Faceți căutări pe acest blog

marți, 7 februarie 2012

La o întâlnire cu Lucian Blaga...



http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2012/02/departe-foarte-aproape-de-spatiul-pur.html




     
Ninge! Ca niciodată ninge  anul acesta. Ninge de parcă-ar fi sfârşitul lumii. Ninge  în cod portocaliu. E oare un semn  al apocalipsei  lumii portocalii?                                                  
În seara asta de vineri, ninge  ca într-un paradis alb. Îmi vine să las  departe  totul,   oraşul, televizorul, internetul, lumea noastră românească   ruinată  de  mizeria  politică portocalie, spaţiul nostru mioritic cu miturile sale  şi s-apuc   peste câmpuri , prin nămeţi,  să mă  dezbrac  şi gol, să-mi frec corpul şi sufletul  cu această mare pură  până-mi curăţ  tot jegul  zilelor portocalii,  până  mă purific în albul  zăpezii,   până  îmi curăţ gheena sufletului de  toate refulările obsesive   şi toată  otrava portocalie  a cărei efecte nocive  nu mă lasă să-mi văd de ale mele,  fiindcă ei  nu-şi  văd de treburile  lor, adică de ale  noastre pentru care i-am ales, ci de-ale lor.  Aceşti oameni  politici, neoameni din spaţiul  mioritic, nu înţeleg că fără noi ei sunt  nişte nimeni pe lumea  asta,  ,, nima-n drum’’,cum spune bănăţeanul.                                                     
I-am ales să  ne  slujească  pe noi,  nu noi să-i slugărim pe ei.   Şi mi-aş vedea liniştit de  treburile mele,   dacă aş avea încredere  în ei  că lucrează  pentru noi, dar ei  nu lucrează,  doar se prefac că lucrează ;  preocuparea lor  nu e bunăstarea noastră , ci bunăstarea lor , de parcă ei ne-ar fi ales pe noi şi nu noi pe ei.                                                                      Politrucii de profesie jubilează  şi  se încăpăţânează să   repete zi de zi, ca  în  reclama aceea   imbecilă,  reluată, pe anumite posturi  TV,   până la tâmpire, ,,cumpăraţi tigaia dry cooker!  Nu se rupe, nu se-ndoaie... ’’, de parcă am fi un popor de tâmpiţi, oligofreni, orbi şi surzi, care nu pricepem că  binele  lor  e  binele nostru şi nu invers, adică binele nostru să  fie şi binele lor. M-am săturat de  vorbe măcinate,  la nesfârşit,  ca de o moară ce  macină în gol.           
          M-am săturat să  veghez, să fiu mereu în alertă ca un paznic al cetăţii, să  critic puterea, dar nu pot  să renunţ, nu pot să mă plictisesc,  fiindcă  mi-i teamă să   nu cad iarăşi în  sclavia unei alte  tiranii mai perfidă şi  mai odioasă decât cea  roşie de care am scăpat.                     Eu m-am săturat, dar ei nu! Şi probabil că,  pe această lehamite a noastră, animalul  politic actual îşi măsoară paşii nemuririi la putere.,, Fiecare scandal nou   -  scria Octavian Paler,  la 30 septembrie 1994  - şterge amintirea scandalului precedent, cum şterg valurile spuma lăsată  de alte valuri , la mare. Repetiţia  este mama   înţelepciunii , zicea un percept latin . Fals , fundamental fals!  Repetiţia  este mama plictiselii  ’’ ( Octavian Paler  - Vremea întrebărilor, Ed. Polirom, Iaşi , 2011, p.322).                                                                                                                 Oare repetiţia din Piaţa Universităţii  nu-l  plictiseşte  pe Troian?                             
Ninge feeric şi  fascinant, ca   într-un spaţiu-timp  suprarealist,   în   care totul capătă dimensiuni  hiperbolice, încât mă  simt, lângă  maşina mea,   Big Small,  ca supraomul   lui Alfred Jarry în întrecere cu locomotiva.   Ninge  cu  bobiţe mărunte  de gheaţă,   o  imensitate de boabe  de  zahăr,  cristale mici  ce se revărsă,  fără oprire, din sacii pe care  Dumnezeu îi goleşte  peste pământ. ,,Ce de-a zahăr!’’ zicea, uimită, Ancuţa  când a văzut pentru prima oară zăpada.                                        Este  zahăr peste tot; strada, casele, copacii,  maşina, toate sunt  acoperite   cu un strat   gros de  zahăr. Un  munte de zahăr  de o puritate înfiorătoare  revărsat peste oraş. În mirifica  nea  şi gerul  năprasnic  intuiesc speranţa   uciderii  microbilor  şi gemenii patogeni politici care ne-au  infestat  sufletele ...                                                                                             Eram gata să plec..., departe de oraş, departe de această  societate  politizată  până  la absurd, care  îmi macină în gol energiile,  şi  mă transformă  dintr-un om  liber într-un robot  portocaliu.                                                 N-am făcut nimic din toate câte îmi treceau  în acel moment  prin cap. Sunt   prea  legat de social, cu multe fire, ca să-mi iau lumea în cap. Aşa că adio hiper-libertatea la care visam.                                               Am început să curăţ, cuminte,     maşina de  stratul  gros de zăpadă.  Continua să ningă cu cristale mici de zahăr.., mai aveam o alternativă, o mică şansă de a mă purifica...şi de a mă elibera de toate aceste constrângeri sociale care îmi îngrădesc libertatea de  gândire.  Pentru  eroul lui  Marin Preda, Petrini,  din  Cel mai iubit dintre pământeni,   era de-ajuns să se elibereze  de obsesiile erotice, ca gândurile  să-i zboare din nou  cu elan spre lumea pură. Eu am nevoie să mă eliberez de politica noastră cea de toate zilele.                                                                          Aveam  nevoie de puritate, aveam   o nevoie  imensă de o intensitate spirituală, care să mă elibereze de toate nevoile  existenţiale, o intensitate dusă la maxim, în care să nu mai simt nimic, să nu mai văd  nimic, decât spiritul pur, fascinant ca o magie albă.                                       Cu o seară  în urmă am  primit  un telefon de la Rodica Rodean, preşedinta Asociaţiei Universul prieteniei. M-a  invitat  la  întâlnirea cu Lucian Blaga, la muzeul Unirii.  ,,Am organizat  un simpozion <Sub semnul lui Blaga> , împreună cu editura Ars Longa  din Iaşi  ,,Avem  şi un pahar de vin’’ , încearcă să     ispitească ,  Rodica Rodean, cu licoarea lui Bachus.                                                                                                          Iniţial am vrut să-i  refuz invitaţia, tocmai  pentru  ,,ispita’’ cu care mă ademenea  la o serată  culturală. Nu cu  licoarea lui Bachus ar fi trebuit să  mă ispitească,  ci cu  poezia  şi filozofia lui Blaga.                            Dar poate că aşa s-a   statornicit, obiceiul, azi. Şi într-un anume sens,  e poate  benefic. Ca în Banchetul  lui Platon,  un pahar de vin dezinhibă angoasele, dezleagă limbile, topeşte barierele  convenţionale, încălzeşte spiritul.  Nu vinul era, însă,  ispita pentru  mine,  ci întâlnirea cu Lucian Blaga,  înţeleptul  cunoaşterii paradisiace şi luciferice. Mărturisesc, cu părere de rău  că,  pe Blaga l-am ocolit  multă  vreme.  Dar astăzi m-am dus la el să mă purific de  ,,negativul adevărului’’, cum spunea Paler.                                                                                             
Când am  intrat în sală,   pe masa de la prezidiu, trona poetul , risipit  în şase volume de poezie    -  Către cititori, Poemele luminii, Paşii profetului, În marea trecere, Laudă somnului, La curţile dorului, într-o  excelentă grafică a Nicoletei Bida.                                                   Şi, mi-am zis atunci: iată că mai există ceva pur, la fel ca zăpada, ce nu poate să  murdărească lumea politică - poezia şi filozofia. Întâlnirea  cu  Lucian Blaga  e  întâlnirea cu spiritualitatea pură.  Şi asta te  face să intri într-o anume stare de  pietate  şi solemnitate, de tăcere şi ascultare                                                                                                                       Căci, atunci când te întâlneşti   cu adevărata spiritualitate,  nu poţi, dacă iubeşti spiritualul mai mult decât  orice ispită  materială,  să nu intri în comuniune  cu  această ,, mirabilă sămânţă’’  -  ,, culori luminate, doar ele destăinuie trepte si har’’.  Nu poţi să  nu te rupi de această lume şi să intri, la fel ca Plotin,   când  întra  în starea de meditaţie;   lumea  falsă şi plină de angoase,  care îl înconjura,  dispărea  subit şi filozoful intra în comuniune cu  Dumnezeu.  La fel se poate,  dacă-l iubeşti  pe Blaga,  să rămâi doar tu şi poetul sau filozoful.                           
Dintr-odată, ca în SF-ul  Star Trek,  m-am trezit  în hiperspaţiul mioritic,  mirific şi pur, al  mitului, prin intermediul inconştientului,  psihologic şi metafizic,unde Blaga, la fel ca un  patriarh, îşi revărsa asupra  noastră  înţelepciunea.  E miracolul ce se săvârşeşte, în asemenea momente, prin  inhibarea conştientului, adică prin ruperea completă de lume.                                   
Mai întâi,  a vorbit  poetul Horia Zilieru. ,,Am stat,   până  la  patru dimineaţa , la taifas cu poetul. Şi i-am zis că, cei ce cred despre Lucian  Blaga că filozofează în  poezie  şi  poetizează  în filozofie  sunt nişte superficiali, care nu i-au studiat opera. Lucian  Blaga e singurul filozof român cu sistem. Şi-ntâlnirea asta sub semnul lui Blaga, pare aici,  la Muzeul Unirii românilor , întâlnirea a două mari spirite al lu Eminescu şi Blaga; aici   şi-acum cei doi îşi dau  mâna. Noi românii, spunea Cioran stăm mereu sub semnul nenorocului. La fel Lucian  Blaga a stat sub  semnul nenorocului, că ar fi putut primi  premiul Nobel, dar  că Academia română  n-a mişcat un deget în 1956, spre a-l susţine.’’                               Nu pot fi de acord cu această  doctrină  a fatalităţii, îmbrăţişată adesea  de filosofii spaţiului  mioritic, aceea a  naşterii şi vieţuirii într-o  ţară mică  sau  cu ideea lui Noica că suntem  ,,marginali şi marginalizaţi’’ (Scrisori despre logica lui Hermes, Ed. Cartea românească, 1986),  de un Occident, cinic şi deloc altruist,   spre   a ne  justifica neîmplinirile noastre în  spaţiului  mioritic. Chiar şi în  pofida  faptului că unii din marii noştri savanţi s-au realizat în Occident, deci în afara  spaţiului mioritic,  nu pot fi de acord cu   această doctrină  fatalistă.                             
Acelaşi Noica nu găseşte  în cele  22 de milioane de români, 22 de tineri, ,,adică unu la un milion -  cu o înzestrare  excepţională.  Dar întrebarea nu numai cum să-i găseşti pe cei 22, ci  mai ales cum să faci virtualitatea să devină act. ’’ (Constantin  Noica – Despre lăutărism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p.77).                                                                        Ca ,,virtualitatea să devină act’’  e nevoie  de o anumită emulaţie colectivă în spaţiul  mioritic,  o  predispoziţie  spre cunoaşterea spirituală, o eliberare de mizeria materială  şi   mai ales politică , care ne epuizează energiile creative.  Or, tocmai din  aceste  motive  cantonăm, noi oamenii  spaţiului  mioritic, în lăutărism.                                                           Vinovată, aşa cum arătam  în eseul meu ,,Marea (dez)iluzie eminesciană’’, este limba română.  Limba noastră,  spune  Noica, citând remarca  lui  Dimitrie Cantemir,   are o topică de vorbitori ,,care gândesc, mai degrabă leneş’’. Unul din  marii  noştri filologi şi lingvişti,   Sextil  Puşcariu, s-a speriat de  inversarea   topicii, propusă de Cantemir -  anume, în loc de ,,Omul merge, la pădure, ca să taie lemne,  pentru iarnă’’ , Cantemir a propus:  ,,Ca să taie lemne  pentru   iarnă  omul merge.’’  Şi continuă Noica, datorită  limbii care ne  face deosebit de  volubili, dar  gânditori leneşi,   ,, aşa vom rămâne, de altfel, cât se va vorbi limba românească   pe pământ...’’( ibid. pp. 12-13) .                                         
Cu toată această  latură  leneşă a gândirii noastre, datorată logicii sofiste a limbii române,   în anumite  perioade de emulaţie colectivă s-a  produs  acea ,,virtualitate în  act’’ despre care vorbeşte Noica. Dovada  o constituie  generaţia eliadiană, în care, deşi  mai în vârstă, îl putem include şi pe Lucian Blaga, fiindcă trebuie să  recunoaştem că, perioada interbelică a dat,  în pofida unui politicianism, la fel de deşănţat ca cel  de astăzi,  o întreagă pleiadă de  savanţi, filozofi şi scriitori români  de nivel   european  şi chiar  internaţional.                                           
Iată  cum, această  logică  sofistă a limbii române, ce ne face ,,gânditori leneşi’’  poate fi învinsă de oamenii mioritici  pasionaţi şi  dedicaţi, până dincolo de sine,  muncii creative.              
Lucian Blaga este unul din  aceşti mari  învingători. Ideea ,,categoriilor abisale’’ este,  în contrapondere cu  arhetipurile   jungiene, ontologică   pentru  fiinţa umană,  ontologia  ei  fiind  argumentată de faptul că, în aceste ,,categorii abisale’’, este  inclus ,,orizontul misterului’’. Misterele nu-l  fac pe  filozof sau pe savant să le lămurească, ci să le ,,adâncească’’;  ,,eu cu lumina mea sporesc a lumii taină’’.  ,,Categoriile abisale’’  sunt  ontologice pentru fiinţa umană  şi pentru   că sunt dotate cu  ,,factori stilistici’’ din voinţa  primordială  a Marelui Anonim, ce le-a   programat  pentru  om  spre a   cunoaşte şi a   revela continuu  misterele  creaţiei.                  
Categoriile  inconştientului, structurate într-o ,,matrice’’  sau ,,câmp stilistic’’ se constituie   în viziunea lui Lucian Blaga, la fel ca la Kant - ideile,  apriori  conştiinţei. Arhetipul, în accepţia noastră (Vasile Anton  - Despre destin),  nu simbolizează experienţe primordiale universale, cum este  în viziunea  lui Jung, ci scheme codificate în programe informaţionale implantate în genomul uman, care se constituie în programe mintale ale  reţelelor neuronale fundamentale (existente  în creierul  cu care ne naştem),  cu ajutorul cărora omul primordial şi fiecare copil, nou născut,  accesează cunoaşterea realităţii.            Plotin are perfectă dreptate: în reţele neuronale fundamentale este implantată o lume virtuală eternă, o lume a formelor ce pre-există în inconştientul fiecărei fiinţe umane, cu care fiecare fiinţă accesează realitatea. Copilul nu se naşte cu  un creier tabula rasa,  cum  s-a crezut multă vreme sub influenţa empiriştilor  englezi, în speţă al lui   John Locke.   În această ordine de idei,  putem identifica  categoriile abisale ale lui Blaga, cu  acest program  virtual, existent  în  reţelele neuronale ale creierului cu care ne naştem. În accepţia lui Lucian Blaga, ,,factorii stilistici’’ sunt factorii modelatori ai spiritului uman  şi asta  ne deosebeşte, radical, de animale.  
Aproape că m-am lăsat prins în  sistemul filozofic  al lui Lucian Blaga, cînd deodată, de  la capătul opus al rândului de scaune unde mă aşezasem, s-a ridicat  o doamnă, frumoasă ca o doină românească şi a început să declame  poemele lui Blaga.                                                
Mai târziu, am aflat că o cheamă Doina  Iarcuczewicz  şi este actriţă la Teatrul Luceafărul, din Iaşi.  Ţinea în   mână, nu o carte de-a poetului, cum mă aşteptam,  ci un carneţel, unde îşi  copiase, cu meticulozitate, poemele pe care urma să le declame. Şi ceea ce m-a uimit, fiindcă totuşi poemele lui Blaga sunt greu de memorat, a fost faptul că, arareori, căuta în caiet după un cuvânt. Trebuie să ai o mare dragoste  pentru Blaga să poţi fi capabil de asemenea performanţe. Şi nu un poem sau două.  Mai bine de jumătate de oră, Doina  Iarcuczewicz   ne-a ţinut,  sufletul, total captivat (cel puţin asta am simţit eu în acele momente) de spiritualitatea fascinantă a poemelor  lui Blaga, trecând cu dezinvoltură prin toate cele şase volume, ca într-o uvertură dramatică.                          Apoi, traducătoarea în engleză al lui  Lucian Blaga, prof. univ. dr. Rodica Albu  ne-a vorbit cum s-a îndrăgostit, în studenţie, de poemele lui  Lucian Blaga şi cum,  de fiecare dată, când intra întra în stare de melancolie, recitea poemele acestui mare poet ca un balsam salvator. În acel moment, gândul m-a dus,  pentru  o clipă, la impresionantul   poem  al  lui  Liviu Antonesei, intitulat chiar astfel: ,,Poemul care mi-a salvat viaţa.’’                                                  
Pot fi poemele lui Lucian Blaga salvatoare de vieţi?  Iată cum, una din  cărţile cu poeme ale  lui Lucian Blaga, atât de sugestiv intitulate Către cititori,  Poemele luminii, Paşii profetului, În marea trecere, Laudă somnului, La curţile dorului,  pot fi balsam pentru suflet, când existenţa te pune,  în situaţii extreme, de-a alege în a  fi sau a nu fi.                                Traducătorul  în spaniolă, lector univ. dr. Andrea Bargan,  a vorbit despre greutăţile întâmpinate în găsirea celor mai adecvate sensuri, poemelor lui Blaga, traduse în spaniolă. La urmă, a vorbit  Brânduşa Tămaş de la Editura Ars Longa, care  a motivat  necesitatea reeditării cărţilor de poeme ale  lui  Lucian Blaga.                                                                           Am  dorit ca această seară culturală de excepţie  să se încheie  cu  un schimb de idei despre filozofia şi poezia  lui Lucian Blaga. Am renunţat,însă, la paharul de vin  şi la agape, grăbindu-mă să ajung  în raiul meu, biblioteca, unde îl abandonasem - sine die - pe Blaga, pentru a continua discuţia, toată seara, doar eu cu el.                        
                       Vasile Anton, Iaşi, 7 februarie 2012                                                                      .                                                                                                                                                        
                                                                                                   
                                                                       
 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu