O societate (auto)mutilată după Patul lui Procust - bani, politică și sex

Moto: „Interiorul și exteriorul omului sunt pline de slăbiciune și de minciună” – Montaigne           

           În general persoanele nevrotice, din tipologia Emmei Bovary și a Emiliei   dezvoltă  manifestări  bovarice - se cred altele decât  sunt în realitate și  cred  că lumea trebuie să se învârtă  în jurul lor.   Am rămas  uimit  observând  la fetițe  pre-pubere  cum dezvoltă  manifestări bovarice.  A părea,  în accepția îndeosebi a  femeilor, este mai presus decât a fi  și probabil societatea care se  aliniază  Patului lui Procust  impune valoarea  lui a părea mai mult decât  a lui  a fi.  Copii nu ezită să imite prefăcătoria adulților.                                                                             

              Este  iluzia  de care se agață  majoritatea persoanelor nevrotice, aceea de a se crede altcineva decât sunt în realitate.  Emilia se credea artistă  dar mereu  este   pe lângă rol. La fel  persoane actuale că nu se poate lua  un examen,  nu  se  poate obține o funcție, sau în cazul Emiliei  un rol de  artistă decât numai  prin   intervenții.  Emilia  decretează că   numai <<intrigile>> o   împiedică să fie  o mare artistă a României.  Poți să ai talent cu carul  se  justifică ea lui Fred Vasilescu, că dacă nu ai un pic de protecție e tot degeaba.                                                                                                 Pentru ea iubirea nu este nicidecum o relație sufletească, ci una  exclusiv carnală … gândește vulgar și grijuliu despre sexul ei, ca un țăran despre marfă și hambar.  O societate după  tipologia  Emiliei, anume a permanentei  intervenții   și protecției   generează  politicianul după  model   tâlharului   Procust.

                În adevărata ei realitate Emilia este o prostituată, să-i zicem  cu indulgență de lux, dar oricum  o bucată de carne, după cum trage concluzia  Fred Vasilescu, de vreme ce-i mărturisește, în timp ce  acesta  citea  dramaticele  scrisori  de dragoste ale lui Ladima, gol în patul ei,  că l-a lăsat și pe  el <<să se înfrupte odată>>.                                                         

             Ea, pe care  a avut-o toți prietenii lui Fred (căpitanul Ștefănescu,  în tren, fără ca ea să-și scoată chiloții), ei bine această bucată de carne  îl  tratează pe  bărbatul care o iubește cu adevărat,  ca pe un August prostul.                                                                                                      Chiar în după amiaza acelei zile de august când   Fred Vasilescu  merge la ea dintr-un impuls erotic,  un tânăr, poate din aceeași tipologie cu   Ladima   este nevoit, umil, să  plece. El e poate, gândește Fred, cel care o conduce pe Emilia  în oraș,  îi sărută  respectuos mâna  pe stradă… […] Emilia caută contactul - e un cuvânt din vocabularul ei  -   cu băieţi din lumea bună.                                     

      El e băiatul care citește cărți… lucrează și la o  gazetă și  la fel ca Ladima  tânjește  după iubirea Emiliei,  pe care îl  justifică  la întrebarea lui   Fred  - l-am rugat să-mi caute ceva.                                                              

             Emilia are capul rotund de tot, așa o descrie Fred în dosarul său.  E de reținut această tipologie a femeii cu capul rotund  și nu doar capul, e plină toată de rotunjimi. Rotunjimile te duc  cu gândul   la animale cu capul rotund – de pildă o pisică dolofană, dar fără grația acestei feline,  sau la bine cunoscutul   animal  din rasa  porcine. Autorul nu-l pronunță, dar lasă  cititorul  să-l intuiască. Privită  din spate, când  se dezbracă,  lui Fred  îi face impresia unui cal  tânăr  care  își   desprinde harnașamentul.                                                                                                                    

              Și în actul erotic Emilia este pasionată demonstrativ.  Actul sexual   al Emiliei e  un lyrisme à froid, constată Fred Vasilescu,  o poezie rece. E ca și  cum ar face sex cu o bucată de cauciuc sau  în zilele noastre cu o Pussy  din superskin ce imită pielea umană.  Mă cuprinde o silă imensă de mine, o deprimare, mărturiseşte Fred  […] mă copleşeşte un soi de seacă tristeţe pentru virilitatea zadarnic şi josnic risipită.[…]  O îmbrățișare adevărată  e ca o convorbire între două inteligențe, între care niciun moment nu se pierde înțelegerea  cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune.                                    

             Ca într-o  scenă a absurdului,  Emilia   la sugestia Valeriei, sora  mai mare, declamă  un pasaj din rolul avut în piesa Modelul, de Henry  Bataille -  Ce știi dumneata, doamnă, ce este amorul?   Declamat fără  emoție a textului   cum  nici în  realitate nu trăia actul iubirii  decât ca  o înfruptare de carne cu  un băiat din lumea bună.                                       

          După partida de sex,  se adresează lui Fred  cu expresia ștrengarule și escrocule, impunând o familiaritate care insultă pe partener. A doua oară, spune Fred, simt că n-aș mai puteau-o avea. Ea   îi vorbește cu  nefirească detașare  despre  logodnicul ei,  plecat  în Ardeal, care nici n-a atins-o;…  dându-i  înțelesul nefigurat, că o adoră ca pe-o icoană.                         Dar Emilia nu realizează că  este de  o  stupiditate ridicolă - e grotescă în încercarea ei de a mima, în mod demonstrativ, intimitatea, la fel ca  Miți Mărculeanu - vulgaritatea.                                                               Lui Fred  îi vine să-i spună adevărul  - să se lase de teatru și să se facă vânzătoare,  dar  o minte  dintr-o inexplicabilă   perversitate.                                              

      De un cinism ieșit din comun  aproape inconștient, căci ce poate simți  o bucată de carne  din care s-au înfruptat  mulți   bărbați  și  Ladima odată, Emilia nu urmărește decât, ca și în  zilele noastre vânătoarele de profesie,  căsătoria cu unul  bătrân  decrepit dar  bogat  - mai bine nevasta unui  societar, (ca Arghiropol)  că amanți găsesc eu câți vreau.                             

           Arghiropol o părăsește după trei săptămâni, iar banii adunați cu atâta trudă  la pat, depuși la o bancă gen Caritas, se duc pe apa sâmbetei, căci banca dă faliment.                                                                                             
             Despre  Ladima, Emilia  îi mărturisește  lui Fred  cu o sadică nepăsare: E unul  care m-a iubit îngrozitor, săracul…                                               

       După mintea ei puțină, după inima ei sadică  și trupul ei darnic, Ladima era haloimăs, adică  - utopic, visător, frenetic. Și cum ar putea fi perceput altfel, nu doar  de Emilia, ci și  de cititor, decât ca haloimăs, când lumea în care trăia era atât de scufundată în mocirlă?                           

    Și totuși,  Fred Vasilescu îi descoperă în scrisul de mână, ca având ceva halucinant. Se baza oare Camil Petrescu   pe studii de  grafologie pentru a ne induce  ideea unei psihologii haloimăs, cum afirmă Emilia?   Noi credem că  Ladima este mai degrabă un idealist.  E cu adevărat scrisul știut…Mare aplecat spre dreapta cu litere subțiate ca să încapă multe. Literele mari sunt făcute din linii trase lung, dar fără colaci. Cozile termină mereu spre dreapta, apăsat, de parcă fiecare rând  ar sfârși într-o parafă.. Îmi dă impresia de halucinant acest scris …                                                   

       Azi,   în cazul relațiilor  interumane,   rolurile s-au inversat - femeia a devenit din vânată – vânător. Pe  mine, îi   mărturisește Emilia  agramat lui Fred  Vasilescu, m-a iubit  foarte mulți.                                                                            

       În timp ce Ladima o aștepta răbdător  în   anticameră,  Emilia  sub pretextul că discută o chestiune cu  arendașul, îl primește pe Nae Gheorghidiu  în  dormitor   și  se cuplează  fără  menajamente și fără  mustrări de conștiință cu acesta. Ba  poate o excita mai mult, știindu-l  dincolo pe bietul  îndrăgostit  care o idolatriza. Ladima o idolatriza de vreme ce-i  dăruiește cruciulița de aur primită de la mama sa.                    

      Actul  este  excitant  și  pentru  cinicul  Gheorghidiu  știindu-l pe celălalt dincolo și poate percepându-le gemetele lubrice.  Gheorghidiu era grăbit și  nu se dezbrăca, pentru că poartă  brâul lui Iov, și-i venea greu să-l pună la loc…. Rămânea  așa îmbrăcat, în  vestă, și punea   un șervet   pe genunchi ca să nu-și păteze  pantalonii. […] Îl auzea[pe Ladima] vorbind încet cu Valeria, nu se înțelegea ce spune, dar vocile tot se auzeau... Gheorghidiu se oprea câteodată să asculte, că era  nebun și scârbos.  Te iubește?... Spune… te iubește?...   o întreba, gâfâind.                                                     

    Când Ladima vine odată pe neașteptate, Emilia  era cu bătrânul Nae  în dormitor.  Trage  iute zăvorul la cameră, acesta  așteaptă, dar apoi   pleacă  nervos și supărat. Mai târziu îl   minte cu nerușinare că s-a speriat să nu fie un hoț și a tras zăvorul.                                                             

 Ladima a suferit ca un câine, dar  o crede și tot el își  cere scuze și-i trimite  flori. Femeia aceasta necultivată și lipsită de cele mai elementare sentimente avea ceea ce mulți naivi nu au  -   școala vieții  sau  mai bine zis  - școala  tâlharului Procust - știa perfect  cum  să manipuleze un îndrăgostit sincer ca Ladima.   Știm oare cât de ușor  se poate  distruge viața unui om  de valoare în iubita  noastră țară, în România?  După ce și-a dat demisia de la Veacul forțat de  Nae Gheorghidiu,  lui Ladima i se ivește o altă șansă pentru   un nou ziar,  dar Nae Gheorghidiu îi spune  așa în glumă, celui care voia să-l ia pe Ladima că  e șantajist și tapeur. De la o anumită  înălțime, spune Fred Vasilescu care încercase să intervină în favoarea lui Ladima  poți să calci râzând  peste omizi și gândaci.  

           Dezumanizarea   începe de la un  anumit nivel pecuniar sau când banii sunt câștigați   pe te miri ce de la statul român.                                                        

              La  fel de sadic și mai nerușinat  ne apare  directorul teatrului, un anume V  identificat  în realitate cu  I. Valjan, director al Teatrului Național  între 1923- 1924,  dar implicit  și Emilia, pe care Ladima  îl roagă s-o angajeze, dar acesta îl invită s-o aducă pe domnișoara acasă la el și  acesta  o conduce conștiincios, timp de o lună, ca la  școală, așteptând răbdător, în vreme ce ea…                                                                               

Era  un tip foarte bine îi mărturisește Emilia  goală, în pat,  lui Fred, după ce  acesta citise scrisoarea lui Ladima despre   angajarea Emiliei,  și până la capăt  tot m-a  angajat.                                                                      

        Bărbații îndrăgostiții  cu adevărat au orbul găinilor, nu mai  gândesc  cu mintea  lor, ci cu a femeii. Lui Fred nu-i vine să creadă că un bărbat atât de inteligent ca Ladima  a putut fi  atât de  puțin înarmat, pentru asemenea luptă? […] aflu azi  că ducea pantofii Emiliei  la cizmar…                                      

    Femeile sunt  atrase puternic de partea  materială a vieții, de omul   puterii  care le poate oferi un serviciu sau  de omul cu bani care le  poate oferi la dolce vita. Acest lucru  nu se  petrece  doar  în cazul  omului istoric, ci  in illo tempore, din vremurile biblice, căci altfel cum să ne explicăm mitul lui Iacob care a  fugit  de la Laban  cu turmele  de oi, dar și  cu fiicele acestuia, Lea și Rahela, care i s-au alăturat -   căci mai avem noi moștenire în casa tatălui nostru? (Genesa 31.14). Femeile, de  regulă, cu picioarele adânc înfipte în  pământ,  fug  de bărbații cu capul în nori.                                          

     Te întrebi cum   este posibil  la o femeie, fie ea și din tipologia Emiliei , să fie  de o asemenea perversitate sadică?                                        

     Dar există asemenea femei și, cum știm că romancierul însuși a cunoscut  multe   din sexul frumos și cred că din aceste  multiple relații  s-a inspirat  în scrierea Patului  lui Procust. Camil Aurelian Petrescu, fiul cel mare   al lui  Camil Petrescu, spune într-un interviu despre  tatăl său că era un cuceritor.                                                                                               

              Emilia știe instinctual că  lăsându-l să se înfrupte odată ca  bărbat, Ladima  va  fi devorat de imaginea ei goală asemenea lui Acteon care o vede  goală pe Artemis  - zeița fecioară a vânătorii, metamorfozat  de aceasta  în cerb și devorat  de proprii săi câini.                                              

    Câinii care-l devorează pe Acteon  trebuie  identificați cu obsesiile sexuale  ale   tânărului care vede pentru prima oară goală femeia. Dar nu orice fel de femeie, ci pe aceea de neatins - zeița  în cazul lui Acteon.           

    Ladima  trebuie să   rămână  etern    obiectul  de care se poate dispensa  după voia și capriciile ei, dar ea  pentru  el trebuie să  rămână etern subiectul. Or,  dăruindu-se  lui, instinctul ei de femeie  o face să  conștientizeze că poate deveni din subiect -  obiect sexual.                         Ladima  va retrăi obsesiv această înfruptare  cu imaginea Emiliei, văzută  o singură dată goală. Manipulat  abil cu această mnemotehnică a imaginii,  fără  posibilitatea de a se înfrupta  din nou, va fi devorat de propriile  obsesii, căci , spre deosebire de femeie, bărbatul   trăieşte mai  puternic erosul  în  imaginativ.                                                           

    Bărbatul este  mai puternic excitat de  imaginea  erotică decât de   atingerea reală. Dovada o constituie  proliferarea  site-urile pornografice, a industriei  erotice, a liniilor fierbinți,  a video-chat-urilor  și cine mai știe  ce  s-o mai inventa în materie de sex  virtual, toate acestea  pentru bărbați,   în vreme ce  la  femei  sensibilitatea erotică constă  în legătura epidermică  - pipăit, îmbrățișat, sărutat.                                                   

      Astfel, Ladima ajunge  s-o idealizeze  și s-o idolatrizeze pe semi-prostituata Emilia. În această stare  psihică  sexul  trece  în plan secund.  O scrisoare de la Emy e mai excitantă decât o partidă de sex. Singura bucurie sunt scrisorile tale. Sunt destrămat sufletește… Dement din cauza lor. De câte ori vin spre casă am obsesia lor…Mă întreb:<<Mi-o fi pus-o coana  Marița   pe masă sau o găsesc pe noptieră? Săptămâna trecută a fost ceva nemaipomenit … Deschisesem ușa gâfâind… Nu m-am uitat direct la masă,  de frică să n-o văd goală. Am întors capul încet și totuși pe jurnalul care acopere fața de masă nimic…Mai aveam o șansă… pe mescioara de la căpătâi… Mi se  strângea pieptul de parcă nu mai făcea parte din mine… era  un animal viu deosebit…Nimic …A fost o stare de prostrație. Totul era pustiu și cu miros de leșie… Am  încercat să citesc și tocmai îmi trecuse  durerea și-mi erau gândurile într-o amorțeală împăcată, am văzut jos pe dușumea… la două palme de ușă, așezat pieziș, acolo pe linoleum, plicul dreptunghiular , alb , atât  de așteptat. Am sărit nebun de bucurie…                         

          Dorința   de a fi iubit de aceea pe care o adora îl  face pe acest bărbat de  aproape patruzeci de ani să se comporte ca un  adolescent  îndrăgostit.                                                                                                      Din observațiile mele asupra fenomenului erotic  am constat  această  infantilizare a maturilor când  trăiesc  iluzia  unei  mari iubiri.  Cazul  lui Ladima nu  e singular. Și,  în cazul  marilor  îndrăgostiți,   credința  în puritatea  și fidelitatea iubitei orbește pe îndrăgostit, chiar în pofida evidențelor.  Privit, critic  și   realist, Ladima este   un   imbecil-infantil care face din face din Emilia  idolul său.   Pentru   îndrăgostiți de  tipul lui Ladima iubirea devine mistică. Cred că astfel s-a născut  și religia.                                                                                                                       

           Emilia, dar mai ales sora ei,  Valeria  îi  întreține  focul sacru, îi ațâța imaginația și speranța. Dar spune  Sartre în Ființa și Neantul că  relația sexuală împlinită nu poate  exista.  E doar  iluzie și deziluzie , spunem noi.                                                                                                                                                          

Ladima are  tentația absolutului  -  utopia  unei adevărate  justiții sociale  și,  în condițiile de compromis la care îl obligă patronul ziarului, demisionează și mai apoi cum conștiința acestui personaj  nu putea accepta  lumea abjectă al lui Nae Gheorghidiu,  destinul   lui are un singur sens - fatalul suicid. Nu se renunță ușor la o leafă de douăzeci de mii de lei pe lună, crede Nae Gheorghidiu despre Ladima. Na, două  mii de lei și dă-i diseară  să mănânce  într-o cameră separată  la Chateaubriand, dacă mai deschis. […] Începe cu icre negre…dă-i şi homar, fripturi în sânge şi nu uita şampania… e nedus la dame de multă vreme se pare… Şi scurt: Acolo dă tu de la tine, hai. […]Dar toate încercările mele de a-l înmuia au fost de prisos […] eu[spune Ladima] sunt un om care scrie…Şi dacă nu scriu ceea ce gândesc , de ce să mai scriu. Nu pot altfel.[…] Crede-mă, îi mărturisește el Valeriei, şi mie m-ie greu să renunţ la leafă,  care aşa cum e, îmi e necesară. Mi-e greu să renunț la celelalte avantagii – pe care le enumeri – ale gazetei, dar mi-ar fi silă de mine dacă aș continua. […] Sunt alte mijloace de făcut bani , mai practice,  mai rodnice  decât acela de mercenar al condeiului.              

    Dar câţi ziarişti  și moderatori Tv nu sunt mercenari în zilele noastre şi n-au nicio silă de ei înșiși.  Cum pot să  împace în a lor minte, vorba Poetului,    sila din suflet?                                                                         

     Convorbirea lui Ladima  cu un  deputat și un fost ministru de finanțe  este profetică. Este o profeție  cu o  rezonanță șocantă pentru oamenii zilelor noastre. Dar este  o  profeție  sau o  istorie ce se repetă în mod absurd?                                                                                                    Căci, dacă  este adevărat ceea ce  spunea Jules Michelet,   anume că mișcarea istorică  se face hegelian  lărgindu-se  și desfășurându-se într-o vastă spirală, atunci nu mai poate fi vorba de profeție, ci, așa cum spune  Camil Petrescu  de o realitate ce se creează  prin însăși faptul cunoașterii. Ideea  mișcării  în spirală a istoriei unei comunități poate fi o analogie a  mișcării în spirală a  ADN-ului sau la nivel macrocosmic a galaxiei  determinată de această mișcare  în spirală.

-          Cum domnule Ladima, dumneata crezi sincer că nu e criză?

-          Ce-i aia criză?(…)

-          Sărăcie generală, domnule…sărăcie…ei drăcia dracului. E țara săracă…

-          Asta e criza dumitale? Ei, atunci e fals…Nu e criză, e o idioțenie economică…ascultă ce-ți spun. Lumea bogată.. e mai bogată ca oricând, orice ar spune  economiștii dumitale imbecili. Nu e criză   economică  e criza statului  românesc.             

     

            Patul lui Procust,  romanul lui  Camil  Petrescu, pentru cine   nu a înțeles,  nu este, cum s-ar  crede,  doar  o lume „tăiată”  ideologic de  tâlharul Procust, cum  a fost  cea legionară sau  cea comunistă, ci  o lume ce este o lume ce s-a  adaptat tâlharului Procust,  o lume coruptă  moral, o lume  de  moluște, în care  bogatul Nae Gheorghidiu poate  face  din femeile  din tipologia   Emiliei, Valeriei, Ginei, Miței Mărculeanu și nu doar  din femei,  ci și din  bărbați cetății  o lume tăiată  după  măsura  Patului  lui  Procust. Lumea românească a zilelor  noastre  este    aceeași  cu   lumea interbelică descrisă  de Camil Petrescu.                                             

          Eminescu, bun cunoscător al filozofiei grecești  și  germane, avea să prindă ideea  mișcării  istorice  în spirală   în celebre  aserțiuni poetice, sugestive, dar îndeosebi  în poemul Glossă. 

Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe

Vede-n capăt începutul

Cine ştie să le-nveţe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate.

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă şi socoate.   

         De altfel ideea  eternei reîntoarceri  este veche. Stocii  au lansat  această idee  filozofică, preluată mai apoi de Nietzsche. Dar mișcarea în spirală  nu  repetă până la identitate o realitate căci nu este o mișcare  într-un cerc care se închide  ca o fatalitate sau un determinism absolut, ci într-un alt plan temporal. 

             Lumea tâlharului  Procust o putem identifica în lumea tâlharului Băsescu. Cum poate fi modulată o societate , cum este societatea românească în democrație,  după capriciile  unui individ, fie el și președinte?  Prin persuasiunea cu care acest individ  face din    politică și din social o filosofie al lui pseudo.  Din  nefericire,   românii  mereu  supuși, se  pliază repede  noii direcții impuse cu osârdie de voința unui paranoic. Acesta   a  avut și are  încă posibilitatea de a modifica  legile după bunul lui  plac, după  propriul său  interes.

               La fel ca tâlharul Procust  din Atica,  el este  întinzătorul (pe cei prea scurți, care nu s-au ridicat  la nivelul slugii devotate  i-a lungit)  şi strângătorul (pe cei prea lungi, care s-au cățărat  prea sus și-i clătinau scaunul de președinte,  i-a zdrobit), într-un cuvânt, cum au spus grecii  despre Procust, Băsescu este  multstricătorul societății românești, la fel cum  a fost Carol al II-lea în perioada interbelică.  Numai un nebun, spune Schopenhauer , poate fi fericit, când toți ceilalți  din jurul tău suferă. Camarila lui Carol al II-lea  și   gașca  lui Băsescu   ne apar  drept  replici peste  timp a unei  triste realități  mioritice. Nu există  stat în lume mai jefuit ca acest stat românesc, îi spune Ladima lui Tănase  Vasilescu, tatăl  lui Fred, … un act de demență politică, sortit să  ducă la ruină statul actual, prin secătuirea tezaurului și prin distrugerea  oricărui prestigiu  de guvernământ.                                                                  

      Apropo,  de ce vorbea  Camil Petrescu, în urmă cu  aproape un veac, anume despre  distrugerea oricărui   prestigiu de  guvernământ,  m-am întrebat:   Ce prestigiu mai are statul român  în UE și în lume după  dezmățul financiar și demența politică portocalie?                                              

   Toți  șefii  de stat, implicit Angela Merkel    inclusiv  președintele Barosso îl acceptă ca șef de stat pe Traian, că așa le impune protocolul, dar toți îl privesc cu  un nedisimulat dispreț pe el și implicit   pe noi românii. Un om drept este respectat, unul  nedrept  deși temut este disprețuit.                

    Sa vă aduc  și alte argumente recente. E necesar, căci, din păcate, Constantin Noica avea dreptate - noi românii avem  mintea leneșă.      Escaladarea iredentismului  maghiar  prin provocări de genul arderii drapelului românesc,  spânzurarea  efigiei  lui Avram Iancu, aducerea  urnei   unui  criminal de război, Nyiro Jozsef,  la Odorheiul Secuiesc, profanarea însemnelor  statului român,  discriminarea  românilor din  județele  Harghita și Covasna.                                                  

      Toate acestea sunt consecința  guvernării  Băsescu-Boc , arogante și demente  și alianței  cu UDMR-ul. Și Boc e ardelean!                                     

     Demența  guvernării portocalii, furturile,  evaziunea fiscală o să ne coste scump pe noi  românii. Să-ți spun eu, un adevăr, ca fierul  înroșit, strigă Ladima,  la un fost, viitor  ministru care trecuse  pe la redacție să-i dea bună-ziua și să se pună bine cu înverșunatul ziarist. Nu există dușmani mai mari și mai aprigi ai statului românesc de azi  decât ungurii și burghezia românească.[…] Burghezia își distruge  propriul ei stat. […]… iar  nefericitul  popor  român va continua să plătească, până la istovirea lui totală, prostia și lipsa de scrupul  ale  politicienilor de toate spețele cocoțați  la  conducere (n.ed.).                                                                            
      Dar noi  suntem români, noi  suntem pe veci  aici stăpâni. Formula aceasta repetată la nesfârșit în cântece  și   discursuri patriotarde   ne  scutește de  mândria de a fi român  și de  a avea  onoare.  A  dovedit asta și  Traian, la Bruxelles. Ce suflete  pot crește   într-o astfel de mocirlă morală? întreabă retoric Ladima.  Și-atunci,  cum  vreți să respecte primarul de la Odorheiul Secuiesc statul român?  A avea  prestigiu înseamnă a avea autoritate. Autoritatea nu  se impune cu  forța puterii, ci cu forța  inteligenței și a discernământului moral.                                                

       Or, când îți lipsește  forța  morală, când ești   lipsit de credibilitate, când ești   perceput ca farsor și impostor, ce  considerație  și  respect îți mai poate acorda cineva? În atare condiții  când  acești demenți care  ne guvernează se simt  importanți  sub oblăduirea   autorității puterii și nu sub oblăduirea puterii autorității, primarul din Covasna  se simte îndreptățit să-i desconsidere pe români. La orizontul nostru politic se arată o sosie a TemBelelui  - „pontagiul” Ponta. Un conducător nedemn, face din  poporul său un popor nedemn.                                                 Mă întreb dacă  această UE  bolnavă  de aroganță  va mai dura, dacă nu se va dizolva. Aroganța  unora  dintre conducători, ca de pildă a cancelarului Germaniei sau a președintelui Franței,  poate declanșa criza Uniunii.  Eu unul nu mai cred în  idealurile UE,  văd cinismul cu care vor să  ne mențină etern, într-o stare de aservire, de slugi  păcătoase  - o sclavie modernă  drapată  cu iluzia  unui mai bine, sine die, pentru români.                                                                                                             

             Dar la toate acestea, tinerii vor ridica din umeri. Nu e treaba noastră, e treaba bunicilor,  a  babacilor  a celor  care guvernează.  Treaba noastră  e să ne trăim  existența  fără  drame, idealuri iluzorii și    frământări  febrile  fără rost. Și dacă au ars drapelul românesc ce? S-a făcut gaură-n cer?   De ce să dramatizăm,  să  ne văicărim sau, mai rău, să ne revoltăm, când  putem  trăi   bine în sindromul  Stockholm? Sindromul Stockholm este un complex psihic emoțional în care victimele  simpatizează cu jefuitorul.  A te  supune  autorității care te jefuiește  e o binefacere,  a nu  re-acționa  la provocări e  un semn  de înțelepciune.  Să fim, cum spune înțeleptul acela american, pro-activi, nu re-activi pentru a supraviețui.                                                                                                                            

          Oare în atare  condiții, omul de rând,  needucat politic,  chinuit de  problemele existențiale -   de amenințarea șomajului, de lipsa de perspectivă și de viitor  a copiilor, de  dezinteresul total ale guvernanților,  de  hoția  și aroganța  politicienilor,  nu ajunge oare să spună: decât în lumea tâlharului Băsescu, mai bine în lumea dictatorului Ceaușescu?                                                                                         

          Oricare  din cele două lumi sunt  construite după aceeași  măsura  a Patului  lui Procust, una prin  egalizare ideologică, cealaltă  prin  corupție și  politizare excesivă a instituțiilor statului.                                     

    Fie că o societate este tranșată ideologic după măsura  Patului  lui Procust  și determină  individul să se înscrie în spiritul de turmă a  eticii  și  echității socialiste, fie că în Democrație   aderă obligat de politic la o anume stare imorală  instituită, rezultatul  este același.                                    

          Numitorul comun al unei societăți, fie tiranică, fie democrat coruptă îl constituie egalizarea minții și discernământului  moral al   individului obligat în pofida dezgustului din suflet să adere la starea  de lucruri instituită de politic.                                                                       Ca să  poată supraviețui într-un regim democratic corupt, oamenii  sunt nevoiți  să devină cameleonici, să  se alinieze  mocirlei politice și  să  se complacă mizerie morale  instituite.                                                        

      Dar ce demnitate  are omul cameleonic? Cel care, trăind  într-o astfel de lume,  refuză cameleonismul nivelator, nu are altă cale decât aceea al lui Ladima sau Fred Vasilescu -  fatalitatea morții.                                          

     Din acest  motiv  mai mult   decât  a  fi proustian,  romanul lui  Camil Petrescu este un unul profetic. Este profetic prin realitatea  ce se creează  prin însăși faptul cunoașterii.                                                              

      Ar  trebuie să  ne mândrim  cu acest romancier  profet, român, căci este  printre puținii romancieri  din lume care au avut  asemenea concepții vizionare. Un al doilea  romancier  despre care cunosc  sigur că a fost  profet în țara lui este Dostoievski.                                                          

Vasile Anton Ieșeanu, 16 aprilie  2013, Iași