Bunica Maria avea ochi mari, albaştri, limpezi ca un cer de vară după ploaie. Era singura din familie cu ochi albaştri. Fusese, la viaţa ei, blondă sau poate şatenă. Ochii ei erau atât de albaştri, încât aş putea s-o numesc femeia cu ochi de peruzea.
Nu era de la noi din sat. Era din Bivolari, de-a lu’ Perju. Bunicul o peţise, cum se obişnuia, direct de la părinţi, trecând peste voinţa ei de fată. O adusese de pe malul Prutului pe malul Jijiei. Bunicul era brunet cu ochi negri. Ea şatenă cu ochi albaştri. Atracţia contrastelor - ce formează eterna asemănarea în oglindă – polaritatea cuplurilor.
În vremea copilăriei, satul Bivolari mi se părea a fi mare cât un oraş (nu văzusem încă Iaşul), mai ales că avea târg şi toloacă. Nu ştiu de ce mi se părea că oraşul ar fi un spaţiu al fericirii, dar aşa îmi imaginam şi credeam pe atunci. Şi aveam dorinţa confuză şi difuză de a trăi într-o localitate mare. Bunica era de-o bunătate nefirească: totdeauna avea în buzunarul de la şorţ sau de la bundiţă, pentru nepoţi, un pitac sau măcar o bomboană ori un biscuite. Şi ne spunea poveşti, multe poveşti, care mă fascinau şi mă ţineau cu sufletul la gură. Poveştile cu strigoi erau în vogă, în acele vremuri, la sate. Şi bunica, ne spunea poveşti cu strigoi, uneori improvizând spre a ne ţine cuminţi şi a adormi fără hârjoană.
Prin satele de pe Valea Jijiei plutea, în acele vremuri, duhul strigoiului. Devenise atât de prezent în mintea ţăranilor, încât de multe ori se manifesta ca o prezenţă fizică. Se spunea despre vreo femeie, mai focoasă, că ar avea ,,mititei’’, nişte diavoli mici, pe care îi creştea şi pe care îi folosea spre a lua de la vitele celorlalţi săteni toată mana sau spre a se răzbuna. De multe ori, snopii de grâu, abia strânşi, era răvăşiţi, împrăştiaşi şi scuturaţi de nu mai alegeau nimic din recoltă bieţii oameni. Deseori, ceea ce ieşea din comun la unii, era bănuit a fi o legătură cu ucidă-l toaca .
În sat la noi de legăturile cu aceste forţe ale necuratului erau bănuite două femei sărace - mamă şi fiică - ce îşi aveau sălaşul la marginea satului, într-o cotineaţă de nuiele şi lut. Mitul distorsionat al lui Faust se manifesta fizic pe Valea Jijiei şi s-a menţinut multă vreme după cea de-a doua mare conflagraţie, ca dominantă culturală. Oamenii locului, mai ales femeile, multe din ele vrăjitoare, îşi vindeau sufletul diavolului. Cele mai multe dintre vrăjitoare dar îndeosebi descântătoarele erau bănuite de legături cu forţele necuratului şi de magie neagră.
Spre a supravieţui cele două femei îşi vânduseră sufletul diavolului şi erau bănuite că aveau mititei. Se pronunţa mititei spre a evita a pronunţa numele diavolului. A-i spune pe nume, era deja o invocare a acestuia, şi cel care îi pronunţa numele risca să i se întâmple ceva rău. Chiar şi astăzi se evită a se pronunţa - dracul, deşi frecventa înjurătură este ,,du-te dracului!’’ Aşa se spunea despre cele două femei şi cum li se dusese buhul, erau ocolite, ca ciumatele.
Cele două încropiseră în bordeiul lor, pe un pat de paie aşternute direct pe pământ, un mic bordel, unde practicau ,,în secret’’ cea mai veche meserie din lume. Bărbaţii satului, mai ales din cei căsătoriţi, se furişau noaptea cu câte o garafă de vin sau o găină subţioară spre a le milui şi a fi miluiţi.
Noi, copiii aveam o teamă viscerală să ne apropiem de casa celor două năpăstuite. Ocoleam casa lor la distanţă când ne duceam la scăldat la Jijia sau cu vitele pe imaş. Avuseseră grijă mamele noastre să ne insufle teama de casa cu draci.
Până la urmă, din cauza legăturilor cu ,,necuratul şi strigoii’’, cele două, fie au fost alungate din sat de femeile căsătorite ce îşi temeau bărbaţii, fie au plecat singure în lumea largă din cauza legendei ţesute şi a bănuielilor ce planau asupra lor că ar avea legături cu forţe ale întunericului. Casa a fostă părăsită şi cele două, mamă şi fiică, s-au pierdut prin lumea mare. Probabil au plecat la oraş, unde, noua ordine comunistă oferea, săracilor, o şansă de supravieţuire.
O contribuţie mare la alungarea celor două profesioniste, ,,cu mititei’’, au avut-o femeile măritate din sat, care temătoare de rătăcirea bărbaţilor prin casa iadului, au ţesut legenda legăturilor faustice ale acestora.
Conform metodologiei lui Ioan Petru Culianu ,,spaţiul Hilbert’’, ,,fractalii’’ sau ,,jocurile minţii’’, mintea omului este cea care creează realităţii. Mintea omului are această capacitate imaginativă de a crea realităţi pe care le consideră a fi autentice.
La fel se întâmpla cu oamenii de pe valea Jijiei , unde această superstiţie a strigoiului a creat o realitate dominant fantastică pe care oamenii acelor vremuri o considerau autentică. Trăind în această realitate fantastică lesne s-au ţesut legende despre strigoi. Odată cu dispariţia celor două femei, legendele despre strigoi şi drăcuşori au dispărut treptat din mintea oamenilor. La dispariţia lor a contribuit şi propaganda materialist ateistă a comuniştilor ce începuse să fie infiltrată, persuasiv, şcolarilor şi implicit ţăranilor.
Deşi la vârsta când încă nu puteam decela binele de rău, casa vărului meu nu-mi plăcea. Nu-mi plăcea fiindcă îmi inducea teama . La cinci ani teama începe să fie percepută ca reală. Nea Valică şi ţaţaia Lenuţa cumpăraseră cocioaba de la o bătrână.
Căsuţa aceea bătrânească, ce părea din veacul XV-XV, cu acoperiş de paie, având o singură încăpere cu un ochi de geam mic cât o coală de hârtie A5 nu-mi inspira siguranţă.
Căsuţa şi lotul de casă pe care, mătuşa şi soţul ei le-au cumpărat, imediat după nuntă, să aibă casa şi curtea lor, să stea, ca tineri însurăţei, deoparte, era un bordei mai mare, o cocioabă afumată şi urâtă. Singura cameră, folosită ca bucătărie, dormitor sufragerie dădea, după uşa veche de scânduri negeluite, roase de carii, într-o tindă minusculă fără uşă, în fapt direct afară.
Soba era mare, ocupa aproape un sfert din încăpere. Lângă sobă un pat mare din scânduri cu saltele de paie se proptea în perete, sub geam. Uşa de lemn era roasă de carii şi cu goluri la colţurile de jos, lăsa frigul de afară să pătrundă în interior . În acea vreme lemne nu erau şi foc se făcea cu strujeni şi paie. Mai apoi şi-au construit casă gospodărească, frumoasă, cu bucătărie de vară, dar până atunci au locuit în cocioaba aceea din vălătuci de lut.
În dimineaţa aceea mamaia m-a dus să stau la vărul Costel. Nu ştiu dacă cocioaba aceea bătrânească era bântuită de strigoi, dar în ziua cînd am mas în ea, cu siguranţă era bântuită. Strigoii stăteau, ca nişte cerberi de pază la uşă. Aveam vreo cinci ani, iar Costel mergea pe trei. Ninsese abundent şi frigul pătrundea prin uşa de scândură şi prin crăpături. Doar lângă sobă era cald. Nu ştiam că e ziua de Sf. Andrei. Bunica urma să stea cu noi. Eu voiam s-o zbughesc afară la joacă , dar bunica mi-a spus că la uşă se află strigoiul, care atât aşteaptă să mă înhaţe. De frica strigoiului am renunţat la a mă aventura afară.
După ce ne-a făcut focul şi a încălzit încăperea, bunica mi-a spus să rămân cu vărul meu Costel , dar să nu care cumva să ies afară, că la uşă-i strigoiul. ,,Mă întorc repede, mă duc să adap vitele şi să dau la păsări.’’ ,,Tu eşti mai mare, mi-a zis bunica, ai grijă de Costel!’’ mi-a zis ea, după ce s-a asigurat că nu ne vom juca cu focul.
O vreme ne-am jucat, dar cum iarna se întunecă repede, coşmarurile au pătruns prin toate colţurile încăperii. Teama că odată cu lăsarea întunericului, strigoiul va pătrunde în încăpere a pus stăpânire pe mintea mea necoaptă. Costel nu avea încă conştiinţa binelui şi răului. Nici a strigoiului. Pentru Costel era suficient că eram eu acolo . Nu-i era încă teamă de strigoi, dar cum primisem însărcinarea să am grijă de el, nu-l puteam lăsa la cheremul strigoiului. Oricum, de teama strigoiului, nu puteam pleca.
Şi-atunci am căutat o altă o ieşire. Dar pe unde? Pe uşă nici vorbă. Strigoiul, ca o îngrozitoare arătare atât aştepta - să deschid uşa şi să mă înhaţe. ,,Stigoiul’’, cum îi spuneam atunci, neputând să-l pronunţ pe r, căpcăunul acela, aştepta acolo flămând afară.
Probabil, de-atunci am suferit o vreme de claustrofobie. N-am putut suporta o vreme încăperile mici. Simţeam că mă înăbuş. Doar spaţiile largi şi vaste îmi dau siguranţa existenţei. Mai târziu m-am obişnuit cu spaţiile mici ale bibliotecile, dar tot mai am această teamă a constrângerii fizice.
Mă tenta uşa, dar teama mă făcea să evit a privi întra-acolo. O singură speranţă mai era - geamul. Geamul era încastrat în perete, nu se deschidea. Singura soluţie era să-l sparg. Şi l-am spart. Nu-mi amintesc cu ce. Probabil cu vătraiul.
Dar, după ce l-am spart am realizat că nu voi reuşi să trec dincolo. Nu-mi încăpea nici capul darmite corpul. Am renunţat. Prins în capcana strigoiului am început să urlu. Şi cred că urlam tare de vreme ce au venit repede bunica şi ţaţaia Lenuţa. Sau poate reveneau acasă să vadă ce facem.
Când a văzut geamul spart prin care gerul pătrundea cu suflu lui rece şi-au pus mâinile în cap. Dar au alergat repede să mă ogoiască. ,,Ce e? Ce s-a întâmplat’’ ,,Stigoiul’’ , am îngăimat eu, disperat, arătând spre uşă. ,,Ei lasă că-l batem de-o să-i meargă fulgii. Să se ducă pe pustii, blestematul.’’ A luat vătraiul, a ieşit afară, a lovit cu putere în uşă, trosnindu-l astfel pe necurat cu toată forţa. Strigoiul a fugit schelălăind ca un câine bătut. Gata , s-a dus pe pustii!
După alungarea strigoiului mi-a venit inima la loc, am zâmbit printre lacrimi, bucurându-mă că l-a alungat în pustiu şi am scăpat de temeri, la pieptul ocrotitor al bunicii.
Cum a dormit Costel şi ai lui, în noaptea aceea, cu geamul de la cameră spart, numai ei au ştiut. Pe mine m-a dus bunica acasă şi n-am mai dat pe la vărul meu, decât mulţi ani după această întâlnire cu strigoiul, când ai lui construiseră deja o casă nouă, iar eu uitasem de strigoi şi de groaza ce o răspândiseră în mintea mea.
Vasile Anton, 2 decembrie 2011, antonvasileiasi@gmail.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu