Moto: „Vezi aici, Antime, coliba asta, aici am stat o iarnă atunci
când cu colectivul.” -Emilian Marcu
Libertate și
bunăstare
Comuniștii au
determinat, prin luarea cu forța
proprietății individuale și impunerea, tot cu
forța, a proprietății comune - o
aservire socială aproape absolută. Fără mica lui
proprietate, fără minimum de subzistenţă individul este
aservit, în mod absolut. Libertatea individului este anulată aproape
complet.
In comunism individul
nu mai produce bunuri de consum pentru sine, ci pentru
partidul stat, respectiv, în cazul religiei pentru sectă.
Exploatarea omului de către om, până la urmă cât de
cât, umană se transformă în exploatarea omului de către stat
- „cel mai rece dintre monștri reci”, cum îl numește
Nietzsche. Statul comunist, mai mult decât statul
democratic este un monstru impersonal. Un iad de lux îl
numește Emilian Marcu într-un roman omonim. Patronul este
totuși o ființă
umană.
Când nu mai ești
stăpân pe un minimum de
mijloace de subzistență, nu mai ești liber.
În pofida multor
doctrine filosofice despre libertate, ca de
pildă cea a stoicilor care susțin că libertatea nu e
legată de nicio condiționare exterioară, ci e o
stare ideală de detașare de lume, eu am altă viziune
asupra libertății. Libertatea socială, nu cea de pustnic stoic,
este legată nemijlocit de a avea. Liber este omul care
posedă mijloace de subzistență. O frunză în bătaia
vântului este acela care nu are un nivel minim de bunăstare
socială.
Omul este un animal social,
iar societatea este constituită în proporție de
peste șaptezeci la sută pe voluptățile
materiale. Nu toți avem, la fel ca stoicii,
vocația de a trăi ca schivnicii, ci vrem ca în scurta noastră
viață să trăim în bunăstare, cel puțin la nivel mediu și să ne
bucurăm de libertățile care ni le oferă un anumit grad
de
bogăție.
Starea de serenitate
este imposibilă în societate și neconformă cu
psihologia majorității. Nu poți să rămâi indiferent, ca
înțeleptul stoic, la freamătul social sau la
aservirea unei comunități printr-o formulă
politică
extremistă.
Formele politice extremiste,
constrâng și reduc la minim
libertățile individuale, reduc
gândirea la rațiunea dirijată
de păstor asupra turmei - o turmă și-un
păstor. În formele extremiste, fie de dreapta, fie de
stânga, apare dictatura care organizează societatea de
regulă în formațiuni paramilitare. Toate regimurile
politice extremiste au minimalizat dreptul de a
poseda libertate individuală, organizând
indivizii în turme, de regulă în formațiuni de tip
militarist - legiunea - cuibul de legionari,
detașamente, etc., comuniștii - celula de partid,
detașamente de pionieri, gărzi patriotice.
Represiunea sexuală în
comunism
Fundamental în
constrângerea individului din regimurile extremiste ca și în organizațiile
religioase este reducerea libertăților sexuale. Și
religia creștină, ca și alte religii și
comunismul a restrâns libertatea
sexuală. Represiunea sexuală a luat
forme aberante în comunism.
Relația impusă de
religie și comunism era cea naturală
- monogamia heterosexuală, considerată
singura formă de iubire, ce nu era contra firii. Infidelitatea de
cuplu deși condamnată și de biserică și de
regimul comunist este tolerată. Familia, clamată mereu
de comuniști ca celulă de bază a societății, în
care apartamentul devine, nu cuibușorul de nebunii, ci
ferma de reproducere umană, un echivalent evident a
familiei creștine.
Sub
pretextul etic înalt de promovare
a valorilor familiale socialismul a
urmărit un scop pervers - acela al
reproducerii. Comunismul avea nevoie de tot mai mulți aserviți,
de roboți umani de oameni egali în sărăcie după patul
lui Procust.
În acest sens au
inventat medalii de merit pentru mamele
eroine cu trei clase de merit după
numărul de copii născuți și crescuți . Mamele eroine la
fel ca animalele trebuiau să nască cât mai
mulți copii. Anul și cârlanul spune înțelepciunea
populară.
Așadar, iată o temă
dramatică pe care Dan Lungu a eludat-o cu o mare
ușurință. Ar fi putut, de pildă,
face din Emilia o mamă eroină.
Și atunci nostalgia babei era îndreptățită. O mamă
cu mulți copii plecați să slujească la
stăpânii din Occident. Iată noua liberate. Și ea rămasă
acasă, cu nepoței trimiși de fii și fiicele
din străinătate la bunica să-i crească,
privind zilnic la medaliile pe care Ceaușescu i
le-a dat și să lăcrimeze rememorând câte pelinci (pe
vremea acea nu existau pampers capitaliști) scutece,
suzete, biciclete, cratițe cu mâncare a făcut pentru
copii ei , cum i-a șters la fund, cum le făcea baie și cum nu
mai știa cum să se împartă să-i împace pe fiecare și cât de
emoționată a fost când a primit ordinul „Gloria Maternă.”
Asta da, nostalgie pentru comunism. Și acum
face cu nepoții ce a făcut toată viața. Căci, nici la
bătrânețe, bătrână nu are parte de odihnă și face ce a
făcut toată viața – să crească copii.
Generațiile care nu au
cunoscut adevărata față a comunismului vor
crede că baba comunistă al lui Dan Lungu e
o zăludă care mai mult se
fandosește și mimează nostalgia după
mărețele binefaceri ale epocii de aur decât
suferă în mod real. Vor dori
tinerii să cunoască în real
acel regim în care nu faci nimic și
joci table la
serviciu?
Dacă relațiile
adultere heterosexuale erau admise, deși vehement sancționate
la partid, relațiile homosexuale erau condamnate chiar
cu ani grei de pușcărie. Ca și biserica,
comuniștii au respins sodomia. Puterea
comunistă voia sfințenia bărbaților și femeilor
și un șeptel uman cât mai
mare. Partidul comunist era în toate –
în anusul bărbaților și în vaginul
femeilor.
Controlul relațiilor de
sodomie și al avorturilor era exercitat de
vajnicii securiști. De aceea nu ne miră că cei de
SRI-ul de azi exercită aceleași controale de
„siguranță națională” de tip
securist.
În democrație,
libertatea individuală e legată nemijlocit de a avea.
Omul care dispune de mijloace de subzistență fără a fi nevoit să-și
vândă forța de muncă, fără a fi deposedat de
produsul muncii sale prin muncă la patron, este un om
liber.
Munca prestată
în folosul altuia în procesul exploatării omului de către
om, cum o numește Marx, îl face
să sufere, pe cel care își vinde forța de muncă,
de nevroza alienării. Cum s-a dovedit, Marx s-a înșelat
amarnic.
Nu exploatarea omului de
către om, nu munca la patron i-a indus alienarea ci
aservirea absolută a forței de muncă concomitent
cu reducerea libertăților individuale
la nivelul zero, cel mult la libertatea turmei
dirijată și controlată. Comunismul a generat cel
mai mare grad de alienare a
individului.
Legătura dintre a avea și gradul
de libertate se află într-o relație constantă de
proporționalitate directă. Cu cât bogăția
crește cu atât libertățile cresc. Individul bogat
are implicit mai multe și mai mari
opțiuni de alegere. Dar, atrăgea atenția
Socrate în antichitate - nimic fără măsură.
Și bogăția peste măsură te poate face captiv în singurătatea
opulenței.
Libertatea, bunăstarea
și simțul moral
Așadar, adevărata
libertate a ființei umane o conferă
calea de mijloc. O clasă de mijloc – nici prea bogată, nici
săracă - impune nu doar o conștiință a libertății,
ci un anume simț și statut
moral. Să nu depinzi financiar de
nimeni, să-ți fii propriul meu stăpân aceasta este marea
șansă de a trăi liber și onorabil și onest
viața. Dacă nu poți face bine, să te abții de a face rău.
Asigurarea propriei bunăstări
conferă individului uman cea mai optimă paradigmă existențială
și un simț moral adecvat - acela de a face
bine, nu în sensul milei creștine, pe care mulți români au
înțeles-o la fel ca Becali - ci în a contribui
la binele social, dând dovadă de curaj civic în lupta
cu abuzurile și nedreptățile comise de autorități, de
talent și creativitate și dăruire spre
împlinirea binelui.
Cu adevărat puternic este
omul demn cu un înalt simț al dreptății,
al luptei drepte pentru bine, adevăr, dreptate și
frumos.
Prin extensie, putem afirma că,
popoarele mici pot fi la fel de puternice ca și
cele mari, dacă clasa politică este o formată din
oameni de caracter, cu înaltă ținută morală,
dedicați trup și suflet propășirii poporului. Munca
e prima exigență a implementării la nivel social a acestor virtuți.
Viața omului e în general lipsită de sens. Ceea
ce dă sens vieții e munca și cu osebire munca creativă.
Principiul prim al
existenței umane
Bertrand Russel
numește actul creativ principiul prim
al ființei umane, fie că actul creator se petrece în
sfera politică, în știință sau în artă. Actul creativ,
spune filosoful englez, îl eliberează pe
omul pasionat cu adevărat de creație de
dorința de proprietate. Wow!
Ce act creativ face
omul politic român, când, la el, principiul prim
este dorința de proprietate sau când, principiul
prim, la impostorul literar este dorința de apune
mâna pe o sinecură de la stat?!
Eternă va
rămâne în conștiința publică caracterizarea
făcută de Eminescu oamenilor politici
români. Eternă ca o emblemă. Etern josnic va rămâne
și comportamentul lor. Toți pe buze-având
virtute, iar în ei monedă calpă / Chintesență de mizerii de la
creștet până-n talpă / Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască /
Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască (Oare
Eminescu se referea la Vasile Blaga sau la Traian Băsescu?!)
[…] Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. Stârpiturile
din fruntea …O, Doamne! Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
țara mea…
Despre fericirea
și nefericirea unui popor
Cel mai
nefericit popor este acela care renunță la cele
patru categorii morale fundamentale, în favoarea răului,
minciunii, nedreptății și urâciunii.
Binele presupune o
anume stare de fericire socială, virtute, eliberare de griji
și nevoi și succes în viața indivizilor. Cu adevărat fericit
e acel popor, la care politica se confundă cu o administrație
bine înțeleasă al cărui țel este de a asigura
comunității naționale mai multă bunăstare și mai multe
avantaje sociale, impunând prin exercițiul administrativ corect
și oamenilor acelei comunități un spiritul civic
ridicat.
O societate bună e o
societate administrată de indivizi responsabili și
independenți, de omeni politici care, prin
intermediul dialogului liber de orice constrângeri și
interese oculte, o fac pentru bunăstarea generală.
Or, la oamenii
politici români, trebuie să recunoaștem cu amărăciune,
iresponsabilitate e cu atât mai mare cu cât
funcția politică implică mai multă putere.
Ar trebui să luăm exemplul
elvețienilor, dar suntem atât de departe de standardul lor moral, de cinstea și
corectitudinea lor, atât de departe de spiritul lor civic,
atât de departe de bunăstarea lor încât nici până la
sfârșitul veacurilor nu vom reuși să devenim un
popor
fericit.
Oamenii de
rând privesc la cei de sus și-i imită
în tot ceea ce fac bine și vor să facă și ei bine. Și la fel,
privind în sus la clasa politică îi imită
pe imoralii care provoacă răul și vor face
și ei la fel.
Binele,adevărul, dreptatea și frumosul sunt etici morale
ale umanului implantate în rețelele
neuronale fundamentale ale individului uman. Încă de la
vârsta când dată cu capacitatea copilului de a raționa
apare și capacitatea de a discerne binele de rău, adevărul
de minciuna, ceea ce-i drept de ceea ce nu-i drept, frumosul
de urât. Adevărul este norma aserțiunii.
Dreptatea ca imparțialitate sau ca
echitate exclude părtinirile, interesele personale sau
de grup. Toate categoriile de etici individuale
sunt într-o relație de proporționalitate directă.
Nivelul binelui social este nemijlocit
legat de gradul de adevăr
și dreptatea pe care parlamentul, guvernul le
promovează, iar instituțiile abilitate le pun în aplicare.
Frumosul social este consecința
firească a întronării acestor etici într-o
societate. Abdicarea de la aceste principii morale provoacă
în plan social mari abuzuri, corupție și
distorsiuni, iar în planul creației estetice -
kitschul.
Promovarea
impostorilor în politică din tipologia lui Agamiță
Dandanache pe baza bilețelului roz devine
o absurdă fatalitate mioritică, iar în alte
domenii de interes politic, ca de pildă la Institutul
Cultural Român, adevărate oaze pentru politruci
de teapa lui Patapievici.
Geniul lui Caragiale a
surprins latura cea mai josnică a omului mioritic ( și nu trebuie
să ne supărăm! ) - egoismul dement.
Arta, într-o societate distorsionată moral de
politic, nu mai este o creație competitivă a esteticului
ci o competiție a cumetriilor politice în care își fac loc impostorii
literari, scriitorii mediocri, lipsiți de valoare, care s-au
înmulțit ca ciupercile după revoluție – Căci, întreb la
ce-am începe să-ncercăm în lupta dreaptă / A turna în
formă nouă limba veche și înțeleaptă?
Despre bine, adevăr, dreptate
și frumos
O societate care
respectă în mod real normele morale de bine,adevăr,
dreptate și frumos , coagulează prin sentimentul de comuniune o
lume solidară la bine și rău. Dimpotrivă,
societatea care nu respectă la un nivel
rezonabil aceste norme morale e
societate scindată, dezbinată și dacă e să uzităm de un
termen din psihiatrie e o societate schizofrenică
care duce un război absurd
al tuturor împotriva tuturor ce conduce societatea
spre haos social.
Să ne închipuim poporul ca pe o
mare familie! O familie în care tatăl este
un alcoolic iresponsabil,(alcoolismul reduce la
minim simțul moral), grobian, incult, primitiv și hoț, iar mama nu există
real (frica de sancțiuni îi paralizează reacțiile
și ripostele critice). Ne putem imagina ce fel de
familie generează o astfel de familie în plan social.
Extinzând judecata la nivelul națiunii vă
puteți imagina în ce stare se află societatea
românească la momentul actual?!
Binele social
contribuie, fără îndoială la binele individual.
Bunăstarea socială contribuie la bunăstarea
individuală. Un anumit nivel de bunăstare îl absolvă pe
individ de tentația de a-și însuși bunuri ce nu-i
aparțin, de a face compromisuri sub
presiunea nevoilor nesatisfăcute, de a se lăsa aservit, dacă
este un om cu simț moral și nu o
persoană nevrotică ce suferă de lăcomia irațională.
Lăcomia este demența egoistului. Ar trebui să luăm
aminte la popoarele cu dominantă rațională ridicată, în
speță la neamurile germanice, la care spiritul de
economie ca disciplină autoimpusă a devenit o trăsătură de
caracter.
Bunăstarea
realizată prin munca onestă, prin
sudoarea frunții, impune și un anumit spirit de
cumpătare și moderație financiară. Și mai cu
seamă generează, prin exercițiul economiei
materiale, un anumit statut moral și
o anume valoare vieții Autoritatea morală a individului
conferă cea mai mare valoare vieții
umane.
Fii risipitori
Risipitori sunt cei care au
obținut totul fraudulos - în speță la noi
miliardarii de carton de după revoluție și politicienii
care și-au constituit marile averi jefuind banul
public. Și după cum s-a văzut mulți s-au sinucis.
Efectul de bumerang este o armă incontrolabilă de conștient.
Inconștientul monitorizează totul. Este,
dincolo de voința noastră conștientă, justiția
imanentă care condamnă. Abdicarea de la fundamentele
morale bine, adevăr, dreptate frumos induc
depresii ce nu mai pot fi stăpânite. Ar trebuie să ne facem în
fiecare seară bilanțul zilei ca Pitagora.
,,Să nu primeşti sub pleoapele-amorţite somnul,
Mai înainte de a parcurge de trei ori fiecare din faptele cotidiene:
Pe unde-am încălcat binele? Ce-am făcut? Ce datorie lăsat-am
Neîndeplinită. Şi astfel, începând cu cea dintâi, să le străbaţi pe toate;
Iar de-ai săvârşit greşeli să te mustri, dar te bucură singur,
De faptele folositoare. Trudeşte pentru aceste învăţături;
să le aplici – ele să-ţi fie Dragi: vor îndruma şi pasul tău pe urmele
virtuţilor zeieşti.
’’(Versurile de aur, 40-45, Pithagoras)
Învățătura lui
Pitagora rămâne pentru ființa umană un exercițiu moral ce
trebuie cu tenacitate urmat. Stimate
român iubitor de bine ți-ai făcut bilanțul etic pe ziua
de azi? În general, noi
mioriticii avem tendința de a
fi risipitori, nu avem exercițiul cumpătării și economiei
banilor albi pentru zile negre. Asta pentru că la mulți
mioritici, bunăstarea s-a constituit, nu prin sudoarea frunții,
ci prin cumătrii politice și inginerii
bugetare.
După Kant,
bunăstarea este o datorie a individului
care trăiește într-o societate liberă.
Bunăstarea nu-l face captiv ca pe bogatul extrem și nici
lipsit de libertate cum îl face sărăcia extremă
pe individ - gata a fi aservit oricând.
Bunăstare ca posesie a
bogăției e calea de mijloc a existenței umane care îi
conferă libertatea în plan social, refuzul
de a fi aservit de tentații nefaste
și opțiunea de a-și afirma social capacitățile
creative.
Libertate și autoguvernare rațională
Libertate individuală îl
face, în democrație, pe individ să fie propriul lui
stăpân să trăiască autonom , ca în tradiția
kantiană. Această libertate îi impune oricărui
individ dintr-o societate democratică
autoguvernarea rațională.
La americani autoguvernarea
rațională începe la
majorat, la 18 ani, moment când
familia întrerupe întreținerea progeniturii. Educaţia americană
are în vedere pregătirea tinerilor
pentru asigurarea bunăstării proprii
după vârsta majoratului. Pragmatismul
american impune autoguvernarea
rațională a tinerilor spre a-și
asigura propriile mijloace de
existență La noi se practică
infantilizarea, prin
protecția progeniturii până la vârsta maturității depline.
Autoguvernarea rațională
înseamnă în primul rând afirmarea moralei
tolstoiene – aceea a conștiinței libertății. În
viziunea titanului de la Iasnaia Poliana, conştiinţa
libertăţii este ,,cugetul curat, conştiinţa de binele şi răul
făptuit ”.
Are
Traian Băsescu conștiința răului social făptuit
în cei zece ani de exercițiu prezidențial? Nici nu știm
dacă acesta are o conștiință. Lăcomia dementă îi anulează ca
la alcoolici conștientul și conștiința
umană. Beția puterii cumulată cu beția alcoolică
generează comportamentul cel mai
iresponsabil.
Ce știm este că
puterea i-a conferit o libertate nelimitată
conștiinței sale. După chipul și asemănarea lui, mulți portocalii complici
și slugi demente devotate s-au manifestat
abuziv în societatea românească.
Are liberalul Crin Antonescu
conștiința răul făptuit asupra propriului partid? E greu
de crezut de vreme ce liderul liberal, sub
influența nefastă al lui Traian Băsescu, a distrus
partidul.
Conștiința libertății impune
limite libertății omului. Dar, într-o societate
democratică este posibilă și libertate
conștiinței, ca aceea din viziunea dostoievskiană fără
o autoguvernare rațională, când individul sau
grupul( gașca) dă frâu liber instinctelor
primare.
Când afirm că omul
democratic trebuie să se autoguverneze rațional, afirm
că el trebuie să-și asume existența fără a apela
la nicio altă autoritate care să-l aservească, cu atât mai
puțin la divinitate. Numai
că, autoguvernarea rațională nu privește
doar individul, ci este absolut necesar
să fie manifestă în primul rând în actul
guvernării politice de la cel mai înalt nivel până la cel
local. Dirijată de interese oculte guvernarea
politică nu mai este rațională. Este
irațională și de multe ori absurdă.
În această situație
autoguvernarea rațională a individului este
distorsionată în așa măsură de corupția politicului, încât
omul se simte abandonat tocmai de cei pe
care i-a votat să-i apere interesele.
Nevroza socială
și apelul la Tatăl Ceresc
Atunci nu mai are a face
cu autoguvernarea rațională și se
îndreaptă spre mila divină ca la o ultimă speranță. Apelul la Tatăl
Ceresc îl face dependent și aservit, nu
Divinului, ci preoților lacomi. În aceste
condiții autoguvernarea rațională devine superfluă, iar
individul se lasă prins în
capcana iraționalului. E o formă de
aservire, poate cea mai subtilă, dar nu mai puțin perversă.
Eminescu atrăgea atenția
încă din 1974 că – „religia e o frază de dânșii inventată”,
dar noi nu-i mai luăm în seamă avertismentul înțeleptului poet și
continuăm să credem în această iluzie a Tatălui
salvator, și prin urmare, imposibil să ne
autoguvernăm rațional, deși multe popoare au ajuns la
înalta etică a autoguvernării raționale.
Dacă
avem conștiința curată, dacă avem capacitatea de a
vedea limitele libertății, dacă suntem capabili de a ne
autoguverna fără a comite vreo nedreptate asupra
semenilor, dacă posedăm dorința reală și
capacitate creativă de a contribui cu ceva la
binele aceste lumi, dacă răspunsurile noastre la evenimente
sunt corecte, atunci nu trebuie să ne temem de nimeni
și de nimic, cu atât mai puțin de Dumnezeu.
Destinul
fast sau nefast ni-l programăm singuri,
căci o nedreptate comisă cândva cu gândul
sau cu fapta se întoarce mai devreme sau mai târziu sub forma răsplății.
Prin urmare, întâmplările vieții care ne afectează destinul noi înșine
le proiectăm în viitor.
Am observat
la tinerii români o înclinație
tot mai accentuată spre misticism.
A ne lăsa soarta în mâinile Domnului e
modul omului cel mai lipsit de virilitate de a se
ascunde cu capul în nisip și a se lăsa în voia
sorții. Bărbăția nu constă în cât de mare e
penisul sau cât de sfarmă piatră este individul, ci
în capacitatea de a se autoguverna rațional.
Autoguvernarea rațională exclude teama de
divinitate și închinarea la icoane.
Și asta pentru
că autoguvernarea rațională e în relație biunivocă cu
statul moral al individului. Statul moral conferă
încredere și autoritate fără forța puterii.
Forța individului constă în
a fi stăpân pe sine și a nu
abdica de la principiile etice ale luptei drepte. Nimic
și nimeni nu mă poate cumpăra, nimic și nimeni nu mă
poate aservi.
Asta face din
bărbatul ce se autoguvernează
rațional - adevăratul mascul
dominant, nu șmecherul lipsit de caracter, arogant ce se
dovedește de o îngrozitoare lașitate.
Noi românii suferim
de angoase sociale mai abitir ca alte popoare. Temerile noastre,
induse de guvernările aberante, sunt mai mari și
mai angoasante și asta face din noi un popor nevrotic,
vulnerabil și ușor manipulabil. Suntem tot mai
predispuși la a ne întoarce fața
la Dumnezeu și a ne accepta soarta - așa a fost
să fie!
Principala
vină de această stare nefericită a
nației române e clasa politică, dar starea
deplorabilă a nației s-a făcut
cu complicitatea noastră a tuturor. Am acceptat cu
atât de mare ușurință să ne conducă, în locul oamenilor de
caracter, cu înaltă ținută morală -
indivizi corupți, hoți, impostori și trădători de neam și
țară.
Indivizii umani
care nu se pot autoguverna rațional sunt
dependenți toată viața de cineva -
de familie, de unchi, de nevastă. Sau ca în cazul lui Dan
Lungu de cumătrul
liberal.
Când omul este
dependent de un anume individ e ca și cum ar
fi un handicapat social. A depinde de bunul plac
al conducătorului infailibil sau de
guru sectei, care îi dă sau nu după bunul lui plac și comite
abuzuri după abuzuri, inclusiv sexuale ca în
cazul lui David Berg, conducătorului sectei Copii
Domnului, sau ca în cazul lui Nicu Ceaușescu,
„prințișorul”, face din omul autonom un aservit.
To be a man!
Să fii om! Așa scrie pe toate frontispiciile de învățământ american.
Să fii om înseamnă să ai
capacitatea de a fi individ autonom.
În toate regimurile
politice extremiste, abuzurile sunt
justificate de cei care le comit și acceptate tacit
de aserviți. În structurile politice de tip
extremist ca și în sectele religioase oamenii își pierd
treptat statutul de ființe umane și se
metamorfozează în ființe inferioare -
animale de circ în cazul comunismului cu grandioasele parade
omagiale pe stadioane, în kileri la comandă
atât în cazul extremei stângi
sau al dreptei. La fel, în cazul sectei, omul
se metamorfozează în zombi.
Lipsit de mijloacele de
minimă subzistență în comunism, individul este
aservit aproape absolut, devine un robot care
răspunde prompt la comenzile abracadabrante
ale conducătorului. Pe scară ierarhică ceilalți
mici ceaușei se manifestau mai fanatic și
mai abuziv decât marele Conducător.
Ca în Evul mediu,
unde iobagul era dependent de boierul care îi dă
sau îl lasă să moară de foame. Așa a făcut Ceaușescu cu poporul
român. Luându-ne dreptul de proprietate,
Ceaușescu a dispus după bunul lui plac raționalizare
alimentelor și înfometare. Omului i
s-a luat practic dreptul la viață. În aceste
condiții pentru a supraviețui, omul este dispus să facă orice compromis.
Face pact cu diavolul își vinde și sufletul pentru un blid de
mâncare. Aservirea în comunism a devenit
aproape
absolută.
La asta s-a adăugat tortura
psihică - nesfârșitele și absurdele
ședințe, amenințări cu pușcăria mai mult sau mai puțin
voalate, respectiv, în cadrul sectei, cu pedeapsa
divină. Și sectele religioase și formele
politice extremiste induc frica
existențială prin aservire și copleșitoarea
supraveghere
informativă.
Sociologul și baba
comunistă
Pe sociologul Dan
Lungu nimic din toate acestea nu l-au interesat
cu atât mai puțin tragedia țăranilor români, cei mai năpăstuiți
în regimul comunist, constrânși la condamnări
cu închisoare pentru că au „furat” de la CAP câțiva
știuleți de porumb?! Aproape jumătate din
țăranii români au fost condamnați în
comunism cu închisoare. Aservirea prin stigmatizare
a luat forme paroxistice.
Dar comuniștii au avut în vedere o dublu
scop fariseic. Cine să mai muncească pământul în
arșiță sau frig, pe ploi sau pe viscol dacă i-ar fi
închis în pușcării pe țărani? Au găsit o
formulă de un cinism extrem -
aceea de a-i condamna „la locul de muncă”. Bieții țărani nu
puteau să se revolte . Aveau copii la orașe
și riscau să atragă asupra lor răzbunarea
comunistă - anume să-i de afară din serviciu, cum de fapt au
și făcut cu mulți care au comis vreun gest
de lese-majesté la adresa vreunui corifeu
ceaușist,
abuziv
De fapt, bieții țărani
„furau” din produsul muncii lor, din dreptul ce li se
cuvenea și pe care partidul-stat îl lua cu japca. În
perioada crizei alimentare, Ceaușescu a transformat țara, din
lagăr comunist în pușcărie comunistă. Totul pentru export ,
totul pentru victoria socialismului.
În plină criză alimentară, țăranii
sacrificau animalele pentru nevoile proprii și ale copiilor
lor de la oraș, în pofida interdicțiilor legilor comuniste
aberante. Pentru încălcarea legilor i-a
determinat să recurgă și la condamnarea de facto a
țăranilor și confiscarea animalelor, crescute cu greu pentru
nevoile familiei.
Dan Lungu nu a înțeles
marea tragedie a țărănimii, nici înainte, nici în perioada de
tranziție, deși baba lui comunistă provine de la țară. Din acest
motive, baba lui e falsă, iar romanul o maculatură de propagandă
electorală
liberală.
Dan Lungu n-a
vrut să știe nimic despre drama
țăranului român. Poate s-a născut la
oraș, poate era unul din privilegiații
nomenclaturii locale pentru care gospodăriile de partid
asigurau toate bunătățile.
Cumătria
mioritică, o relație mascată
în comunism, devine în
democrație o relație la vedere, manifestă public, ba chiar de
mândrie „patriotică”, spre a se cunoaște de relația suspusă,
cu nașul, cu baronul liberal al puterii locale. Sau ca
în cazul fratelui președintelui României, Mircea Băsescu
cumătria cu interlopii din clanul Bercea Mondialul.
Familia Băsescu va rămâne etern în istoria
noastră rușinea națiunii
române.
Sociologul nu s-a
aplecat asupra fenomenului tragic al
țărănimii, în schimb a scris un studiu la
fel de superficial ca și romanul Sunt o babă
comunistă despre colaborarea scriitorilor cu
nomenclatura comunistă.
Am spus superficial,
fiindcă cercetarea se reduce la a se ghida după sociologii și
psihosociologii francezi ca Bernard Lahire, Jean-Paul Codol,
Joseph Kasterrstein și a cita copios din jurnalele mai
multor autori români ostracizați de cenzura comunistă
- Augustin Buzura, Mircea Zaciu, Adrian Marino,
Gheorghe Grigurcu, Vasile Andru, și
alții.
În moto-ul din partea întâi
a eseului, despre scriitorul mediocru din comunism care
urmărește o funcție, Dan Lungu se vizează chiar pe sine.
Ce ironie a sorții! Să fii tu însuți ceea ce ai
încriminat cu dezgust la scriitorii din perioada
comunistă.
Există două
șanse în a te afirma ca scriitor: fie ești un autor de
valoare autentică cu gândire influentă asupra
spiritului uman și atunci obligi politicul să te curteze, ca de
pildă Băsescu pe Mircea Cărtărescu (deși în cazul lui Mircea
Cărtărescu a fost mai degrabă o simbioză
nefastă cu regimul mafiot băsist, ca de altfel și în cazul celor
doi filosofii aserviți puterii băsiste - Andrei Pleșu și
Gabriel Liiceanu), sau țarul Putin pe scriitorul rus
Valentin Rasputin; fie pentru a te afirma social,
conștient fiind de mediocritatea literară, să faci
sluj și devii obedient liberalului pentru o sinecură la
stat.
Despre arta cuvântului,
capodopere și maculatură
Nu poți să faci din
artă un scop atât de meschin, anume obținerea unei
sinecuri, fără să suporți consecințele. A face din
artă un scop mercantil e ca și cum ai
coborî sacrul în profan. Arta literară nu mai este artă, ci
doar maculatură.
Arta cuvântului este
prima manifestare a Divinului – „La început a fost
Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și cuvântul era Dumnezeu.”
Ori te dedici voluptății spiritului, ori „voluptății
materiale”, cum spune poetul Daniel
Corbu.
Un scriitor cu talent
autentic, dedicat spiritului, nu urmărește banul ca
scop al creației literare, nici funcția publică,
nici vreo sinecură de la cumătrul politician, ci urmărește,
prin scrierile sale, să deschidă noi orizonturi ale
cunoașterii cu care să influențeze cultura , să dezinhibe mentalitățile
anchilozate, să dea o nouă orientare eticii și
esteticii, să promoveze teze mai realiste despre
munca umană și despre bani, să emită
observații și cugetări mai profunde despre aventura vieții
noastre scurte pe acest pământ.
Dar pentru
asta trebuie să fie dotat
cu o cultură vastă. Fiecare dintre noi cei care
încercăm a accede în cultură trebuie, înainte de
a încerca a scrie, să ne raportăm la Eminescu care citea
într-un an cât alții într-o viață.
Plăcerea cititului e
prima condiție pentru oricine vrea să ajungă scriitor.
Această plăcere a cititului trebuie să te
prindă în vraja cuvântului scris din copilărie și să
continue toată viața. Plăcerea scrisului – aceea de a
împărtăși virtualilor cititori
- ideile, viziunile, profețiile, vine apoi de la sine.
Cine are cu adevărat ceva de spus
în literatură o spune cu talent și cu profunzimea gândirii. Cine nu,
scrie maculatură. Mulți se grăbesc să publice, crezând că
asta le aduce notorietatea și statutul de vedetă
literară. Superficialitatea conduce inerent la eșec. Să amintim că
Eugen Barbu a scris și rescris de unsprezece ori Groapa,
până a ajuns la forma care l-a făcut scriitor
iar Orhan Pamuk a lucrat șase ani la Muzeul inocenței pentru
care a primit Premiul Nobel, iar Kant în pofida insistenței
admiratorilor săi de a publica nu s-a lăsat prins de
graba consacrării. Ernest Hemingway a scris și rescris
Bătrânul și marea de douăzeci de ori . Mediocritatea
babei comuniste al lui Dan Lungu e conferită și de
această superficialitate a romanului. Nimic dramatic în roman,
nimic remarcabil.
Nu poți să fii
scriitor autentic cu un pospai de cultură, redusă doar la ce
ai învățat în facultate. Așadar ești scriitor sau pari a
fi? Să faci sluj politicului ca să visezi că ești
scriitor?!
Despre oportunism,
parvenire și arivism
Cum, „dezgustul meu din suflet
să-l împac prin a mea minte”? exprima
Eminescu schizofrenia minții slugarnice. Cum
poate o minte umană să împace dezgustul din
suflet cu etica rațională? Duplicitatea schizoidă e forma mentis a lingăului.
Niciodată
nu am putut înțelege mintea ipocrită care
fuzionează dezgustul etic cu lingușeala. Nici pe
a celui care dă sărutarea lui Iuda și își vinde
fratele pentru o mână de arginți. Nici invidia
cătrănită de ură, nici lauda fariseică.
De multe ori, de foarte multe ori
am simțit cinismul vânzării chiar din partea acelor
cărora le făcusem din inimă bine și mai cu seamă din
partea unor „prieteni apropiați”, pe care i-am
descoperit că figurau ca informatori pe statul de plată
al securității.
Din păcate, pentru noi
românii, cei mai mulți farisei se regăsesc în sfera politică.
Oportunistul nu are discernământ moral, nici în gândire, nici
în comportament, nici atitudine față de ceilalți.
Oportunismul e trăsătura fundamentală a
arivistului și a parvenitului. Se adaptează la varii
situații cu rapiditatea nevăstuicii.
Multe tipologii de parveniți le
regăsim în personaje din literatura noastră, ca
să dăm doar câteva exemple -
Dinu Păturică (Nicolae Filimon – Ciocoii vechi și noi),
Stănică (George Călinescu - Enigma Otiliei), chiar
și Rică Venturiano (I.L Caragiale – O noapte furtunoasă).
Apariția frecventă în
literatură română a tipologiei arivistului și
parvenitului ne induce ideea deloc
fericită că personajele de acest gen s-au înmulțit din păcate
în societatea românească. În ce categorie intră Dan Lungu,
veți judeca singuri, citind și următoarele
părți ale eseului.
Bibliografie:
1) Emilian Marcu - Iadul de lux, Ed. Junimea , 2004, Iași
2) M. Eminescu - Poezii,Ed. Cartea Românească,
1984,
București
3) Ion Banu - Filosofia greacă până la Platon, Ed.
Științifică și Enciclopedică, 1979,București
4) Dan Lungu – Construcția identității într-o societate
totalitară,ediția a 2-a, Ed. Universității „A.I. Cuza” , 2012,
Iași
5) Dostoievski - Jurnal de scriitor, Ed. Polirom,
1998,Iași
6)Lev Tolstoi – Jurnal, Ed. Ideea Europeană,2011,
București
7) Mircea Flonta - Kant în lumea lui și în cea de azi, Ed.
Polirom ,2005,
Iași
8)Denis De Rougemont - Elveția sau istoria unui popor
fericit, Ed. Univers,1996,București
9) Anton Hügll, Poul Lübke – Filosofia în secolul XX, Ed. All,
2003, București
VASILE ANTON IEȘEANU, 27 IUNIE 2014, IAȘI
