Cenzura DNA pe site-ul Rețeaua literară!

  

     

În data de  14 august 2014  am  încercat să postez  pe  site-ul  Rețeaua literară  un text  intitulat -    

„Laura Codruța Kövesi - Muma pădurii - patroana duhurilor rele...Din DNA!”

                

   La fiecare încercare de postare  apăreau același  fenomene -  sintaxa   frazei schimbată – adică ordinea  cuvintelor  în frază, scrierea   cu litere  mari  la mijlocul  propoziției, schimbarea   abrevierii   din   DNAîn ADN.  Cenzura e  o încălcare  gravă  a Constituției, a  liberei exprimări și informări.        

           Am muncit  o jumătate de oră să corectez textul postat care cuprinde doar   câteva fraze  -  http://filosofie-si-literatura.blogspot.ro/2014/08/laura-codruta-kovesi-muma-padurii.html .      

             Asta  mă face să cred  că tocmai  cineva  „ocult”   care  are aceste posibilități a făcut-o.   Din acest motiv   cred  că site-ul  Rețeaua  literară e   controlat  de   DNA , SRI sau   oamenii  de   pe   internet al  lui Băsescu. 

   Drept urmare a postării   textului „Laura Codruța Kövesi - Muma pădurii -patroana duhurilor rele...Din DNA!” ,  în care   o parodiam  pe  șefa DNA,   am fost suspendat de pe site-ul  Rețeaua literară.      

         Nu pot să cred  că  poetul  Gelu  Vlașin  dă curs     cenzurii controlate electronic  doar   pentru că  am  asociat-o pe Laura Codruța  cu    Muma pădurii. Cenzura e  primul semn că democrația  e gata să sucombe.                                       

   Vă întreb , d-le  Gelu Vlașin  cine   controlează acest site? DNA, SRI sau oamenii președintelui?! 

           Pe lângă faptul că mi-au maltratat textul și   am fost nevoit să-l corectez de mai multe ori,  mi-au postat instant de treizeci de  ori. 

           Am încercat să șterg  măcar unul din texte   dar  se ștergeau toate.  

       Mi se pare cea mai mare   impietate  ca, în  democrație, să  fie   instaurată,  mascat,  cenzura  electronică.   Vi se pare   normal să fie cenzurată  o mică parodie?  Vi se pare normal să fiu  suspendat de pe site  pentru  asta?!               

 Vasile Anton Ieșeanu, 21 august 2014, Iași      

Laura Codruța Kövesi sau Muma pădurii

            În mitologia românească are semnificația femeii slute, urâtă și păroasă, care sperie oamenii.

           Laura Codruța - femeia codrului sau „muma pădurii”. 

 Legenda spune că, atunci când ești vizitat de muma pădurii, nu ai voie să rostești mai mult de trei cuvinte. 

  Dacă rostești mai multe îți ia glasul cum încearcă să le ia vocea  celor de la Antena 3 .

             Muma pădurii este patroana duhurilor rele. Din DNA!

Vasile Anton Ieșeanu, 10 august 2014, Iași  

Nu mai suporți televizorul? Nu mai vrei să vezi imagini? Citește eseul: „Decât în împărăţia lui Hades, mai bine porcar…”

Cartea mea ..., Cum să scriu un eseu..., doar cu 15 lei o poți avea. Comandă acum!  Comandă cinci exemplare pentru doar 50 lei. Trimite comanda pe email:antonvasileiasi@gmail.com  

Moto: ,,Dacă  moartea   e sfârşitul neechivoc  şi definitiv  al existenţei, se pune întrebarea dacă e un lucru rău să mori’’?                                                                                                      Thomas Negel

Din povestirile Mariei: 

,,Cred că aveam vreo şapte ani, eram, dacă îmi aduc bine aminte, în clasa întâi când am conştientizat moartea. Nu mai ştiu de unde îmi venise ideea asta. Poate am văzut  vreo înmormântare, poate am discutat cu vreo colegă căreia îi murise mama…, poate am visat, poate am avut  un coşmar… . Nu-mi amintesc cu precizie. Ce îmi amintesc este faptul că m-a obsedat o săptămână de zile. Îmi ziceam: dacă tot murim ce rost mai are să trăim? Cu trecerea timpului am uitat treptat de această obsesie a morţii’’.                                                                           

  La o vârstă un pic mai mare, la zece ani, filosoful spaniol Fernando Savater, la fel ca Maria, în una din angoasele copilăriei, conştientizează şi el moartea ,, şi eu o să mor’’. Dacă Maria a conştientizat-o, la doar şapte ani, e încă o dovadă că fetele se maturizează, cu cel puţin trei ani, înaintea băieţilor. Conştientizarea propriei morţi, spune filosoful spaniol, ,,a fost momentul în care, în sfârşit, am început să gândesc’’. Certitudinea personală a morţii, afirmă în continuare Fernando Savater ,,ne umanizează, ne transformă în oameni adevăraţi, în muritori’’ (Fernando Savater - Întrebările vieţii, Ed. Arc, Bucureşti, 2000, p.27).

Plotin a realizat această conştientizare, la vârsta de opt ani, când mergea la dascălul  lui de gramatică: ,,se ducea la doica lui şi îi dezvelea sânii, dând să sugă;dar spunându-i-se într-o zi că este un copil rău,i s-a făcut ruşine şi a renunţat’’(Pierre Hadot - Plotin sau simplitatea privirii, p. 142).                        

De aici rezultă două concluzii: prima - momentul conştientizării morţii coincide cu ieşirea copilului din starea edenică,  când copilul mănâncă din pomul interzis (a se vedea că acest moment nu  are nicio  conotaţie sexuală cum ne-a   făcut să credem Sf. Augustin şi după el, toţi teologii; sau poate are, numai  ideea în care  acest moment coincide cu pubertatea);  a doua -   începerea  formării  raţiunii şi a discernământului moral.                    

 Formarea  raţiunii înseamnă cunoaşterea şi decelarea  binelui  şi  răului.  A doua  concluzie este că, la fete,  momentul  acesta este  trăit  înaintea băieţilor, cu  unu până la trei ani. Prin urmare, faptul că Eva a mâncat mai întâi, îndemnată de şarpe  (a se vedea în şarpe efectul puberal) denotă că mitul biblic  afirmă un adevăr biologic, anume că fetele se maturizează psihomental înaintea băieţilor.                                                                         

Femeile  nu   îşi pun probleme  filosofice, de genul, dacă viaţa are sens sau nu. Ele o trăiesc pur şi simplu. Şi o trăiesc  mai altruist  decât  bărbaţii, dedicându-se creşterii şi  educării nepoţilor. Totodată ele consumă,  în general, droguri uşoare  -  alcool, cafea, ţigări  în cantităţi mult inferioare  bărbaţilor (în general, jumătate din cea consumată de bărbaţi).

Din aceste considerente şi din altele, femeile trăiesc, în medie, cu  5-10 ani mai mult decât  bărbaţii.      Sensul vieţii este dat de un scop, de o ţintă pe care vrei s-o atingi - profesiunea aleasă,  creşterea şi educarea copiilor, realizarea socială, căsătoria sau renaştere spirituală, ca în cazul lui Tolstoi. 

Apoi, după ce scopul a fost atins, ce mai e de făcut? Acum nu mai am nici un scop şi nu-i mai găsesc vieţii vreun sens. Parcă nici mâncarea nu mai are gust. Ce îmi mai place este doar cafeaua şi ţigara, dar nu ştiu dacă acestea sunt plăceri, dacă nu cumva am devenit dependent de aceste vicii şi dacă nu le identific drept plăceri.

Nu mai sunt plăceri, au devenit un fel de automatism, o dependenţă de aceste droguri: cum mă scol îmi fac cafeaua şi îmi aprind ţigara. Dependenţa de ceva sau de cineva să fie toată filosofia vieţii? Acum au apărut nepoţii. 

 Ocuparea timpului cu creşterea şi educarea lor mi-a creat o nouă dependenţă de viaţă. Le sunt absolut necesar, ies  la plimbare  în parc sau la locurile de joacă. Dar după ce vor creşte şi nu vor mai avea nevoie de mine, ce-am să fac?!... O să-mi aştept moartea?! Nu trebuie s-o  aştept!  Moartea vine  totdeauna pe  neaşteptate….  A fi util până în ultima clipă a vieţii este adevărata  trăire a ei.

Iuvenal afirmă că ,,bătrâneţea este mai îngrozitoare decât moartea’’, dar nu specifică de ce este  mai îngrozitoare decât moartea.  Ea este mai îngrozitoare decât moartea  pentru  bătrânii bolnavi, îndeosebi  pentru cei  bolnavi de degenerescenţă  mintală (Alzheimer) sau alte boli incurabile.    

 Pentru un  bătrân sănătos fizic şi mintal, bătrâneţea este  un stadiu de tranziţie spre o nouă libertate, nu-i doar  antecamera morţii.  Cel mai îngrozitor  lucru  nu este moartea ci pierderea minţii. Socrate afirma că: ,, cea mai mare nefericire ce poate  lovi un om este aceea de μισόλογος,’’     (Lev Şestov  -  Noaptea din grădina Ghetsimani, p. 470). Poţi să pierzi tot, avere, glorie, părinţi, fraţi surori, copii, patria, toate acestea nu înseamnă nimic, dar dacă aţi pierdut raţiunea sau renunţaţi de bunăvoie la ea (alcoolicii şi cei ce se  droghează) ai pierdut  totul.

Iov a pierdut totul - avere, copiii, a fost lovit de boli, dar nu şi-a pierdut  credinţa şi mintea.  Iov îşi blestema ziua în care  s-a născut, dar nu a abdicat  de la credinţă şi mintea lui în pofida nenorocirilor nu a luat-o razna. Nu  ne  putem controla mintea; mintea este aceea care ne controlează pe noi.  Nu putem  şti când mintea o ia razna. Depresivii nu-şi pot conştientiza nevroza (decât în cazuri excepţionale, spre exemplu cum sunt medicii profesionişti), cu atât mai puţin psihoticii.

Mulţi, mai ales dintre nevrotici,  nu găsesc vieţii vreun sens. Dar viaţa  nu are sens dacă nu-l  găsim  noi.  Ar însemna să admitem viziunea absurdă  că,  moartea este ţinta vieţii.  Poetul-filosof  Lucian Blaga  recomanda tinerilor să găsească ,,un înţeles vieţii’’.

George Coşbuc, care vedea  viaţa drept o luptă, recomanda la fel:,,Iar de n-are scop  viaţa / fă să aibă clipa scop’’. Viaţa este scumpă şi   frumoasă  când ne luptăm  cu greutăţile ei, nu când trăim la dolce vita. Momentele cele mai fericite din viaţa omului  sunt acelea când  omul  realizează, prin capacităţile sale mintale şi fizice, prin  propria sa muncă  ceva util celorlalţi, când iese învingător dintr-o încercare dramatică a vieţii, când îşi aduce aportul creativ  în lume. A lăsa  moştenire  o cât de mică creaţie spirituală, reprezintă adevăratul  sens al vieţii. Cantonarea în materialitatea instinctuală a lumii înseamnă nimicnicie şi abrutizare.

In Mitul lui Sisif, Albert Camus găseşte absurdul vieţii în faptul  că lumea, adică societatea nu reuşeşte  să satisfacă nevoia de sens a individului. Dar de ce societatea, lumea, Universul trebuie să dea sens vieţii noastre? Dacă acceptăm ideea  că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa  şi dacă cunoaşterea ne-a făcut egali cu  El, atunci de ce aşteptăm ca Universul, lumea  să dea sens vieţii?       

În această  situaţie  noi trebuie să dăm sens vieţii.  Chiar de nu am fi fost creaţi de un zeu, dacă am fi evoluat din maimuţă, faptul că avem minte, voinţă  şi  liber arbitru, ne conferă, spre deosebire de oricare alte vieţuitoare,  această  aroganţă divină, de a da  noi înşine sens  vieţii. Din aceste considerente, nu putem să subscriem  viziunii lui Camus şi cu atât  mai puţin  sofisticii lui Thomas Negel, anume: ,,ceea ce facem acum nu va mai conta peste un milion de ani’’(Thomas Nagel - Veşnicie întrebări, p. 29).  

Contează foarte mult ce facem, aici şi acum,   pentru omul de peste un milion de ani. Altfel, nu ar  mai conta nimic din trecut şi din istoria omenirii.  Dar contează, foarte mult, idealul,  pentru noi înşine. A trăi pentru ceva,  respectiv, a avea  un  ideal (unii pot trăi pentru bani, mâncare, distracţii facile, dar e un drum înfundat) sau pentru cineva (o mare iubire) e ceea ce dă sens vieţii umane.                                                                                            Cel mai important lucru e să trăieşti pentru un ideal (un ideal, nu o utopie).  Un ideal poate fi scopul suprem spre  care se îndreaptă asiduu, perseverent o conştiinţă prinsă într-o activitate creatoare.                                                                                            

Adler a  descoperit  sensul vieţii  în ,,sentimentul de comuniune socială’’.  Acest sentiment  se naşte  cu deosebire în ritualuri.  Ritualul este  văzut de vechii  greci ca fiind una din cele patru nebunii divine. Alături de nebuniile profetice, poetice, erotice, Socrate o numeşte nebunia ,,iniţiatorului întru misterii’’ (Anton I Adămuţ), ,,nebunia rituală’’ (Dodds). Este o nebunie ce vine de la  zeul Dionysos. În ritual, în sentimentul de comuniune socială, simţi  cu adevărat trăirea  vieţii.                                           Nebunia rituală este un  admirabil exerciţiu de comuniune socială. Regimurile  extremiste  de dreapta (fascismul)  sau de stânga (comunismul) au excelat în aceste ritualuri, ceea ce-i conferea individului un sentiment de apartenenţă  la un grup, de  apărare în faţa  angoaselor existenţiale  şi-i dădea  iluzia, de sens al vieţii, individului anxios.                                                            Deşi, democraţia  este  regimul politic   ce corespunde  cel mai bine mentalului uman,  are   mari defecte  psihologice, le-aş numi, prin  promovarea  unui profund şi puternic individualism  de  anvergura  supraomului lui Nietzsche şi absenţa ritualului de grup. Absenţa ritualului  diminuează    sentimentul  de comuniune socială, dezvoltă  anxietăţile, nevrozele  şi  amplifică sentimentul acut a lipsei de  sens vieţii.

În democraţie, singurele organizaţii,  care practică  ritualuri, sunt lojele masonice, biserica şi discotecile.  Deşi există, la  tineri îndeosebi, o asociere de grup, absenţa ritualului de coagulare,   fac  grupurile  rapid dezintegrabile. În această situaţie, tinerii se simt abandonaţi, nu găsesc sens vieţii şi devin vulnerabili, gata oricând să cadă pradă viciilor, drogurilor, (mai nou etnobotanicilor)  şi  perversiunilor sexuale.                                        

 O aspiraţie excesivă (care depăşeşte capacităţile financiare, fizice, psihice mintale),  conduc  inerent  la eşec. De regulă, eşecul generează nevroza şi implicit sentimentul absurdului. Idealul, pentru om, poate fi faima, plăcerea, distracţia, luxul, triumful  sau simpla supravieţuire, dar omul a fost predestinat cunoaşterii şi, adevăratul ideal îl găsim în cunoaştere şi muncă.

Viaţa e un fenomen biologic  serios, nu doar la dolce vita, dar  nimeni  nu poate renunţa la  spiritul ludic, la  momentele de distracţie.  Calea de mijloc e cel mai bun şi mai eficace panaceu pentru  minte, inimă şi cuget. În aceasta constă, de altfel, şi selecţia naturală la oameni.  Extremiştii  vieţii, fanaticii muncii sau  depravaţii, ies  inerent  din calea de mijloc şi din uman  şi suportă consecinţele excesului.                                    

A conştientiza moartea înseamnă a filosofa, iar a filosofa, după Platon, înseamnă: ,,a te pregăti pentru moarte’’ (Phaidon). Eu am altă viziune asupra gândirii: cu adevărat începem să gândim, nu când conştientizăm moartea, ci când începem să iubim, când ne îndrăgostim.   

Gândirea este legată nemijlocit de Eros şi de viaţă şi nu de moarte. Dar poate că moartea e momentul când începem cu adevărat să iubim. Cei care au trăit ELM (experienţe la limita morţii) şi-au reevaluat atitudinea etică faţă de aproape, ca şi când învăţătura lui Isus, iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, le-ar fi fost implantată în acele momente de moarte clinică.  

Ne putem imagina propria noastră înmormântare? Stephen Covey ne propune un asemenea exerciţiu, adică să începem viaţa cu gândul la final, spre a ne face conştienţi de zădărnicia acumulării de averi: ,,Cineva a întrebat pe altcineva la moartea unui prieten comun: <<Cât a lăsat? A lăsat totul>>’’ (Stephen Covey - Eficienţa în şapte trepte,  p. 84).                                   

   Primul care a scris despre moarte a fost Epicur. Cine altcineva putea să scrie decât un filosof al plăcerii. Recuzând mocirla hedonistă, care, conform şcolii hedoniste ar duce la suicid, Epicur susţine că viaţa plăcută constă în preponderenţa plăcerilor katastematice, ce pot fi prelungite la infinit, (pe care noi le identificăm cu plăcerile spirituale), asupra plăcerilor kinematice - plăceri senzoriale trecătoare.                                        

 A căuta plăcerea şi a fugi de suferinţă, aceasta e morala epicuriană.  Dar filosoful  grec  se referă la plăcerile spirituale. A alerga după plăceri senzoriale - băutură, mâncare, ×sex, chiar dacă nu conduc la suicid, conduc, inerent, la moarte prematură (care-i tot  o sinucidere din excese bahice sau pantagruelice).                Desăvârşirea plăcerilor înseamnă, ca în alte filosofii etice greceşti, a atinge ataraxia, o înţelegere superioară a vieţii, moment ce  induce starea de linişte şi imperturbabilitate; aceasta, după greci, ar fi cea mai înaltă formă de fericire şi adevăratul obiectiv al viţeii. Ataraxia impune stabilirea limitelor vieţii, eliminarea fricii de moarte, renunţarea la dorinţele inutile şi la falsele satisfacţii. Epicur  în Scrisoare către Meneceu, susţine că,  ideea morţii, (pe care numai oamenii o conştientizează), nu trebuie să  ne facă să renunţăm la fericire şi la plăcerile vieţii.         

 Dar ataraxia, după cum a dovedit, Ion Biberi, în studiul său Thanatos, această forma mentis, pretinsă de vechii greci şi de Epicur că ar fi apogeul plăcerilor, se instalează, cu adevărat, doar la cei care trăiesc sau au trăit experienţa morţii: ,,Inerţiei din epoca anterioară i-a urmat un calm lânced, o dorinţă de repaus, o groază de efort şi de mişcare’’ (In Biberi - Thanatos,  p. 51).       La Epicur, ataraxia înseamnă, în plus, cultivarea prieteniei. Adunând în grădina lui adepţi, Epicur a găsit cel mai bun remediu împotriva singurătăţii - cultivarea prieteniei.                         La tinereţe, prieteniile se leagă lesne, dar la bătrâneţe, oamenii nu se mai vizitează decât doar din interes sau dacă, asemenea lui Epicur, deschid o şcoală de filozofie.                                    

 Plotin, în ultima parte a vieţii, suferind fiind, era ocolit de discipoli şi de prieteni. Încercarea lui Epicur de a ne împăca cu ideea morţii, (Scrisoare către Meneceu) şi de a ne elibera de teroarea ei, cum că: ,,moartea nu înseamnă nimic pentru noi’’, nu are darul de a ne linişti: moartea nu doar că ne privează de plăceri, pe care numai viaţa ni le poate oferi, dar moartea înseamnă şi sfârşitul a toate, intrarea noastră în neant.                       
  Heidegger ne îndeamnă să gândim  moartea ca un orizont,  iar  profesorul  american  Stephen R. Covey  ne propune  să începem cu gândul  la final  şi să ne imaginăm propria moarte.   În fond, în această mişcare veşnică în spirală a vieţii, ca o istorie ce se repetă, fiecare individ nu reprezintă mai mult decât reprezintă o secvenţă din codul genetic, o infimă informaţie pierdută în eternitate. Din aceste considerente, moartea este un rău. Dar când existenţa devine o povară pentru alţii, moartea poate fi o izbăvire. Cu cât îmbătrânim mai mult, cu atât devenim o povară pentru familie şi pentru societate. Dar, de ce ne gândim la moarte, când conştientizăm că este răul cel mai mare al lumii? Spinoza o respinge vehement: ,,Un om liber, la nimic nu se gândeşte mai puţin decât la moarte, iar înţelepciunea lui nu este o meditaţie despre moarte, ci despre viaţă’’.                                           Şi totuşi, oamenii simpli, ţăranii noştri, când se apropie de limita biologică, conştientizează moartea şi se pregătesc minuţios pentru final. De aceea, respingem acest optimism al lui Spinoza; fiecare vârstă îşi are obsesiile ei. Copiii nu conştientizează moartea sau, ca în povestirile Mariei şi scrierile lui Fernando Savater, doar unii o conştientizează. Tinerii trăiesc atât de plenar sentimentul de comuniune socială, în cercul de prieteni, încât arareori, doar unii izolaţi, conştientizează limitele vieţii.               

 Maturii sunt prea prinşi în mrejele plăcerilor kinematice şi katastematice să o conştientizeze. Când  omul se apropie de vârsta a treia sentimentul lui Thanatos devine covârşitor. Or, singura salvarea în faţa acestui sentiment copleşitor este cultivarea prieteniei. A rămâne singur în faţa lui Thanatos, când acesta pune tot mai mult stăpânire pe conştiinţă, înseamnă a trăi angoasele înspăimântătoare ale morţii. Viaţa e un film care se apropie de Sfârşit.                                                                               

Depănarea  amintirilor cu un prieten face bătrâneţea suportabilă. Cu toate acestea, pe patul de moarte, nimeni nu-ţi poate alina anxietatea morţii iminente, nici chiar prietenii. Deşi înconjurat de prieteni, Aldous Huxley se foloseşte de o doză de mescalină, spre a face  trecerea,  dincolo, mai uşoară. Cu toate acestea, spaimele morţii nu-l ocolesc, cel puţin asta subînţelegem din cele descrise de soţia sa Laura, în This Timeless Moment: A Personal View of Aldous Huxley: ,,Buza de jos a început să se mişte ca şi cum s-ar fi luptat să respire.[…] Tremurul buzei de jos a durat puţin şi a părut să reacţioneze perfect la ceea ce spuneam. […].Tremurul a încetat, respiraţia a devenit tot mai lentă şi n-am mai  văzut  nici un semn de contractare, de zbatere. Atât doar, respiraţia a devenit tot mai lentă…’’  (Stanislav Grof - Călătorie ultimă (dincolo de frontierele morţii, p.505-506).        Este viaţa, chiar şi pentru reversul plăcerilor existenţei, preferabilă morţii? Răspunsul îl dă eroul grec, Ahile. La invocarea spiritelor de către Ulise, falnicul erou îi mărturiseşte că ar prefera să fie, în lumea asta, ultimul porcar, decât erou în lumea lui Hades. Dar cu siguranţă, cel care exprimă această aserţiune este Homer (nu Ahile), fondat pe spiritul raţionalist grec.

Aşadar, viaţa eternă, poate fi o şansă a decodării  ADN-ului uman.  Viaţa eternă de dincolo este sau poate fi  o  fascinantă iluzie. Viaţa  trebuie trăită, la maxim, aici şi acum.  Reuşita vieţii eterne, aici pe Pământ, ne poate vindeca de iluziile vieţii eterne de dincolo.

  Dacă lumea de dincolo nu există, ci e doar o iluzie, indusă de religii, de anxietatea existenţială şi angoasele morţii, de ce murim cum murim, căci fiecare murim după cum am trăit, adică, după cum ne este sufletul?

Bibliografie:

1.      Fernando Savater - Întrebările vieţii, Ed. Arc, Bucureşti, 2000 

2.      Pierre Hadot- Plotin sau simplitatea privirii, Ed.Polirom, Iaşi, 1998

3.      Platon -  Phaidon

4.      Lev Şestov  – Noaptea din grădina Ghetsimani (Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei, Ed. Polirom, Iaşi, 1995  

5.      Anton I- Adămuţ -  Seducţia ca spaţiu al cenzurii, Ed. Junimea, Iaşi, 2004

6.      E. R. Dodds – Grecii şi iraţionalul, Ed. Polirom , Iaşi, 1998   

7.      Stephen Covey – Eficienţa în şapte trepte, Ed. Allfa, Bucureşti, 2000     

8.      In Biberi – Thanatos, Ed. Curtea Veche, Bucureşti,2000

9.      Stanislav Grof -  Călătorie ultimă -  Dincolo de frontierele morţii, Ed. Elena Francisc, Bucureşti,2007

 Vasile  Anton  Ieșeanu, 8 august 2014, Iași   

Evoluează omul spre viaţa eternă?(Eseu din cartea - Cum să scriu un eseu...)

Cartea mea ... , doar cu 15 lei o poți avea. Comandă acum!  Comandă cinci  pentru doar 50 lei. Trimite comanda pe email:antonvasileiasi@gmail.com  

     

                    

Moto: ,,După ce Domnul a vorbit în chip potrivit despre împlinirea timpurilor, Salomeea a întrebat: Până când vor muri oamenii? şi a răspuns Domnul: Până când voi femeile veţi naşte! […] Şi când Salomeea întrebă când aveau să se vădească lucrurile pe care le cerea. Domnul a zis: Când haina ruşinii va fi călcată în picioare şi cei doi vor deveni unul, iar bărbatul cu femeia, nici bărbat, nici femeie’’.  

                                                                        Julius Evola

Izgonit din Eden, omul a ajuns, prin cunoaşterea binelui şi răului, asemenea lui Dumnezeu,  o fiinţă autonomă. Împiedicat să ajungă, în rai, direct  la Pomul vieţii, omul  a ajuns  în cele din urmă prin propria sa voinţă şi cunoaştere. Odată decodificat programul genetic, omului i se deschid perspectivele vieţii veşnice şi totodată, a zeificării fiinţei umane. Tehnologia acţionează asupra sa ca bagheta magică a vrăjitorului  - totul e posibil  din punctul de vedere al  hi-tech-ului.  Dar tehnologia e doar o  baghetă de vrăjitor ce  amăgeşte  şi iluzionează; ea poate  ascunde  capcane fatale  pentru fiinţa umană. ,,Fuziunea genetică, afirmă John Naisbitt este cea mai copleşitoare  şi mai puternică  deprindere dobândită de către om de la fisiunea atomului încoace’’ (John Naisbitt - Megatendinţe, p. 121).                

Prin cunoaştere, omul are de ales, între bine - să fie creator asemenea lui Dumnezeu -  şi rău, să fie distrugător asemenea lui Lucifer. Care din cele două tendinţe va învinge nu se ştie. Odată descoperit, Pomul vieţii, perspectiva de a trăi veşnic este deschisă şi odată cu vieţuirea eternă,  puterea omului va deveni imensă. Dar, va şti omul ce să facă cu această putere dată de cunoaştere? Va fi capabil să stăpânească forţele răului ce rezultă din cunoaşterea realităţii? Va putea să fie Stăpân  al Binelui  şi Răului?  ,,Se ştie că avântul extraordinar al tehnologiei în ultimele două secole nu s-a tradus printr-o dezvoltare comparabilă a omului occidental. De altfel aşa cum   s-a remarcat <<orice inovaţie comportă un pericol de moarte colectivă>> (André Varagnac)’’ (Mircea Eliade - Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Universitas, Chişinău, 1994, p. 2).

Folosite fără înţelepciune, dacă se va lăsa dominat de Rău, forţele acestuia  îl   vor  împinge, încet dar sigur,  spre autodistrugere. Poate din această perspectivă s-a născut, în Biblie, acel bizar mit cu şi mai ciudata interdicţie dată primilor oameni  de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului  şi de-a nu-l lăsa să se apropie de pomul vieţii să trăiască veşnic.

Oare nu ar trebui reconsiderat mitul biblic? Oare nu ar trebui să nu-l mai vedem prin prisma eroticului şi a păcatului originar (adică dacă omul va naşte cu siguranţă va muri)?

Oare interdicţia biblică, dată omului, să nu mănânce din pomul cunoaşterii fiindcă negreşit va muri, nu este  mai degrabă  un avertisment, anume că, ştiinţa ce aduce  binele, poate, în aceeaşi măsură, să aducă  şi răul.  La fel cum,  tentaţia pentru  viaţa eternă poate  să-i aducă  moartea,  autodistrugerea şi dispariţia ca specie?  

Un discurs mai expresiv despre binefacerile ştiinţei, dar mai cu seamă despre distrugerile catastrofale, l-am găsit concentrat în câteva fraze din Secolul intelectualilor, scris de  Michel Winock. ,,Marele război  şi revoluţia bolşevică ieşită din vintrele lui au precipitat bulversările care se anunţau în anii 1910. Cine mai putea proclama, pe ruine, încrederea sa în ştiinţă, binefăcătoarea omenirii, cum o făcuse cândva Renan în L’avenir de la science sau, mai încoace, chimistul Marcel Berthelot? Nu de mult sinonim al civilizaţiei, ştiinţa devenise de-acum înainte  pentru mulţi asociată cu distrugerea. Ea adusese tehnicilor de război o putere fără precedent, dar rămânea mută în faţa problematicii condiţiei umane’’ (Michel Winock - Secolul intelectualilor, Ed. Cartier Srl, Bucureşti, 2001, p.141).

    Socrate spunea că unui Zeu nu-i este îngăduit să mintă şi credem că acest avertisment rămâne valabil, mai cu seamă în zilele noastre. Dumnezeu nu l-a minţit, când i-a interzis omului să  mănânce din  pomul cunoaşterii binelui şi răului  că negreşit va muri.  Dumnezeu l-a vrut pe om inocent, să rămână etern  copil. El ştia că odată ce omul  a gustat din pomul   cunoaşterii binelui şi răului,  drum de întoarcere nu mai există  şi   pericolul de moarte colectivă a speciei umane,   creşte  inerent cu fiecare pas făcut în  cunoaşterea ştiinţifică a  realităţii.      

Decodarea pomului vieţii, recte a ADN-ului  nemuritor poate  însemna, pentru om, şi şansa  vieţii   veşnice, dar şi  moartea sa! Să ne amintim de mitul biblic şi de refuzul violent al lui Yahve de a-l lăsa pe om să ajungă la pomul vieţii să nu trăiască veşnic. ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci!’’ (Genesa (Facerea) 3, 22). Cu siguranţă  era  prematur  pentru om să  ajungă la pomul vieţii  şi să trăiască veşnic. Dar va fi viaţa eternă o fericire pentru  om? Oare săturat de zile nu-şi va dori moartea eternă?                                                        

 Fiecare pas făcut în cunoaştere, fiecare descoperire ştiinţifică aduce omului un bine mai mare, dar şi un rău mai mare. Din punctul de vedere al descoperirilor geneticii, cunoaşterea ne apare, prin viziunea mitului Evangheliei egiptene, mai mult decât o profeţie, ea ne apare ca o perspectivă dirijată a spiritului uman şi o programare a destinului omului. Iată cum, androginul, din mitul lui Platon (Banchetul), în perspectiva tehnologiilor geneticii moderne, va fi revitalizat.                                                                  

 Cum va fi revitalizat? Dacă clonarea nu pare a fi o soluţie viabilă, descoperirea celulelor stem pare să ofere soluţia pentru fiinţa veşnică. Drept urmare, înmulţirea sexuată la om nu va mai fi necesară.                                                                                            
       În această situaţie, femeia îşi va pierde rolul ei fundamental;   nemaifiind necesară speciei, va trebuie  să dispară. Dispariţia necesităţii sexului face inoportun sexul. Să rămână doar bărbatul nu e nici drept, dar nici oportun. Ce-ar face bărbatul cu sexul său, fără femeie? Sexul lui devine, la fel de inoportun. Atunci e nevoie de o nouă  fiinţă umană, o fiinţă fără sex, a căror plăcere se vor centra pe cele spirituale. Această fiinţă va trebuie să cuprindă în aceeaşi măsură spiritul masculin şi cel feminin.  Pe lângă mintea bărbatului va fi necesară şi mintea femeii. Ca urmare, va trebuie să apară o fiinţă de genul androginului, dar nu ca imaginaţia frustă a grecilor antici (ar fi o fiinţă grotescă, deşi prin această fiinţă  grotescă, grecii au intuit o fiinţă fabuloasă, capabilă să înfrunte zeii),  ci una care să fie umană, dar care să aibă un creier şi o minte dublă decât cea din prezent.                      

O asemenea fiinţă va fi cu necesitatea asexuată, nu hermafrodită cum au gândit-o grecii, ci aşa cum a spus Isus, în Evanghelia după Matei: ,,la înviere  oamenii vor fi ca îngerii lui Dumnezeu din cer’’ (Matei 22). Şi trebuie să vedem învierea, drept învierea fiinţei veşnice,  a unei  fiinţe umane fără sex.

 Sf. Augustin spune că raţiunea omului are două funcţii: una inferioară care judecă lucrurile sub aspectul lor pământesc, îndreptată spre acţiune, şi, alta  superioară, care priveşte spre realităţile spirituale. Aceasta raţiune superioară trebuie să conducă raţiunea inferioară. Ea poartă numele de înţelepciune. Dar, prin înţelepciune, nu se înţelege doar  cunoaşterea sistematică a realităţilor pământului,  nu înseamnă doar cunoaştere ştiinţifică  sau o minte inteligentă.  Înţelepciunea înseamnă ştiinţa morală care ne ajută să folosim cum se cuvine propriile noastre creaţii  şi creaturi, pentru a  ne face să fugim de rău şi să căutăm binele prin prudenţă, cumpătare, tărie, dreptate.  A fi  înţelept  înseamnă a avea discernământ moral.                       

 De nu vom folosi cunoaşterea cu înţelepciune Răul se va întoarce asupra noastră ca un bumerang; cei ce deţin puterea se vor abate de la calea de mijloc,  vor comite mai devreme sau mai târziu hybris-ul, cum spun grecii, iar lipsa de măsură, trufia îi va orbi şi nu vor vedea răul care îi macină din interior, aşa cum nici  oamenii  marilor  imperii nu au reuşit să vadă şi toate s-au prăbuşit ca nişte castele de nisip. ,,Dar Xenopol Zice: Trebuie să implicăm în factorii explicativi ai fenomenelor istorice hazardul. Nu sunt de acord’’. ,,E mâna divină probabil’’. ,,Sigur!’’ ,,Când Boussuet îi spune succesorului la tronul Franţei, în celebra lucrare, acea filozofie creştină a istoriei prezentată delfinului (Discours sur l’Histoire universelle, la un moment dat Boussuet întreabă: De ce se prăbuşesc tronurile şi tot el îi răspunde acelui tânăr:  Din cauza înfumurării, orgoliului stăpânilor regi care ofensează prin orgoliu majestatea divină. Asta e o explicaţie mistică. Explicaţia cauzal istorică e egal cu zero. Cauzalitatea naturală nici nu există de fapt. Dacă gândim în stilul lui Malebranche, ca să spui de ce se întâmplă un fenomen, trebuie să cunoşti cauza cauzelor, care e Dumnezeu, cauză unică ca principiu unic al tuturor lucrurilor)” (Petre Ţuţea - Între Dumnezeu şi neamul meu,  p. 68).                                                           

 Există dincolo de noi sau poate în noi,  în inconştientul colectiv, o instanţă morală care  plăteşte  şi răsplăteşte faptele şi gândirea  noastră. Calea de mijloc este linia mediană după care, orice specie se autoreglează spre a putea supravieţui. Omenirea este autonomă, dar nu independentă: ea este interdependentă; această interdependenţă obligă orice societate la autoreglare;  aceeaşi cale de mijloc, deşi mult mai sofisticată este folosită de inconştientul colectiv şi de raţiune spre  aducerea pe acelaşi curs al devenirii pe toţi cei care prin orgoliul şi trufia lor se abat de la ea.                                                                                                        Singura  formă  politică, care permite acest lucru, este democraţia, dar, din păcate, din cauza conducătorilor  legal aleşi, lacomi şi perfizi,  această formă  politică, ce corespunde cel mai bine minţii umane, se erodează până acolo, când omul ajunge să dorească dictatura.

   Divinitatea nu are nevoie să intervină, ocazional, în lume, aşa cum credea filosoful francez Malebranche, căci prin calea de mijloc a determinat autoreglarea (însăşi funcţionarea lumii programată la marginea haosului e o cale de mijloc).  Autoreglarea, conform acestui principiu, elimină, chiar violent şi radical, orice extremism, orice ieşire din umanitate ce poate fi  distrugătoare pentru specia umană. Totuşi omul actual, ca stăpân  al binelui şi răului,  poate  provoca distrugeri apocaliptice planetei.                                                                                          

 Calea de mijloc nu este doar un mijloc de autoreglare a socialului, ci şi a individualului; orice abatere de la calea de mijloc este sancţionată nu numai de conştient ci şi de inconştientul individului. Omul are posibilitate de a trăi veşnic, de a deveni el însuşi Dumnezeu sau cel puţin un zeu. Descoperirea celulelor stem este o cale a vieţii veşnice.            

 Cu toată împotrivirea Creatorului, omul a ajuns la pomul vieţii şi a început să mănânce din el. Dar ce va face omul cu o asemenea putere. Va avea el capacitatea morală de a stăpâni binele şi răul? Pericolele de moarte colectivă cresc, în aceeaşi proporţie, cu şansele de vieţuire şi de creştere a speranţei de viaţă. Speranţa medie de viaţa a crescut, de la 40 de ani în secolul al XIX-lea, la peste 75 de ani în prezent, tinzând ca omul să atingă limita biologică. Când omul,  prin  manipularea genetică,  va crea el însuşi fiinţe şi va face posibilă viaţa veşnică şi va fi  asemenea Creatorului, oare acel grup de oameni, care va deţine cheia şi secretul vieţii eterne,  nu va deveni prin asta, atât de vanitos,  încât să creadă că nu mai e nevoie de existenţa celorlalţi  şi va  trece  la exterminarea în masă?                                                    

 E un scenariu înspăimântător, dar  posibil!  Prin urmare, avertismentul biblic că, omul mâncând din pomul cunoaşterii binelui şi răului va muri negreşit, rămâne astăzi,  mai valabil ca oricând: cunoaşterea binelui şi răului îi poate aduce omului negreşit moartea (clonarea, manipularea genetică, dar şi invizibilii nanoroboţi ar putea constitui arme mortale) pentru specia umană. Intrate pe mâna unor indivizi, ce se vor erija în supraoameni, civilizaţia nanoroboticii ar putea constitui soluţia finală pentru om.                                                                           

 De aceea, interpretarea mitului că omul sortit veşniciei în rai, a fost drept pedeapsă pentru încălcarea interdicţiei, re-sortit vremelniciei ni se pare  total eronată. Ea pleacă de la teza ,,negreşit veţi muri dacă mâncaţi din pomul cunoaşterii binelui şi răului’’, adică au interpretat teologii  şi alături de ei Kirkegaard că  oamenii, din aceste motive au devenit muritori.                                 

 Cred că, acesta este mesajul biblic: cine mănâncă  din pomul cunoaşterii binelui şi răului  va muri negreşit  se referă,  nu ca indivizi, ci la specia umană. Şarpele le-a  spus adevărul. ,,Hotărât că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie, că în ziua când veţi mânca din el vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul’’ (Genesa [Facerea] - 2, 3).                

 Vă veţi întreba, cum m-am  întrebat şi eu, cum au ştiut cei care au scris biblia că în perspectiva milenară, cunoaşterea binelui şi răului îl va duce pe om la moarte. Dar vă întreb şi eu la rându-mi de unde ştiau aceştia despre  pomul vieţii, nu credem că pomul vieţii e o simplă alegorie, de vreme ce biblia ne spune că însăşi Creatorul îi barează omului  drumul, spre a nu mânca, să trăiască veşnic? Şi de aici putem deduce că omul a fost creat biologic muritor.  Iată că omul, prin cunoaşterea binelui şi răului, a  devenit nu numai ca El, ca Dumnezeu, dar a ajuns astăzi, în pofida  drumului barat de Yahve,  la Pomul vieţii.                                 

  Kirkegaard are totuşi o anumită reţinere când face această afirmaţie; el spune doar cu jumătate de glas,  recunoaşte că afirmaţia nu este în totalitate a lui, ci s-a  pus la mintea altora, adică a acceptat teza teologilor. ,,Dacă Adam (zic eu, ca să mă pun la mintea altora) n-ar fi păcătuit, ar fi păşit în aceeaşi clipă în veşnicie’’ (Søren Kirkegaard – Conceptul de anxietate,  p.133).  De aici şi filosoful de la Copenhaga,  intră pe făgaşul erorii. ,,În clipa când păcatul este instituit, vremelnicia este păcătoşenie […]. Consecinţa definirii vremelniciei drept păcătoşenie este moartea ca pedeapsă” (ibid. p. 133).

Adam a fost creat de la început  muritor şi nu cum ne-a fost indusă ideea de teologi că ar fi devenit muritor, drept pedeapsă pentru încălcarea legii raiului. Vremelnicia lui rezultă din însăşi faptul, că omul în rai nu a apucat să mănânce  din pomul vieţii şi nici nu putea mânca până ce n-ar fi mâncat mai întâi din pomul cunoaşterii binelui şi răului, să i se deschidă mintea. Abia după ce i s-a deschis mintea, i-a fost barat drumul către pomul vieţii.                       Dar acum, cine îi va mai bara drumul? Omul a fost programat genetic să fie muritor. Tot genetic el a  fost programat şi pentru cunoaştere.  Prin cunoaştere a ajuns la Pomul vieţii. El poate deveni nemuritor prin accesul la ADN,  dar la fel de bine se şi poate auto-distruge.                                                                      

 Va avea, omul, înţelepciunea  să meargă în devenirea sa pe calea de mijloc? Va avea  voinţa să nu se autodistrugă? Va avea, omul, tăria să atingă dumnezeirea, gustând din  pomul vieţii? Viziunea biblică pare astăzi o profeţie ce se vrea împlinită. Primul pas în cunoaştere a însemnat pentru om şi primul pas spre dumnezeire. ,,Domnul Dumnezeu a zis: Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să întindă mâna, să ia din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci’’ (Genesa - 3, 4).                                   

 Viaţa eternă  devine o necesitate pentru om în cucerirea spaţiului cosmic. Poate că  pomul vieţii  a avut acest scop. Căci la marile  distanţe cosmice, din Galaxie, e nevoie de o specie de fiinţe raţionale  care să  trăiască veşnic. Cine îl va mai împiedica acum pe om să ajungă la  pomul vieţii, când deja a decodificat  genomul uman, când cursa pentru clonarea umană   este un deziderat. Dorinţa  de-a trăi veşnic  nu mai poate fi oprită nici de  lege,  nici de vreun stat.                                                      

 Cunoaşterea, la care a ajuns omenirea, pare să împlinească profeţiile miturilor biblice. Dar, pentru a atinge acel stadiu al cunoaşterii absolute şi a deveni astfel, el însuşi, asemenea Divinităţii, va trebui să aleagă calea de mijloc a raţiunii, aceea a moralei  socratice,  săvârşind cele cuvenite faţă de Zeu şi faţă de oameni.                                                                                              Se pune întrebarea: de unde ştiau  oamenii, care au scris biblia, că există  un pom al vieţii, dacă pomul cunoaşterii binelui  şi răului, să presupunem că, l-ar  fi intuit? Nu căutăm răspunsul, fiindcă  este încă  una din multele enigme ale bibliei.             

 Există  deja,  la americani, dorinţa de a depăşi limitele  vieţii prin  tehnologia congelării. Ei mizează să reia  viaţa  într-un viitor posibil. ,,Oamenii sunt atraşi de posibilitatea supravieţuirii neîntrerupte  pe termen lung, sau a congelării urmate de reluarea vieţii conştiente, pentru că în  sinea lor pot să privească pur şi simplu ca pe o reluare a vieţii actuale’’ (Thomas Nagel - Veşnice întrebări, p. 17).

  Dar nu numai  asta se întâmplă  cu noua tehnologie. Noua tehnologie, spune John Naisbitt, este un exemplu ,,extrem de amar’’ după opinia sa ,, introducerea în spitale a instalaţiilor perfecţionate pentru prelungirea vieţii. Omul se naşte  şi moare în spital” (John Naisbitt  - Megatendinţe, p. 79). Oamenii au devenit tot mai interesaţi  de calitatea morţii. Dar, excesul de tehnologie a  generat, la americani, mişcarea de respingere a tehnologiei  medicale, îndeosebi ,,în cazul   marilor evenimente personale ale naşterii şi morţii’’ (ibid. p.  208).                  

 Americanii au început să respingă, într-o mai mare măsură,  ajutorul instituţiilor medicale în cazul naşterii şi a morţii. S-a născut astfel mişcarea pentru aziluri.  Azilurile  americane  nu mai concentrează bătrânii, cu boli incurabile, în cămine, ci asigură serviciile la domiciliu. S-a ajuns, ca  despre moarte, să se predea şi în şcoli pentru conştientizarea  tineretului de ceea ce îi aşteaptă în viitor.                                                                             

 Viziunea pesimistă asupra vieţii este, în general, o viziune a omului ajuns la vârsta a treia. Cu siguranţă, omul ajuns la bătrâneţe se află  la   momentul  negării de sine. Problema dominantei  forţei negative şi a celei pozitive este în directă legătură cu vârsta medie a lumii, a raportului dintre bătrâni şi tineri. Dacă raportul între indivizii tineri şi bătrâni ai   lumii  va ajunge să fie în favoarea bătrânilor (şi există această tendinţă), inconştientul colectiv va fi dominat de această forţă negativă a viziunii escatologice asupra lumii.                                                 

 Dacă raportul va fi în favoarea tinerilor, inconştientul colectiv va fi dominat de forţa pozitivă şi de viziunea optimistă asupra lumii. Cred că raportul ideal pentru menţinerea echilibrului în lume este ca tinerii să reprezinte două treimi din populaţia lumii, iar vârstnicii doar o treime.                                               

 Aceeaşi viziune pesimistă a negării de sine a descris-o Schopenhauer în doctrina sa. Este o viziune care are drept cauză plictisul, blazarea. Cea mai nocivă substanţă,  pentru psihic, este doza zilnică de plictis. Cei mai expuşi plictiselii sunt cei care trăiesc la întâmplare: din rândul lor se recrutează cel mai adesea  depresivii. Orice om, la care s-a instalat depresia, are o viziune pesimistă asupra vieţii.                                                              

 Toţi filosofii existenţialişti au fost  depresivi (majoritatea, din cauza absenţei tatălui, fiind crescuţi de mici doar de mamă - Sartre şi Camus sau cu tată excesiv de sever - Kirkegaard); de aici şi viziunea lor  pesimistă asupra vieţii. ,,Totul este contingenţă’’, afirma Jean Paul Sartre şi, pe baza acestei teze,  existenţialiştii au construit, nu o mare filozofie cum credeau,  ci o mare  lamentaţie,  afirmând că întreaga existenţă este absurdă, că  Universul este  lipsit de un sens raţional. În absenţa Tatălui, omul este aruncat în propria libertate,  o existenţă iraţională, din care, spun ei, rezultă sentimentul angoasei şi absurdităţii  vieţii umane; omul este un rătăcit  în existenţă ca Străinul lui  A. Camus.                            

  Psihiatrul Victor Fräncl, fost prizonier în lagărul de  la Auswitz, devenit al treilea şef al şcolii vieneze de psihanaliză, după Freud şi Adler, pe baza experienţei din lagărele naziste, a scris o carte de psihanaliză concentraţionară. El vorbeşte în această carte despre tăria morală asupra suferinţelor fizice şi prin asta despre triumful spiritului asupra fizicului. După acest psihanalist,  doar omul care nu are un ideal, care nu dă sens  vieţii sale şi trăieşte  ca frunza-n vânt, este un rătăcit şi  un candidat sigur al nevrozelor.                                                                    

 Prin teza lui, Fräncl, a adoptat o viziune optimistă asupra vieţii. Chiar când viaţa biologică  îi era negată, în iadul din lagărul nazist, el nu a încetat nici o clipă să creadă în sine, în spirit şi în ţelul său, în misiunea sa pe Pământ. Psihiatrul vienez spune că, a observat cum toţi cei care  aveau un motiv sau un scop pentru a supravieţui au reuşit să scape cu viaţă; cei care trăiau pur şi simplu au murit. În această ordine de idei, el a pus la punct o tehnică de tratament numită logoterapie. Când discută cu un depresiv, psihanalistul încearcă să determine motivaţia psihologică  a acestuia, încearcă să afle care este ţelul vieţii lui. Pacientul care nu dă curs motivaţiei, sigur, suferă de nevroză. Concentrarea gândirii, asupra unui ţel în viaţă, îi îndepărtează pe oameni de anxietate şi depresie.                                                        

 Socrate spunea că, a trăi pentru un scop e mai presus decât a trăi pur şi simplu. Ca să scapi de depresii, în viaţă, trebuie să ai un ţel, să elimini din capul locului monotonia şi plictisul; omul care nu are un ţel  ajunge la filozofia pesimistă, aceea  că viaţa e o veşnică rotaţie în cerc, că zilele omului se aseamănă una cu alta ca două picături de apă, că existenţa este absurdă ca aceea a lui Sisif.                                                                                                          
            Schopenhauer,  pornind de la voluntarismul său, vede existenţa ca fiind lipsită de noimă.  El pleacă în construcţia filosofică, nu de la suferinţă spre a explica lipsa de sens a vieţii, ci de la plictiseală, de la blazare, de la renunţarea de-a mai dori ceva de la viaţă. De la lipsa oricărei dorinţe  ajunge la pesimism. Plictiseala se instalează când psihicul ajunge la saturaţie, când constată că nici o dorinţă nu mai  poate fi cu adevărat îndestulată şi atunci renunţă de-a mai dori ceva. Această blazare  duce inerent la suferinţă, căci renunţarea de-a mai dori  înseamnă negarea de sine şi dacă nu mai există nimic, prin care voinţa să îndestuleze dorinţele, atunci singura scăpare de suferinţă este evadarea în neant.                                                                            

   Prin această teză, Schopenhauer ne dezvăluie de fapt  o depresie  a personalităţii sale: ajuns la o vârstă înaintată când probabil a scris acest eseu,   filosoful,  suficient de bogat să-şi  satisfacă toate plăcerile vieţii, ajunsese la o vârstă  când, în general, omul nu-şi mai doreşte nimic, când toate plăcerile devin fade. De altfel, în teza lui pesimistă, noi întrevedem pesimismul omului în general, ajuns  la o anumită vârstă când viziunea asupra vieţii se schimbă încet dar sigur de la optimism la scepticism şi ajunge la vârsta a treia, atunci dorinţele scad vertiginos şi odată cu ele  plăcerea  de-a şi le satisface, la starea pesimistă.                    

 Ce şi-ar mai putea dori un om ajuns la vârsta a treia? Ce dorinţe mai poate avea  în această etapă a vieţii, fie că a gustat sau nu, din toate voluptăţile existenţei? Pentru această vârstă, chiar dacă omul vârstnic ar mai avea vreo dorinţă,  nici o dorinţă chiar dacă este  împlinită nu mai are voluptatea  miracolului: ,,pentru prima oară’’ (Mircea Florian - Îndrumare    în filozofie - Schopenhauer şi  voluntarismul, Jacqueline Russ - Istoria filosofiei, vol. II, Cap. V - Rebelii ).                                                      

 Această saturaţie de plăceri conduce inerent la renunţarea de a mai dori ceva. Şi-atunci Thanatos  vine ca o izbăvire a saturaţiei de zile. La  vârsta senectuţii, omul devine tot mai depresiv şi în aceeaşi măsură pesimist. Negarea de sine  este determinată de vârsta înaintată şi de suferinţele provocate de bătrâneţe. Cum spune poetul Adrian Păunescu în Rugă pentru părinţi: ,,Plini de boli şi suferinzi. Ne întoarcem în Pământ…’’.      

 Starea depresivă a omului se accentuează odată cu  înaintarea în vârstă. Pesimismul este filozofia bătrâneţii, optimismul tinereţii. În perspectiva cunoaşterii unui bine mai mare  şi  a unui rău şi mai  mare  suferinţele şi  angoasele se instalează asupra lumii ca o fatalitate. 

Din păcate, această viziune pesimistă a negării  de sine se instalează uneori şi  la tineri. Ca o revoltă împotriva vieţii absurde, pornită din acelaşi plictis de moarte (mai cu seamă a copiilor de bani gata), aceştia nu mai au încredere în Demiurgul cel bun, pe care l-au renegat,  şi evadează în satanism.                      

 Cei care aderă la satanism fac parte din grupul celor care trăiesc pur şi simplu. Când trăieşti pur şi simplu, când trăieşti la întâmplare, blazarea pune repede stăpânire pe inconştient. Pe asemenea indivizi, depresia îi împinge spre viziunea cea mai sumbră aceea de a nega întreaga existenţă.                                             

  Aceşti tineri, la care valorile morale nu au fost formate sau au fost deformate, cred că au găsit calea fericirii prin negarea existenţei celuilalt. În viaţă, noi oamenii depindem unul de celălalt şi nu ne putem izola ca Supraomul lui Nietzsche. Un om nu poate fi fericit de unul singur: el nu se poate bucura şi nici râde de unul singur; cine se bucură şi cine râde singur e nebun. Din fericire, deocamdată, adepţii satanismului se constituie doar în  grupuri izolate, fără o perspectivă de masă; liturghia neagră nu este totuşi  agreată de  tinerii raţionali, care consideră că, viaţa merită a fi trăită, atât pentru faţa, cât şi  pentru reversul ei.

Nu este lumea noastră cea mai bună lume, dar este totuşi cea mai bună dintre lumile posibile. Între dictatură, unde interesele personale sunt subordonate intereselor de stat, şi democraţie, unde interesele de stat sunt subordonate intereselor personale, este de preferat democraţia cu toate relele ce decurg din interesele personale ale fiecăruia.        

A admite teza optimistă al lui Leibniz, anume că, aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile, nu înseamnă că din ea este exclus răul, ci doar că acest rău este cel mai puţin rău posibil  şi că  omul creator,  asemănător  Demiurgului cel bun, o poate face mai bună, prin reducerea cât mai mult cu putinţă a răului din lume.                                                                                                  De aceea, fiecare generaţie are obligaţia  morală ca, prin cunoaşterea mai profundă a binelui şi răului, să genereze o lume mai bună şi mai liberă decât cea precedentă. Şi să îndepărtează, cel puţin din inconştientul uman – viziunile pesimiste ale autodistrugerii. Nu trebuie să uităm de Demiurgul cel bun şi calea de mijloc. Mersul istoriei omenirii, în pofida viziunii sumbre ale bătrânelor Casandre şi a acţiunilor extremiste (războaie, acţiuni teroriste), este totuşi o acţiune autoreglatoare, determinată de ,,vicleniile raţiunii’’, cum spunea Hegel, sau mai  cert,  a acelui ,,inconştient colectiv’’ despre care vorbea Jung. 

  

Bibliografie:

1.      Thomas Nagel - Veşnice întrebări, Ed. Bic All, Bucureşti, 2004

2.      John Naisbitt - Megatendinţe (Zece noi  direcţii care ne    transformă viaţa), Ed. Politică, Bucureşti, 1989  

3.      Søren Kirkegaard - Conceptul de anxietate, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998

4.      Mircea Florian - Îndrumare în filozofie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1982

5.      Jacqueline Russ  - Istoria filosofiei, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000           

6.      Petre Ţuţea - Între Dumnezeu şi neamul meu, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1992