Haibun de iarnă

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2012/02/sport-de-iarna-la-padure.html

 

După  câteva zile de  cumplită iarnă,  timp în care norii de zăpadă au cernut   lungi troiene călătoare,  soarele a scăpărat, de dimineaţă,  în raze roşietice.                    Ies din casă, cu intenţia, să fac sport  la pădure. Afară soarele   îşi  înfige dinţii în obraji. Simt arsura muşcăturii, adânc, în piele.   
Sub  efectul de reflexie, al zăpezii, soarele are  sclipiri  roşii.  Îmi îndrept privirea spre  cer.  Până şi soarele pare de culoare roşie.  Poate de aceea,  steagul japonez  e   roşu  pe fond alb.  Un soare ce  sclipeşte  roşu pe  muntele Fuji. Cred că  din pricina zăpezii, japonezii văd  soarele roşu. Vântul mă înfiora cu  o adiere tăioasă. O clipă mă văd  pe muntele Fuji. În gând  îmi răsună  versurile poetului Matsuo Bashō

Vânt dinspre Fuji

îl  aşez pe evantai

suvenir din Edo    

  Mă îndrept, în pas grăbit,   spre pădurea  Cetăţuia. Deodată   le zăresc  în copaci.  Împietrite,   fructe  negre congelate, atârnă grele pe crengi.  Ca nişte  măsline uriaşe  -  ciorile,  înfoiate, dormitează,  conservându-şi căldura.                                                           

 

Foto: Vasile Anton


Podoabe  în pom 
zgribulite pe crengi
ciorile iarna

La distanţă de celelalte,  două surate, mai friguroase, conversează în limba lor. Ca două prinţese negre din Africa - frumuseţi de abanos, nu se amestecă cu vulgul.

Foto: Vasile Anton

Soare cu dinţi
din însorita Africă 
prinţese negre

Încep să alerg. Îi zăresc, însă, la timp. Unul stă de pază; ceilalţi doi dorm. Sau se prefac că dorm. Paznicii cetăţii mă privesc cu suspiciune. Încetinesc pasul. Vor crede că sunt hoţ. De când am păţit-o,  niciodată, nu  mai alerg. M-am învăţat minte. Pentru câini, un om care  aleargă e totdeauna un hoţ. Şi poliţiştii gândesc la fel - un om care aleargă e  un  potenţial infractor.  Poate de aceea cooperează aşa  bine – câini şi poliţişti; poliţişti şi câini. Cum rezistă oare pe un asemenea ger?  

Foto : Vasile Anton

Ostaşi de veghe
de pază în cetate
strajă în schimburi

O iau pe cărarea din  pădure. Doar urme de animale. Niciun pas de om. Înot cu greu prin zăpadă. Mă afund, în omăt, până la genunchi.  Sunt primul explorator al iernii. Pe aici vara se furişează perechi de îndrăgostiţi. Unde au dispărut  oare?  

Foto:  Vasile Anton 


 Niciun semn pe nea
pe cărarea virgină
urme de paşi 


Deodată îl  văd. Stă acolo ca o arătare. Fiara pădurii  m-aşteaptă flămândă. O fi lup, o fi câine?! Nu ştiu! Nu vine lupul aşa aproape de oraş, mă încurajez.  Dar de ce mă priveşte astfel? Ochii animalului sticlesc sălbatic. Două luminiţe, în văgăuni întunecate, mă străpung până-n creier. Deodată ridică botul şi  începe să urle. O iau la sănătoasa. Zăpada înaltă mă face să bat pasul pe loc. N-am  nicio şansă.  Dintr-un salt ar fi fost în spinarea mea. Mă las în voia sorţii. De e lup, înseamnă că-i sătul. O fi mâncat vreo oaie... Tot mielul e salvatorul omului. Şi dacă a fost  doar un câine!..

                                         

Foto: Vasile Anton

Pâlc de  pădure
în  zăpada înaltă
lup singuratic 

Vasile Anton, Iaşi, joi, 9 februarie 2012