asiduă  de scriitor adevărat. E  făcătură  de  jurnalist de tabloide. Un roman   bun  trebuie să   transmită un mesaj, să deschidă o  fereastră,  să  lumineze   orizontul asupra   unei  lumi posibile, să  trimită  un con de lumină prin care să vezi  lumea cum nu ai mai văzut-o   niciodată până atunci...                  
  

 Să faci  dintr-un fapt divers un roman e o creație  kitsch. Literatura de consum excelează  în această direcție.  De pildă,  romanul   Lizoanca( autor:   Doina Ruști),   nu redă nici pe departe lumea abrutizată a satului  românesc, ci  doar o poveste de tabloide, anume   o fetiță de 11 ani  a îmbolnăvit de sifilis  bărbații dintr-un  sat.              
 

 Cazul  în sine  e șocant, ar fi putut  face  într-adevăr o dramă,  dacă…, dar nici măcar nu aduce toate personajele specifice  satului românesc  în scenariul romanului, cum de pildă   face   Titus Popovici  în   cea mai celebră  nuvelă a sa Moartea lui Ipu.     Din  romanul  Lizoanca   lipsește un  personaj  fundamental al   satului  românesc -  preotul.  Fără acest personaj  și fără un mesaj  sociopolitic evident   sau măcar o viziune   psihologică  clară,  romanul  rămâne,   o poveste de tabloid,  la fel ca romanul lui Dan Lungu  -   Sunt o babă comunistă și  ca multe alte  romane  ale literaturii de  consum care  este acum  pe val.  Oare  s-au  epuizat toate dramele  și tragediile umane  și n-au mai rămas decât   subiectele de tabloide?                                                     

 A vinde spiritualitate și   cultură  lumii  occidentale,  suprasaturată de propriile  kitsch-uri,   prin  recunoașterea  valorii literare adevărate  e cel mai  bun   mod de a-i da cezarului ce-i a cezarului.  Creatorul trebuie să-și asigure cumva   minimum de trai.                                                                                                                               Dar, din păcate,   în cele mai  multe cazuri,  consacrații mioritici  se întâmplă să fie umflați  cu   multă  publicitate de  partid .  „Valoarea”   creației   se datoreze,  nu muncii asidue  și talentului, ci,     în cele mai multe cazuri,  aderării   la o gașcă  culturală  profitoare, hiene   hrăpărețe ce se înfruptă   hulpav  din   bugetul culturii  deservind  un personaj   politic  sau devenind poeți  și  scriitori  de partid, de regulă ai  partidului  aflat  la putere.  Apoi schimbă   macazul. Se încurajează astfel  un cult al  profitului fără muncă.                                                                                                                    

 O  industrie imagistică   explozivă se întrece în a ne vinde   povești de  tabloide.  Scriitorii  nu se lasă mai prejos  și,  pentru  un pumn de arginți, exaltă  în    „nemuritoare”   opere povești de  doi lei.                                                                                     

 Cei mai  mulți  din  corifeii culturii  s-au manifestat ca poeți de curte ai mult iubitului  conducător  și a   stimatei savante,    propagandiști  înfocați sau duplicitari  ai    PCR –ului, dar imediat după revoluție  și-au  renegat   orice creație  curtenească cu toate că au rămas în antologii  omagiale.                                                                              

 Puțini  au fost din cei care nu s-au dezis de omagierea conducătorilor comuniști. Iertată-mi fie digresiunea , dar era cumva  necesară  spre a  distinge spiritul idealist de  cel  negustoresc, mercantil .                     

***

                                                                                                                                                                   
 

Nu  doar cearta dintre soți   ne face să  credem în   falsitatea sentimentelor Elenei Andreevna  față de soț, ci și un  sentiment  vădit de afecțiune  față   de Astrov,  chiar mai mult decât o simplă simpatie.                                                                                            

 Stârnită de Andreevna,  Sonia,   îndrăgostită   de doctor, îl   prezintă  pe    Astrov  ca  pe  om   dedicat   naturii,  îndeosebi   pădurii.  Nu   întâmplător  femeile își   întorc fața   de la  Serebreakov,    bătrânul  savant  închipuit ,    spre  doctorul  Astrov.           Simt în el  pe  bărbatul  autentic, nefalsificat, cel  ce este, nu cel care pare.  Astrov este  idealistul,   savantul  dedicat  bolnavilor și pădurii,  fără a părea și fără a se  grozăvi. E  vegetarian  și   mare  iubitor al naturii.  Are o pepinieră  și o pădure   de treizeci de  hectare pe care a cumpărat-o și de care se îngrijește .                                       

  În furibunda  goană  după aurul verde,  negustorii  din  tipologia  lui Lopahin (Livada cu vișini)  au început să doboare cu  topoarele  toate pădurile.  Astrov,   ecologistul,   replantează  pădurea acolo unde a fost tăiată. „Mi s-a spus că dumneavoastră sunteți   îndrăgostit de pădure. […]  Pădure și iar pădure. Îmi pare că e monotonie”, îi replică Elena Andreevna.                                                                              

  

 Fără îndoială,  femeile sunt atrase     de bărbații   cu capul în cer, acești superbi visători  idealiști, dar  blestemați  țicniți  ca acest  doctor Astrov. Sau ca   poetul nostru  Mihai Eminescu. Din   multe  considerente,  idealiștii ar putea fi adevărații masculi  Alpha, dar , deși  femeile   iubesc idealitatea lor, nu-i iubesc pe ei,  nu se pot dedica lor.                                                                                                                             Polarizarea femeii  se îndreaptă spre omul  materialist,   omul cu bani,  nu spre idealistul cu capul în nori. Dar dacă nu ar exista acești  idealiști  ce ar fi lumea   oare?        Fără  idealiști  lumea  ar fi    o mocirlă   materialistă  plină de  Lupahini , de  Serebreakovi , de Venturanieni   și de multe alte canalii care   mișună  ca   moluștele   pe  plaiurile  mioritice.                                                                                                    

 Idealiștii   nu trăiesc mult.   Marea masă  materialistă  nu-i  iubește. Ei sunt,  fie   asasinați , fie  închiși   în casa  cu nebuni. Așa s-au întâmplat lucrurile cu   toții marii  idealiști ai lumii: Socrate,  Isus, Eminescu,  Gandhi și  mulți   alții  care au crezut în idealitatea, într-o  lume mai bună și mai dreaptă.                                                                          

 L-a  iubit Veronica pe Mihai   Eminescu ca om sau  a  iubit  idealitatea  lui, cerescul lui spirit? Ca o ironie a sorții!  Veronica  îl numește  în una din scrisori Iubitul meu ideal.  Îl  iubește Elena Andreevna pe  Astrov  sau iubește idealitatea lui  - spiritul  lui  ecologist? Vom vedea.               

                 Vasile Anton Ieșeanu, 12 decembrie 2013, Iași