http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2012/02/departe-foarte-aproape-de-spatiul-pur.html
Ninge!
Ca niciodată ninge anul acesta. Ninge de
parcă-ar fi sfârşitul lumii. Ninge în
cod portocaliu. E oare un semn al
apocalipsei lumii portocalii?
În
seara asta de vineri, ninge ca într-un
paradis alb. Îmi vine să las departe totul, oraşul, televizorul, internetul, lumea noastră
românească ruinată de
mizeria politică portocalie,
spaţiul nostru mioritic cu miturile sale
şi s-apuc peste câmpuri , prin
nămeţi, să mă dezbrac
şi gol, să-mi frec corpul şi sufletul cu această mare pură până-mi curăţ
tot jegul zilelor portocalii, până mă purific în albul zăpezii, până
îmi curăţ gheena sufletului de toate refulările obsesive şi toată otrava portocalie a cărei efecte nocive nu mă lasă să-mi văd de ale mele, fiindcă ei
nu-şi văd de treburile lor, adică de ale noastre pentru care i-am ales, ci de-ale lor. Aceşti oameni
politici, neoameni din spaţiul
mioritic, nu înţeleg că fără noi ei sunt nişte nimeni pe lumea asta, ,, nima-n drum’’,cum spune bănăţeanul.
I-am
ales să ne slujească
pe noi, nu noi să-i slugărim pe
ei. Şi mi-aş vedea liniştit de treburile mele, dacă aş avea încredere în ei
că lucrează pentru noi, dar
ei nu lucrează, doar se prefac că lucrează ; preocuparea lor nu e bunăstarea noastră , ci bunăstarea lor ,
de parcă ei ne-ar fi ales pe noi şi nu noi pe ei. Politrucii de profesie jubilează şi se
încăpăţânează să repete zi de zi, ca în reclama aceea imbecilă,
reluată, pe anumite posturi
TV, până la tâmpire, ,,cumpăraţi tigaia dry cooker! Nu
se rupe, nu se-ndoaie... ’’, de parcă am fi un popor de tâmpiţi,
oligofreni, orbi şi surzi, care nu pricepem că
binele lor e
binele nostru şi nu invers, adică binele nostru să fie şi binele lor. M-am săturat de vorbe măcinate, la nesfârşit,
ca de o moară ce macină în gol.
M-am săturat să veghez, să fiu mereu în alertă ca un paznic
al cetăţii, să critic puterea, dar nu
pot să renunţ, nu pot să mă plictisesc, fiindcă
mi-i teamă să nu cad iarăşi în sclavia unei alte tiranii mai perfidă şi mai odioasă decât cea roşie de care am scăpat. Eu m-am săturat, dar ei nu!
Şi probabil că, pe această lehamite a
noastră, animalul politic actual îşi măsoară
paşii nemuririi la putere.,, Fiecare
scandal nou - scria Octavian Paler, la 30 septembrie 1994 - şterge amintirea scandalului precedent, cum
şterg valurile spuma lăsată de alte
valuri , la mare. Repetiţia este
mama înţelepciunii , zicea un percept
latin . Fals , fundamental fals!
Repetiţia este mama
plictiselii ’’ ( Octavian Paler - Vremea întrebărilor, Ed. Polirom, Iaşi ,
2011, p.322). Oare repetiţia
din Piaţa Universităţii nu-l plictiseşte
pe Troian?
Ninge
feeric şi fascinant, ca într-un spaţiu-timp suprarealist,
în care totul capătă dimensiuni hiperbolice, încât mă simt, lângă
maşina mea, Big Small, ca supraomul
lui Alfred Jarry în întrecere cu locomotiva. Ninge
cu bobiţe mărunte de gheaţă,
o imensitate de boabe de zahăr, cristale mici ce se revărsă,
fără oprire, din sacii pe care
Dumnezeu îi goleşte peste pământ.
,,Ce de-a zahăr!’’ zicea, uimită, Ancuţa când a văzut pentru prima oară zăpada. Este
zahăr peste tot; strada, casele,
copacii, maşina, toate sunt acoperite
cu un strat gros de zahăr. Un
munte de zahăr de o puritate
înfiorătoare revărsat peste oraş. În
mirifica nea şi gerul
năprasnic intuiesc speranţa uciderii microbilor
şi gemenii patogeni politici care ne-au infestat sufletele ... Eram
gata să plec..., departe de oraş, departe de această societate
politizată până la absurd, care îmi macină în gol energiile, şi mă
transformă dintr-un om liber într-un robot portocaliu. N-am făcut
nimic din toate câte îmi treceau în acel
moment prin cap. Sunt prea legat de social, cu multe fire, ca să-mi iau
lumea în cap. Aşa că adio hiper-libertatea la care visam. Am
început să curăţ, cuminte, maşina de
stratul gros de zăpadă. Continua să ningă cu cristale mici de zahăr..,
mai aveam o alternativă, o mică şansă de a mă purifica...şi de a mă elibera de
toate aceste constrângeri sociale care îmi îngrădesc libertatea de gândire. Pentru
eroul lui Marin Preda,
Petrini, din Cel mai
iubit dintre pământeni, era
de-ajuns să se elibereze de obsesiile
erotice, ca gândurile să-i zboare din
nou cu elan spre lumea pură. Eu am
nevoie să mă eliberez de politica noastră cea de toate zilele. Aveam nevoie de puritate, aveam o nevoie
imensă de o intensitate spirituală, care să mă elibereze de toate
nevoile existenţiale, o intensitate dusă
la maxim, în care să nu mai simt nimic, să nu mai văd nimic, decât spiritul pur, fascinant ca o
magie albă. Cu o seară în urmă am
primit un telefon de la Rodica
Rodean, preşedinta Asociaţiei Universul prieteniei. M-a invitat la
întâlnirea cu Lucian Blaga, la muzeul Unirii. ,,Am organizat un simpozion <Sub semnul lui Blaga>
, împreună cu editura Ars Longa din Iaşi ,,Avem
şi un pahar de vin’’ , încearcă să mă
ispitească , Rodica Rodean, cu
licoarea lui Bachus. Iniţial
am vrut să-i refuz invitaţia,
tocmai pentru ,,ispita’’ cu care mă ademenea la o serată culturală. Nu cu licoarea lui Bachus ar fi trebuit să mă ispitească, ci cu
poezia şi filozofia lui
Blaga. Dar
poate că aşa s-a statornicit, obiceiul,
azi. Şi într-un anume sens, e poate benefic. Ca în Banchetul lui Platon, un pahar de vin dezinhibă angoasele, dezleagă
limbile, topeşte barierele convenţionale,
încălzeşte spiritul. Nu vinul era, însă, ispita pentru
mine, ci întâlnirea cu Lucian
Blaga, înţeleptul cunoaşterii paradisiace şi luciferice.
Mărturisesc, cu părere de rău că, pe Blaga l-am ocolit multă vreme. Dar astăzi m-am dus la el să mă purific
de ,,negativul
adevărului’’, cum spunea Paler.
Când
am intrat în sală, pe
masa de la prezidiu, trona poetul , risipit
în şase volume de poezie - Către
cititori, Poemele luminii, Paşii profetului, În marea trecere, Laudă somnului, La
curţile dorului, într-o excelentă
grafică a Nicoletei Bida. Şi,
mi-am zis atunci: iată că mai există ceva pur, la fel ca zăpada, ce nu poate
să murdărească lumea politică - poezia
şi filozofia. Întâlnirea cu Lucian Blaga
e întâlnirea cu spiritualitatea
pură. Şi asta te face să intri într-o anume stare de pietate
şi solemnitate, de tăcere şi ascultare Căci,
atunci când te întâlneşti cu adevărata
spiritualitate, nu poţi, dacă iubeşti
spiritualul mai mult decât orice
ispită materială, să nu intri în comuniune cu această
,, mirabilă sămânţă’’ - ,, culori
luminate, doar ele destăinuie trepte si har’’. Nu poţi să
nu te rupi de această lume şi să intri, la fel ca Plotin, când
întra în starea de meditaţie; lumea
falsă şi plină de angoase, care
îl înconjura, dispărea subit şi filozoful intra în comuniune cu Dumnezeu.
La fel se poate, dacă-l
iubeşti pe Blaga, să rămâi doar tu şi poetul sau filozoful.
Dintr-odată,
ca în SF-ul Star Trek, m-am trezit
în hiperspaţiul mioritic, mirific
şi pur, al mitului, prin intermediul inconştientului, psihologic şi metafizic,unde Blaga, la fel ca
un patriarh, îşi revărsa asupra noastră
înţelepciunea. E miracolul ce se săvârşeşte,
în asemenea momente, prin inhibarea
conştientului, adică prin ruperea completă de lume.
Mai
întâi, a vorbit poetul Horia Zilieru. ,,Am stat, până
la patru dimineaţa , la taifas cu
poetul. Şi i-am zis că, cei ce cred despre Lucian Blaga că filozofează în poezie
şi poetizează în filozofie
sunt nişte superficiali, care nu i-au studiat opera. Lucian Blaga e singurul filozof român cu sistem.
Şi-ntâlnirea asta sub semnul lui Blaga, pare aici, la Muzeul Unirii românilor , întâlnirea a
două mari spirite al lu Eminescu şi Blaga; aici şi-acum cei doi îşi dau mâna. Noi românii, spunea Cioran stăm mereu
sub semnul nenorocului. La fel Lucian
Blaga a stat sub semnul
nenorocului, că ar fi putut primi premiul
Nobel, dar că Academia română n-a mişcat un deget în 1956, spre a-l
susţine.’’ Nu
pot fi de acord cu această doctrină a fatalităţii, îmbrăţişată adesea de filosofii spaţiului mioritic, aceea a naşterii şi vieţuirii într-o ţară mică
sau cu ideea lui Noica că suntem ,,marginali
şi marginalizaţi’’ (Scrisori despre logica lui Hermes, Ed. Cartea românească,
1986), de un Occident, cinic şi
deloc altruist, spre a ne
justifica neîmplinirile noastre în
spaţiului mioritic. Chiar şi
în pofida faptului că unii din marii noştri savanţi
s-au realizat în Occident, deci în
afara spaţiului mioritic, nu pot fi de acord cu această doctrină fatalistă.
Acelaşi
Noica nu găseşte în cele 22 de milioane de români, 22 de tineri, ,,adică unu la un milion - cu o înzestrare excepţională.
Dar întrebarea nu numai cum să-i găseşti pe cei 22, ci mai ales cum să faci virtualitatea să devină
act. ’’ (Constantin Noica – Despre
lăutărism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p.77). Ca ,,virtualitatea
să devină act’’ e nevoie de o anumită emulaţie colectivă în
spaţiul mioritic, o
predispoziţie spre cunoaşterea
spirituală, o eliberare de mizeria materială
şi mai ales politică , care ne
epuizează energiile creative. Or, tocmai
din aceste motive
cantonăm, noi oamenii spaţiului mioritic, în
lăutărism. Vinovată,
aşa cum arătam în eseul meu ,,Marea (dez)iluzie eminesciană’’, este
limba română. Limba noastră, spune
Noica, citând remarca lui Dimitrie Cantemir, are o topică de vorbitori ,,care gândesc, mai degrabă leneş’’.
Unul din marii noştri filologi şi lingvişti, Sextil
Puşcariu, s-a speriat de inversarea
topicii, propusă de Cantemir -
anume, în loc de ,,Omul merge, la
pădure, ca să taie lemne, pentru iarnă’’
, Cantemir a propus: ,,Ca să taie lemne pentru
iarnă omul merge.’’ Şi continuă Noica, datorită limbii care ne face deosebit de volubili, dar
gânditori leneşi, ,, aşa
vom rămâne, de altfel, cât se va vorbi limba românească pe pământ...’’( ibid. pp. 12-13) .
Cu
toată această latură leneşă a gândirii noastre, datorată logicii
sofiste a limbii române, în anumite
perioade de emulaţie colectivă s-a
produs acea ,,virtualitate în act’’
despre care vorbeşte Noica. Dovada o
constituie generaţia eliadiană, în care,
deşi mai în vârstă, îl putem include şi
pe Lucian Blaga, fiindcă trebuie să
recunoaştem că, perioada interbelică a dat, în pofida unui politicianism, la fel de
deşănţat ca cel de astăzi, o întreagă pleiadă de savanţi, filozofi şi scriitori români de nivel
european şi chiar internaţional.
Iată cum, această
logică sofistă a limbii române,
ce ne face ,,gânditori leneşi’’ poate fi învinsă de oamenii mioritici pasionaţi şi
dedicaţi, până dincolo de sine,
muncii creative.
Lucian
Blaga este unul din aceşti mari învingători. Ideea ,,categoriilor abisale’’ este, în contrapondere cu arhetipurile
jungiene, ontologică pentru fiinţa umană, ontologia
ei fiind argumentată de faptul că, în aceste ,,categorii abisale’’, este inclus ,,orizontul misterului’’. Misterele
nu-l fac pe filozof sau pe savant să le lămurească, ci să
le ,,adâncească’’; ,,eu cu
lumina mea sporesc a lumii taină’’. ,,Categoriile abisale’’ sunt
ontologice pentru fiinţa umană şi
pentru că sunt dotate cu ,,factori
stilistici’’ din voinţa
primordială a Marelui Anonim, ce
le-a programat pentru om spre
a cunoaşte şi a revela continuu misterele
creaţiei.
Categoriile inconştientului, structurate într-o ,,matrice’’ sau ,,câmp
stilistic’’ se constituie în
viziunea lui Lucian Blaga, la fel ca la Kant - ideile, apriori
conştiinţei. Arhetipul, în accepţia noastră (Vasile Anton
- Despre destin), nu
simbolizează experienţe primordiale universale, cum este în viziunea lui Jung, ci scheme codificate în programe informaţionale implantate în genomul uman,
care se constituie în programe mintale
ale reţelelor neuronale fundamentale (existente în
creierul cu care ne naştem), cu ajutorul cărora omul primordial şi fiecare
copil, nou născut, accesează cunoaşterea realităţii. Plotin are perfectă dreptate: în reţele
neuronale fundamentale este implantată o
lume virtuală eternă, o lume a formelor ce pre-există în inconştientul fiecărei
fiinţe umane, cu care
fiecare fiinţă accesează realitatea. Copilul nu se naşte cu un creier
tabula rasa, cum
s-a crezut multă vreme sub influenţa empiriştilor englezi, în speţă al lui John Locke.
În această ordine de idei, putem
identifica categoriile abisale ale lui
Blaga, cu acest program virtual, existent în
reţelele neuronale ale creierului cu care ne naştem. În accepţia lui
Lucian Blaga, ,,factorii stilistici’’ sunt factorii modelatori ai spiritului
uman şi asta ne deosebeşte, radical, de animale.
Aproape că m-am lăsat prins în sistemul filozofic al lui Lucian Blaga, cînd deodată, de la capătul opus al rândului de scaune unde mă
aşezasem, s-a ridicat o doamnă, frumoasă
ca o doină românească şi a început să declame
poemele lui Blaga.
Mai târziu, am aflat că o cheamă Doina Iarcuczewicz
şi este actriţă la Teatrul Luceafărul, din Iaşi. Ţinea în
mână, nu o carte de-a poetului, cum mă aşteptam, ci un carneţel, unde îşi copiase, cu meticulozitate, poemele pe care
urma să le declame. Şi ceea ce m-a uimit, fiindcă totuşi poemele lui Blaga sunt
greu de memorat, a fost faptul că, arareori, căuta în caiet după un cuvânt.
Trebuie să ai o mare dragoste pentru
Blaga să poţi fi capabil de asemenea performanţe. Şi nu un poem sau două. Mai bine de jumătate de oră, Doina Iarcuczewicz
ne-a ţinut, sufletul, total captivat (cel puţin asta am
simţit eu în acele momente) de spiritualitatea fascinantă a poemelor lui Blaga, trecând cu dezinvoltură prin toate
cele şase volume, ca într-o uvertură dramatică.
Apoi, traducătoarea în engleză al
lui Lucian Blaga, prof. univ. dr. Rodica
Albu ne-a vorbit cum s-a îndrăgostit, în
studenţie, de poemele lui Lucian Blaga
şi cum, de fiecare dată, când intra
întra în stare de melancolie, recitea poemele acestui mare poet ca un balsam
salvator. În acel moment, gândul m-a dus,
pentru o clipă, la
impresionantul poem al lui Liviu Antonesei, intitulat chiar astfel: ,,Poemul
care mi-a salvat viaţa.’’
Pot fi poemele lui Lucian Blaga salvatoare de
vieţi? Iată cum, una din cărţile cu poeme ale lui Lucian Blaga, atât de sugestiv intitulate Către
cititori, Poemele luminii, Paşii
profetului, În marea trecere, Laudă somnului, La curţile dorului, pot fi
balsam pentru suflet, când existenţa te pune,
în situaţii extreme, de-a alege în a
fi sau a nu fi. Traducătorul în spaniolă, lector univ. dr. Andrea Bargan, a vorbit despre greutăţile întâmpinate în
găsirea celor mai adecvate sensuri, poemelor lui Blaga, traduse în spaniolă. La
urmă, a vorbit Brânduşa Tămaş de la
Editura Ars Longa, care a motivat necesitatea reeditării cărţilor de poeme ale lui
Lucian Blaga. Am
dorit ca această seară culturală de excepţie să se încheie cu un
schimb de idei despre filozofia şi poezia
lui Lucian Blaga. Am renunţat,însă, la paharul de vin şi la agape, grăbindu-mă să ajung în raiul meu, biblioteca, unde îl abandonasem
- sine die - pe Blaga, pentru a continua discuţia, toată seara, doar eu cu
el.
Vasile Anton,
Iaşi, 7 februarie 2012 .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu