Ziua de sâmbătă, 29 octombrie 2011, ar fi trebuit să fie una fericită pentru mine fiindcă îmi lansam cartea mea de debut Cum să scriu un eseu..., dar se arăta deosebit de stresantă pentru mine. În stare de stres devin nervos. Şi nu-i bine. Dar cine nu devine nervos în situaţii de stres? Cercetasem doctrina japoneză a calmului, promovată de filozoful Yoritomo Tashi, doctrină pe care o prezint în cartea mea Cum să scriu un eseu... anume că, starea de stres produce o perturbare a gândirii având drept efect deformarea realităţii.
,,Filosoful nipon compară mintea cu oglinda unui lac care reflectă clar obiectele atâta vreme cât atmosfera este calmă , dar, cînd lacul se încreţeşte la adierea vântului, imaginile se deformează, iar în caz de furtună,ei bine, apa se tulbură, la fel şi judecata omului. Doctrina japoneză a calmului nu presupune indiferenţa, ataraxia , pacea sufletească generată de insensibilităţi dezolante, ca la stoici, ci în închiderea în sine a emoţiilor, fără manifestarea lor teatralistă. Aceasta este deosebirea fundamentală între doctrina japoneză şi filosofia stoică.’’ Vasile Anton - Cum să scriu un eseu ... , Ed. Pim Iaşi, p. 120). Sunt latin şi nu mă pot dezbăra de această meteahnă a sângelui fierbinte – impulsivitatea şi atacul de panică. Nu am exerciţiul calmului , cum îl au japonezii, educaţi din fragedă pruncie sau alte popoare cu exerciţiul calmului în sânge. Comportamentul impulsiv latin nu se dezminte . Fenomenul a fost observat de Romulus Rusan în America ogarului cenuşiu. Dacă, în nordul Americii unde dominantă era rasa anglo-saxonă, oamenii se aşezau la rând spre a urca în celebrele autobuze americane Greyhound, în sud, unde dominantă era rasa hispanică se îmbulzeau la fel ca noi românii, toţi deodată să se urce în autobuz , deşi toţi aveau locuri, iar pentru doi călători ce depăşeau cifra patruzeci şi trei se punea un nou autobuz.
Dacă luăm drept criteriu al stresului în epoca modernă criza de timp, atunci mă văd în această stare de stres permanent. E ca şi cum ai trăi sub o mare presiune. Simt apăsarea timpului ca pe o enormă greutate, ca pe un mobbing ceea ce poate însemna o teroare psihică a existenţei. Dar nu pot rămâne în ceea ce stoicii numeau ataraxia sau în contemplare mioritică şi să mă întreb ca bătrânii pensionari dintr-o nuvelă celebră al lui Mircea Eliade: ce facem cu timpul? Psihologul Mihai Golu defineşte stresul psihic drept o stare de tensiune, încordare, disconfort. Dacă, pentru un tânăr, stresul este contracarat de activitatea glandelor endocrine, pentru cei de vârsta a treia, stresul devine, uneori, o armă mortală. Pentru mine a însemnat marcarea unui eseu la Casa Sadoveanu. Nu eram emoţionat de lansare cât mai ales stresat de eveniment. Pozele vorbesc de la sine.
Un stres benefic, dupa cum observ din fotografiile afisate. Felicitari pentru aceasta noua carte si mult succes va doresc!
RăspundețiȘtergereIrina Lucia Mihalca
Aici stresul nu are nicio sansa ! Frumusetea este dominanta!
RăspundețiȘtergereMulţumesc Maria! Cuvintele tale sunt o îmbărbîtare.
RăspundețiȘtergereDoamna Irina! Aţi intuit bine. Şi stresul e uneori benefic.
RăspundețiȘtergere