Liviu Antonesei - Un popor de Şeherezade. Explozia genurilor narative după 1990

O retrospectivă de excepţie asupra literaturii române - Liviu Antonesei - Un popor de Şeherezade

 De ce un popor de Şeherezade?
Domnul profesor  Liviu Antonesei mi-a  făcut deosebita onoare de a mă invita,  în seara zilei de 2 decembrie  2011, respectiv  la ora 18.00, la conferinţa   domniei sale,  ţinută sub egida  Humanitas, la librăria Humanitas din Iaşi,  strada Lăpuşneanu. Am subscris la viziunea realistă a d-lui profesor, anume că suntem un popor de Şeherezade. Argumentele mele, pe care le-am postat şi pe blogul domniei sale  -   Liviu  Antonesei blog  -  au fost următoarele: Ce ne face să fim un popor de Şeherezade? Eu am convingerea că logica limbii. Sunt limbi cu logică masculină şi limbi cu logică feminină. Limba noastră e o comoară, dar e o comoară cu logică feminină. Cu certitudine, domnul profesor Liviu Antonesei a intuit genial că, suntem un popor de Şeherezade. Nu este doar o metaforă sau o alegorie. De aceea subscriu, întrutotul, la teza domniei sale. Poate în aceasta a constat şi dăinuirea noastră: la fel ca Şeherezada am reuşit, cu nesfârşite  poveşti, să domolim pornirile exterminatoare ale marilor imperii, dominant masculine. Cineva s-ar putea întreba dacă există o deosebire între logica masculină şi logica feminină? Fără îndoială că există o logică masculină; ea se manifestă prin dominanta denotativă, iar logică feminină  prin dominanta conotativă. Nici o limbă nu are  o  logică absolut denotativă  sau una absolut conotativă, dar are o dominantă, fie   denotativă , fie conotativă. Dominanta denotativă a unei limbi se manifestă  prin   limbajul direct, univoc, precis, decodat, neutru. Logica limbii  române  este una conotativă  - indirectă, plurivocă, intuitivă, încifrată, ambiguă. Vasile Anton, 4 decembrie2011,     

Un popor de Şeherezade. Explozia genurilor narative după 1990

December 2nd, 2011
În această seară, de la ora 18 la 20, 30 – se include şi dezbatarea! -, am susţinut conferinţa de faţă din  ciclul Conferinţele Humanitas, organizat de muzeograful Mirel Cană şi excelentul prozator Şerban Alexandru – care reuşesc să ocupe aceeaşi persoană fizică! -, în sediul noii librarii Humanitas din strada Lăpuşneanu. Atmosfera a fost plăcută şi dezbaterea foarte interesantă, aşa că mi-au venit gînduri noi despre temă, ba chiar şi privind dezvoltarea acesteia înspre alte teme privind „tranziţia culturală”. Mai mulţi dintre cei care frecventează pagina mea de facebook şi-au exprimat opinia că ar fi vorba despre o temă interesantă, dar nu puteau participa trăind în India, la Moscova, sau în alte părţi ale lumii şi ale ţării. Le-am promis că voi posta synopsisul conferinţei pe blog şi linkul către el pe pagina cu pricina. Cum încerc, pe cît pot, să  mă ţin de cuvînt, chiar asta fac acum!

Voi începe cu o precizare, de fapt cu două. Prima se referă la faptul că nu ţin prima conferinţă pe această temă – am mai ţinut una, acum trei ani, la Tîrgu Mureş, la invitaţia criticului Al. Cistelecan. De ce o reiau? Pentru că, în timpul care a trecut de atunci, am înregistrat unele evoluţii ale fenomenului, „explozia” a devenit mult mai puternică, mai evidentă. În al doilea rînd, pentru că anumite metamorfoze s-au petrecut şi în ceea ce priveşte felul meu de a înţelege fenomenul supus atenţiei. Şi, nu în ultimul rînd, pentru că vobirea mea de atunci a declanşat o dezbatere care a depăşit ca întindere conferinţa propriu-zisă. Sper să am norocul de atunci, o conferinţă care se încheie cu discursul conferenţiarului este, de fapt, una care nu şi-a atins scopul – dezbaterea –, fiind în sensul cel mai evident una inutilă. A doua precizarea priveşte chiar substanţa conferinţei. Ce înţeleg eu prin „genuri narative”? Toate genurile artistice care pleacă de la poveste, care spun o poveste, care istorisesc. Prin urmare, nu mă voi limita numai la proză, deşi efortul va fi centrat în această direcţie, ci voi aborda şi teatrul, ca gen literar şi ca spectacol, şi cinematograful. Nu din simplu capriciu, ci pentru că mi s-a părut că întrezăresc în ceea ce s-a întîmplat în ultimele două decenii în aceste zone artistice, un fenomen numit de specialiştii în ştiinţele antropologice, de co-evoluţie. Co-evoluţie nu înseamnă determinism, relaţie cauzală, deci nu unul dintre cele trei fenomene le-a determinat pe celelalte, ci toate trei au fost produse de un ansamblu de factori, dintre care nu voi reuşi să semnalez decît o mică parte; sper să fie şi partea semnificativă.
Am numit conferinţa aceasta Un popor de Şeherezade – explozia genurilor narative după 1989, dar titlul subîntinde numai zona de interes dominantă, dar va trebui să fac, pe parcursul vorbirii mele şi nişte retrospecţii, pentru că nimic nu apare din neant, ci totul este pregătit de ceva, este amenajat cumva de fapte anterioare. Chiar şi un copil, ca să se nască, are nevoie de o pregătire, de o bucată de timp înainte, pe care o numim a vieţii intrauterine. Iar în cazul fenomenelor culturale, desigur că vorbim de durate de gestaţie mai lungi.Voi începe însă un pic polemic, cu o vorbă, intrată în folclor de-acum, care sună astfel: „Românul e născut poet”. Da, aşa este, românul este o fire lirică, el se naşte poet. Dacă e chiar ghinionist, rămîne poet, sau rămîne numai poet, dar se poate întîmpla să aibă noroc, şi dacă are noroc el creşte, şi dacă creşte poate deveni prozator. Sigur, asta pare prea polemic şi poate induce gîndul că aş dispreţui poezia. Departe de mine gîndul acesta! Am scris şi eu cărţi de poezie – tocmai am terminat una nouă, după ce nu mai scrisesem poezie vreo zece ani. Dar eu nu spun „mă aşez la masă şi scriu o poezie”. Îmi vine! Dacă-mi vine, o scriu. Poate o să mai scriu poezii, poate nu. Nu asta contează, esenţial este altceva, că respect şi iubesc poezia.
Eu nu fac aici, prin urmare, o ierarhizare a tipurilor de creativitate literară, nu spun că proza este superioară poeziei, dar fac altă ierarhizare, anume între culturile minore şi culturile majore, înţelegînd prin culturi minore acele culturi care sînt centrate pe literatură şi folclor. În asemenea culturi, literatura ţine loc cam de tot, de la istorie la ştiinţele antropologice, e un fel de moaşă comunală la nivelul comunintăţii, iar în centrul literaturii se situează poezia. Să ne gîndim un pic la începuturile literaturii române, nu ştiu dacă să-i zic moderne, pentru că nu sînt deloc sigur că noi am avut literatură modernă. Eu nu cred în lucruri de genul celor susţinute de domnul Eugen Negrici privind „expresivitatea involuntară”. Hai să fim serioşi! Documentele pe care dumnealui le caracterizează ca fiind expresive involuntar sînt, de fapt, dotate cu expresivitatea aceea involuntară de noi, de urmaşii de peste generaţii, nu de către oamenii din acea epocă, care foloseau limbajul respectiv şi tipul acela de text în sens pur tehnic. Ei nu au nici o treabă cu vreo expresivitate involuntară, aceasta este treaba noastră, mai precis a domnului Negrici! Şi, desigur, o să-mi puteţi răspunde că estetica receptării contează. Sigur că aceasta contează, nu o să vă contrazic deloc! Dar nu cred că asta înseamnă că putem muta aşa, chiar după bunul nostru plac, în mod arbitrar şi post festum, o grupă de productivitate spirituală dintr-o categorie în alta.
Să revin însă la ceea ce spuneam despre culturile minore. În mod firesc, dacă am spus că există culturi minore, trebuie să ne gîndim că există şi culturi majore. De bună seamă că acestea există! Culturile majore sînt cele care au bunul obicei de a nu avea un centru, deci de a nu se coagula neapărat în jurul Mioriţei şi al poemelor culte, ci de a fi policentrice, de a iradia din mai multe puncte. Au existat perioade în cultura noastră de policentrism, sau măcar o căutare, un drum către aşa ceva – este ceea ce s-a întîmplat din epoca marilor clasici pînă în interbelic. În interbelic, am avut acces la o viaţă spirituală destul de diferenţiată. Nu? Literatura nu mai ţinea loc de tot. Am avut, după puterile noastre, o filosofie, o sociologie, istoriografie şi alte discipline ale umanităţilor, unele bine specializate, altele pe cale de specializare, proces care, din păcate, a fost întrerupt, a fost fracturat de regimul comunist.
Interesant este că, în timpul comunismului, am făcut, în acelaşi timp, un regres temporal şi un regres tipologic, am decăzut de la statutul fie şi aproximativ de cultură majoră la cel de cultură minoră, cînd iarăşi poezia a devenit un gen central şi literatura a început să se substituie aproape întregului teritoriu al umanităţilor. Literatura a început să ţină loc de poliţie, de justiţie, de istorie, de sociologie, de moaşă comunală, ca să reiau formula lui Mircea Dinescu, amintită mai înainte. Dacă privim spre romanele „obsedantului deceniu”, observăm că acestea, săracele, încearcă să fie, în acelaşi timp, literatură tezistă, istorie, politologie, justiţie simbolică şi tot ce vrei. Mai puţin romane, cele mai multe dintre ele, din păcate. Deci, cam aşa stăteau lucrurile pînă prin anii optzeci. În mod neaşteptat, în anii ’80, deci în ultimul deceniu, cel mai sinistru, al comunismului, încep să apară rădăcinile neaşteptatului. Pentru că, probabil, cu excepţia începutului proletcultist, ultimul deceniu comunist a fost cel mai sumbru din punctul de vedere al cenzurii, din punct de vedere ideologic, din punctul de vedere al îndrumării de către partid a artelor şi aşa mai departe. Şi totuşi, în acel deceniu cumplit, apar optzeciştii. Care sînt o generaţie foarte interesantă. Prima, probabil, în cuprinsul căreia prozatorii au o prezenţă numeric semnificativă. O să spuneţi că-i laud pentru că este vorba de generaţia mea. Dar nu vorbesc acum  în termeni evaluativi, ci iarăşi tipologici, vorbesc despre nişte evoluţii care trec de valoarea estetică strictă, nu valorizez, încerc să surprind un fenomen. De altfel, o evaluare există, efectuată de critica literară a momentului respectiv, de istoriile literaturii contemporane, de publicul acelor vremuri, ba chiar, ţinînd seama de procesul de re-editare, şi de critica şi publicul de azi.
După 1990, am avut de-a face cu o explozie, de fapt, a genurilor narative –  şi, cum a precizat deja, nu mă refer doar la literatură. Dacă o să-mi permiteţi, voi asocia şi teatrul genului narativ, pentru simplul motiv că are poveste. Prin urmare, vreau să reamintesc că, atunci cînd folosesc termenul narativ, eu îl folosesc într-un sens tehnic destul de larg, înţelegînd prin asta „ceea ce are poveste”. Filmul are poveste, teatrul are poveste, fie ea şi dialogată şi pusă în scenă, proza, indiferent de dimensiune, are poveste. Toate aceste genuri trăiesc din poveste. Sigur s-a încercat producerea lor şi fără poveste, dar a fost ca şi cum ai vrea să faci o nuntă nu numai fără lăutari, dar de-a dreptul fără miri!Putem înregistra, de fapt, două momente importante după 1990. Primul moment, de imediat după ’90, a fost un moment, mixt, de recuperare şi noutate în acelaşi timp. A fost primul val de la Nemira, dacă vă amintiţi. Cel cu Daniel Bănulescu, Radu Aldulescu, Petre Barbu, Dan Stanca etc. Aceştia erau optzecişti, optzecişti întîrziaţi, care, din diverse motive, în special care ţin de cenzură, nu reuşiseră încă să debuteze. Dar a apărut atunci şi un număr de autori noi, mai tineri, care nu se manifestaseră nici măcar în reviste în anii optzeci. Atunci, la nivelul începutului anilor ’90,  Nemira şi alte cîteva edituri, dar ea a fost în centru, au susţinut procesul „valul” de prozatori, aşa cum, la nivelul anilor  2000, Polirom a fost în centru, iar acestei edituri i s-au asociat altele. Cantitativ vorbind, înregistrăm cîteva bune zeci de apariţii, vorbim probabil despre 30, 35, 40 de tineri autori, din care sigur măcar 5-6 au rămas. Cei pe care i-am amintit deja, după părerea mea, au rămas cu siguranţă – Bănulescu, Albulescu, Dan Stanca, Petre Barbu –, nu cred că putem face abstracţie de ei atunci cînd discutăm despre proza contemporană. Mai trebuie amintit că rolul lui Dan Petrescu, pe atunci consilier al Nemirei, a fost decisiv în lansarea acelei serii. Asta pe de de o parte.
Pe de altă parte, trebuie să fie vobim despre teatru, pentru că teatrul care a fost primul fenomen cultural românesc post-decembrist care s-a impus în arena internaţională. Gîndiţi-vă, în primii ani după ’90, cînd Purcărete, Caramitru, Tocilescu, Dumnezeu să-l odihnească etc.  bîntuiau Anglia, bîntuiau festivalurile din Europa cu spectacole de teatru excepţionale. Sigur, piesele erau aproape exclusiv străine, aparţineau marelui repertoriu universal. Cum s-ar spune, era o fază cînd spuneam poveştile altora! Mă refer aici, repet, la teatrul ca spectacol, pentru că, în jurul anului 2000, încep să apară şi dramaturgii, dramaturgi noi, deci cei care scriu teatrul, nu-l joacă, nu-l prezintă în spectacole.
Dar a fost o epocă de recuperări şi la nivelul filmului, în sensul că mulţi dintre regizorii importanţi de dinainte, din comunism, şi-au văzut filmele în sfîrşit difuzate. Gîndiţi-vă că De ce bat clopotele Mitică? de Pintilie abia atunci a început să circule. Înainte de ’90, a avut parte doar de un spectacol de vizionare după care a fost interzis instantaneu. Îmi aduc aminte că scria Al. Paleologu – sau Al. George, că apucaseră amîndoi să-l vadă la unica vizionare – şi apoi au stat ore întregi la telefon să discute filmul, să şi-l povestească unul altuia! De atît a avut parte atunci, de spectacolul de vizionare şi gata, n-a apărut pe ecrane pînă în 1990. A apărut pe piaţă şi Glissando, căruia îi dăduseră drumul, cînd protestase Daneliuc cu depunerea carnetului de partid, dar îi dăduseră drumul, ca şi în cazul mai vechi al Reconstituirii, în sensul c-a circulat o săptămînă, două şi l-au băgat repede înapoi, la cutie.  Ne-am putut bucura şi de vizionarea Falezelor de nisip, interzis personal de Ceauşescu în celebra cuvîntare de la Mangalia, că genialul era şi critic de film!  Şi aceiaşi regizori, din generaţia care într-un fel e produsă de inundaţiile din ’70, ca să zic aşa, mă refer la opera colectivă Apa ca un bivol negru, au făcut şi filme noi. Nu vorbim prin urmare doar de recuperări. Mă refer la Hotel de lux de Dan Piţa, la Balanţa lui Pintilie – să ne amintim că a fost un moment în care regizorii deja consacraţi, unii care trăiseră în străinătate, s-au întors, au montat spectacole, au făcut filme. Asta s-a întîmplat deci atunci, imediat după ’90, în primii ani după ’90.
În ceea ce priveşte literatura, în ce priveşte proza, rolul esenţial l-au avut Nemira şi Dan Petrescu, cum spuneam, cel amintit a citit cîteva manuscrise depuse la editură, i-au plăcut şi a deschis o serie de proză originală la o editură care debutase şi trăia la început din traduceri. În fine, în jurul anului 2000, eu aş pune reper 2002, cînd Lucian Dan Teodorovici publică la Polirom prima ediţie a romanului Circul nostru vă prezintă:, a început să se manifeste al doilea „val” al prozei post-revoluţionare, care continuă exuberant şi acum. Teodorovici publicase două cărţi şi înainte, dar la edituri mici, acela e romanul lui publicat la o editură care contează. Am prefaţat cartea şi, în finalul acelui text liminar, scriam că vine un puternic val de proză. Culmea este că nu m-am înşelat! După vreun an, prorocirea mea s-a împlinit! Deci, eu spuneam acolo că simt proza venind. Simţeam, efectiv, asta. Ştiam asta, desigur, şi din cercul revistei Timpul, că veneau cărţi sau intrau manuscrise la lectură, aşa, de curiozitate, nu că aş fi avut eu vreo importanţă uriaşă. După vreun an, ideea a rodit şi Silviu Lupescu a lansat marele proiect de proză Votaţi literatura tînără!, în iarna 2003-2004, profitînd de primele alegeri din 2004, care erau cele pentru locale. Principiul e simplu, poporul votează ce votează, voi, cititorii, votaţi literatura tînără. Şi a venit cu opt cărţi deodată. Şi au fost votate cam toate!
După aceea, încet, încet s-au adunat; din 2003, sînt mai mult de opt ani, aproape două cincinale, nu? În această perioadă, au fost editaţi acolo peste 100 de autori. Iar Polirom a servit drept exemplu în această privinţă. Chiar edituri dintre cele mari sau specializate au început să fie interesate şi de proză. Pînă şi Humanitas, sub egida căreia conferenţiez astăzi, care nu făcea asta, în primul rînd că nu prea se omora cu literatura, decît dacă e vorba de Cărtărescu, a marşat, a scos chiar şi debuturi. Trebuie amintită, de asemenea, Paralela 45. Este adevărat că aceasta avea deja o experienţă a prozei, a reeditării prozei mai vechi, mă refer la seriile de şaizecişti, şaptezecişti, optzecişti şi, atunci cînd a trebuit să vină şi cu autori noi, s-a mişcat excelent. Probabil, nu am cifre foarte exacte, m-am chinuit cît am putut pe Google să caut, dar n-am găsit toate editurile, unele poate au scos o carte genială şi cu aia au rămas, dar cert este că eu, cu documentarea asta aproximativă, tot ajung la peste 250 de prozatori apăruţi din 2000 încoace. Mie mi se pare o cifră fabuloasă, sigur, în termeni cantitativi, dar absolut fabuloasă!
Asta s-a întîmplat deci atunci, imediat după ’90, în primii ani după ’90, în film, recuperare şi noutate.  După care, după 2000, a început să se impună „noul val” care, în timp, a început să pară un tsunami! Doar o parte a numelor: Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil, Cătălin Mitulescu, Tudor Giurgiu, Radu Muntean, Lucian Georgescu, Igor Cobilianski etc. Acum, criticii şi publicul nu se mai miră cînd un cineast român ia un premiu la Cannes sau la alt mare festival internaţional, ci cînd nu ia un premiu! Prefer, din toate puterile, să am parte de o asemenea mirare!
În sprijinirea noilor prozatori, pe lîngă editurile deja amintite – Polirom, Paralela 45, Humanitas – ar trebuie neapărat amintite, Cartea Românescă, mai ales de cînd managementul a fost preluat de Polirom, Casa de Pariuri Literare, Trei, o editură specializată, în fond, în psihanaliză!, şi foarte recent Herg Benet, care a lansat şi un concurs de proză, alături de altul de poezie, ai căror laureaţi au fost lansaţi la recent-încheiata ediţie a Tîrgului de Carte Gaudeamus. Peste 250 de prozatori apăruţi din 2003-2004 încoace! Sigur nu sînt într-atît de hegelian încît să-mi imaginez că uriaşa cantitate se va transforma într-o nouă calitate! Însă, cu siguranţă, altceva pot să-mi imaginez. Că, dacă din cîteva zeci de autori din primul „val” post-revoluţionar al prozei, care a cuprins cîteva zeci de nume, a rămas un număr semnificativ de autori, e foarte posibil ca, din sutele de nume din cel de-al doilea „val”, să rămînă cîteva bune zeci. Dacă ar fi să fac un pariu riscant cu viitorul, dar nu chiar atît de riscant pe cît pare la prima vedere, aş spune că este greu de imaginat că nu vor rămîne în istoria literară, ca prozatori, autori precum Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Suceavă, Florin Lăzărescu, Ovidiu Nimigean, Liviu Bârsan, Ioana Bradea, Ioana Baetica Morpurgo, Dan Lungu, Filip Florian, Şerban Alexandru (căruia îi aştept cam de mult ultimele două volume dintr-o excepţională tetralogie!), Andrei Ruse, Alexandru Vakulovski, Mihai Vakulovski, Ştefan Baştavoi, Iulian Ciocan, Cristina Nemirovski, Jean Lorin Sterian, Constatin  Arcu, Doina Ruşti etc. Nu am amintit cîteva zeci, ci doar vreo douăzeci de  autori, numai pentru că nu voiam să-mi iasă un adevărat pomelnic!  Dar aş putea dubla numărul.
Avem acum un diagnostic, dar unul incomplet. Pentru a-l completa, trebuie adăugate cel puţin încă două dimensiuni ale fenomenului, poate chiar trei. Primul îi priveşte pe optzecişti, probabil generaţia cea mai activă, sau măcar cea mai prezentă în perioada de după revoluţie şi nu doar în scris. E generaţia care a făcut edituri, a preluat sau creat reviste noi, a încercat chiar şi o formă de asociere de breaslă, ASPRO, ca altenativă la USR. Cît priveşte scrisul ca atare, prozatorii generaţiei au continuat să publice proză, unii dintre ei –  Gheorghe Crăciun, cu Pupa rusă, Petru Cimpoieşu,  Ioan Groşan, primul volum  din Un om din Est, Cristian Teodorescu, Alexandru Vlad, Radu Ţuculescu, Constantin Stan, Bedros Horasangian, Vasile Gogea, Stelian Tănase etc. – dîndu-şi în aceşti ani operele majore. Dar mai spectaculoasă este, poate, convertirea, parţială sau totală, a poeţilor generaţiei mele. Buzduganul a fost aruncat de Mircea Cărtărescu, iar acesta a fost urmat în această nouă aventură de Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Codruţ, Matei Vişniec, Octavian Sofiany, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Marta Petreu, Magda Cârneci  ş. a.
O a doua dimensiune a extinderii diagnosticului priveşte, ca să spun aşa „întoarcerea renegaţilor”, mă refer la Paul Goma, Norma Manea, Dumitru Ţepeneag, întorşi în literatura română după mai bine de un deceniu de absenţă involuntară!, dar şi la Vintilă Horia, absent în toată perioada postbelică, sau Petru Dumitriu, care a lipsit aproape treizeci de ani. Şi două cazuri greu de clasat! S-au reîntors acasă şi doi autori care nu scriu în limba română, ci în germană, dar care exploatează o substanţă epică românescă, mă refer, desigur, la Herta Muller şi la Cătălin Dorian Florescu. Ne amintim cu toţii disputa apărută în momentul primirii Premiului Nobel pentru Literatură de către cea dintîi – cui aparţine premiul, României sau Germaniei? Limba autoarei fiind germana, însă substanţa românească. Am încercat să rezolv atunci litigiul tăind nodul, ca să spun aşa – premiul aparţine Hertei Muller, pur şi simplu, întrucît literatura este un sport individual, nu unul pe echipe! –, dar nici acum nu sînt sigur că am rezolvat problema sau numai am evitat-o, am mutat-o în altă parte.
În sfîrşit a treia dimensiune menită să completeze diagnosticul se referă la procesul de traducere a acestei proze, la exportul său în alte culturi. Şi aici primul pas a aparţinut lui Mircea Cărtărescu, tradus foarte repede, şi ca prozator, nu doar ca poet, în mai multe limbi, precum franceza, spaniola, dar şi poloneza. Nu vreau să trec sub tăcere rolul ICR în sprijinirea acestui efort. De altfel, toate culturile serioase îşi sprijină exportul cultural şi, cu cît o cultură este mai serioasă, cu atît aceste „prime de export” sînt mai consistente. Vreau însă să subliniez altceva – că pe lîngă traducerile editate cu sprijinul statului român, apar, ba chiar din ce în ce mai multe, traduceri apărute din iniţiativa editurilor şi instituţiilor de finanţare străine, ceea ce mi se pare mai important. În momentul de faţă, autori precum Dan Lungu, Bogdan Suceavă, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Filip Florian, CeciliaŞtefănescu, Doina Ruşti, Radu Aldulescu etc au una sau mai multe cărţi traduse într-una sau mai multe limbi străine. Şi nu mă refer numai la engleză, franceză sau spaniolă, limbi de mare circulaţie, ci şi la maghiară, polonă, bulgară sau cehă.
Cred că în acest moment ne putem declara mulţumiţi de diagnostic, sau măcar eu mă pot declara astfel. Să vedem dacă putem accede şi la o explicaţie a acestuia, dacă pot formula, în chip conclusiv, măcar cîteva elemente de etiologie. Am plecat de la vorba, devenită folclor, că „românul s-a născut poet” şi sînt de acord cu ea, dar cultura română se mai şi maturizează, cum a făcut-o şi în interbelic, cînd apar mai multe centre de creativitate culturală. Deci, pe lîngă poezie, am constatat că, după ’90, au început să capete amploare genurile narative – proza, filmul şi chiar teatrul. Am vrut să subliniez acest fenomen care mi se pare cel mai interesant dintre toate apărute în cultura noastră din ’90 încoace. Şi am recurs la metafora cu Şeherezada pentru că, atunci cînd spui Şeherezada, spui poveşti, spui chiar 1001 de poveşti. Acum, sîntem într-o lume în care începem s-avem poveşti, să avem poveşti filmate, să avem poveşti scrise, să avem poveşti scrise lungi, pentru că, acum constat o retragere a prozei scurte şi o expansiune a romanului. De vreo trei ani, deja etichetăm anii literari succesivi drept „anul romanului”! Eu însumi am făcut-o! Nu ştiu dacă am reuşit neapărat să conving în tot ce am spus, dar  dacă reuşesc să provoc o dezbatere, eu sînt foarte mulţumit.
Cred că acest fenomen, etichetat ca „explozie a genurilor narative”, are o legătură puternică, mai întîi, cu schimbarea de mediu în general. Mă refer la mediul politic, social, cultural, la cel al mentalităţilor şi la cel al ideilor. Trăim acum într-o lume fără cenzură, fără îndrumare ideologică, cum era pînă în ’89, deci putem povesti liber, de la „gura sobei” pînă aici, cum stăm noi de vorbă, în interiorul unei librării. Asta nu putea să nu încurajeze povestea! Pe de altă parte, uneori, din motive rele, nu neapărat şi bune!, avem şi ce povesti. Totuşi, în cei aproape 50 de ani de comunism, au fost implicate şi vieţile noastre, aşa chinuite cum au fost ele. Chinuite, de bună seamă, dar şi cu destule părţi vesele, chiar cu momente de fericire, pentru că fiecare s-a îndrăgostit, a avut prieteni, a călătorit la munte sau la mare, deci nici nu trebuie privit totul în negru. Sigur, regimul este absolut condamnabil, ne-a marcat vieţile, unora ireversibil din păcate, unora le-a terminat vieţile înainte de vreme, dar s-a adunat o mulţime de magmă narativă, care poate fi povestită. Şi mai constat că, în cei 20 de ani de la schimbare, într-o perioadă mai scurtă decît comunismul, s-au adunat încă şi mai multe poveşti. De ce? Pentru că tranziţiile sînt mai interesante decît stagnările. În tranziţii, se întîmplă tot felul de nebunii. Să ne amintim cum a explodat la un moment dat proza sovietică, cînd a fost mica lor perioadă de liberalizare, de vreo 2-3 ani, celebrul NEP leninist. Au apărut nişte demenţi de prozatori care descriau acea tranziţie năucitoare, care din păcate era una către totalitarism. Acum, trăim o tranziţie inversă, cel puţin aşa sper, una spre libertate. Şi e firesc să apară toate aceste lucruri, totul să fie atît de complicat. Aproape că strigi după Caragiale, pentru că se cere un Caragiale în epoca asta. Dacă nu cumva chiar mai mulţi!
Să nu uităm ce-a spus Adam Michnik, marele disident polonez. Cu trecerea de la lumea liberă la comunism e simplu, iei un acvariu, îl pui pe plită şi faci o ciorbă de peşte. Procesul invers, să treci de la un sistem totalitar la o lume liberă, exuberantă, vie, diversă, cere ceva aproape imposibil, să iei ciorba de peşte şi să faci înapoi acvariul. Asta trăim acum! Încercăm să facem o grădină din ceva total părăginit, încercăm să facem un acvariu dintr-o ciorbă, reuşim mai mult sau mai puţin, dar apar o mulţime de lucruri pitoreşti, spectaculoase, interesante. De aceea spuneam că mai degrabă decît un tragedian, s-ar cere un mare comediograf, un Caragiale. Pentru că, de fapt, tranziţia asta e chiar mai interesantă decît cealaltă, dar n-a reuşit încă nimeni s-o picteze aşa bine cum a reuşit Caragiale cu cealaltă. Deşi, în absenţa frescii, nu putem spune că nu ne putem bucura, deocamdată, de destule portrete şi peisaje foarte reuşite!
Eu cred că eliberarea mentală nu se poate face brusc şi nici aceasta nu s-a făcut brusc. Nici închiderea nu a fost bruscă, de altfel, s-a produs în timp, cumva gradual şi a durat. Eliberarea mentală a cerut timp, măcar un deceniu, pînă cînd şi-a dat seama prozatorul român că poate spune ce vrea şi, în al doilea rînd, că poate să spună aşa cum vrea el să spună. Deci, nefăcând, precum unii optzecişti, în prima fază, felurite experimente tehnice. Aceia, pentru că nu puteau avea un conţinut revoluţionar, erau revoluţionari la nivel de tehnică. Acum, tehnica nu mai este importantă în sine, e doar instrument, cum şi trebuie să fie pentru orice artă. După 2000, asta s-a petrecut, normalizarea tehnicii, punerea ei în serviciul motivaţiei compoziţionale, în slujba viziunii. Cred că sîntem pe drumul cel bun. Nu spun că toţi cei peste 250 de noi prozatori din 2000 încoace rămîn, dar, repet, cred că vor rămîne nişte zeci de prozatori, ceea ce nu-i puţin. Nu toţi vor fi geniali, dar nu toţi interbelicii sînt geniali, unii fiind totuşi scriitori buni, care merită să mai fie citiţi şi care asigură un fond de calitate pe care şi protagoniştii au şanse să evolueze mai bine.
Voi încheia comentînd un citat, de fapt comentînd citatul şi un comentariu al acelui citat. Nu fac asta nici pentru că aş dori să par mai cultivat decît sînt, nici pentru că aş dori neapărat, pentru că sînt psiholog de formaţie, să psihiatrizez tema, ci pentru că, în opinia mea, citatul şi comentariul cu pricina, mă pot ajuta să ajung cu etiologia pînă la capăt. Deci, filosoful Jean-Claude Carrière l-a întrebat odată pe neurologul Olivier Sacks ce înseamnă un om normal, iar acesta după cîteva momente de ezitare, i-a răspuns că un om normal este acela care este în stare să-şi istorisească propria poveste: „Ştie de unde vine (are o origine, un trecut, o memorie odonată), ştie unde se află (are o identitate) şi crede că ştie încotro se îndreaptă (îşi face planuri, chiar dacă la capăt aşteaptă moartea). Este, aşadar, instalat în mişcarea unei poveşti, este o istorie şi se poate povesti”. Jean- Claude Carrière cred că ceea ce spune Sacks despre indivizi este valabil şi pentru societăţi: „Neputinţa de a se povesti, de a se identifica, de a se aşeza firesc în curgerea timpului, ar putea duce popoare întregi la dispariţie, le-ar putea despărţi de altele şi mai ales de ele însele, în lipsa unei memorii mereu împrospătate”. Cred că am trecut prin această experienţă sinistră vreme de aproape jumătate de secol, timp în care poveştile au fost înlocuite cu unica poveste autorizată, abia găurită uneori de poveştile care reuşeau să străpungă pînza sufocantă, de la anecdotă la poveştile de familie şi de la basmele nu de tot interzise la operele care reuşeau să sustragă cenzurii cîte ceva din adevărul poveştilor. Mai cred că explozia genurilor narative reprezintă un început de recuperare a sănătăţii, de început al normalităţii. În sfîrşit, cred că este mai sănătos pentru noi toţi să ne dăm pe mîna povestaşilor, mai degrabă decît pe cea a politrucilor, care întreţin de fapt boala în loc s-o vindece.
2 Decembrie 2011, în Iaşi
Sursa: Liviu Antonesei blog  

http://antonesei.timpul.ro/2011/12/02/un-popor-de-seherezade-explozia-genurilor-narative-dupa-1990/