Mă întreb dacă Emilian Marcu a fost mai întâi poet și apoi romancier sau a fost concomitent poet și romancier. Deși a publicat mai întâi poezie, nu se poate spune cu precizie dacă mai întâi nu a fost prozator. Eu cred că este și poet și prozator. Și asta din două motive: primul este faptul că a scris mai întâi romanul Iadul de lux. Iadul de lux, l-a scris, după cum mi-a mărturisit la 24 de ani, ceea ce, în acele vremuri, pentru un romancier era o vârstă precoce. Al doilea motiv este oximoronul. Aici poetul s-a întâlnit miraculos cu prozatorul. Iadul de lux este un oximoron.
Emilian Marcu a publicat prima plachetă de versuri Nunta în sâmbure(1975), deci la 25 de ani. Romanul, Iadul de lux l-a scris la 24 de ani , adică în 1974, dar l-a publicat după 30 de ani de la scriere, în 2004 la prestigioasa editură Junimea, Iași. În toată perioada comunistă, Iadul de luxa rămas, din motive lesne de înțeles, o „creație de sertar.”
Dar, dacă poetul (Emilian Marcu, cunoscut și recunoscut ca poet și mai puțin ca romancier), nu ar fi publicat mai întâi poezie ci acest roman, nu l-am fi putut percepe doar ca prozator, ci și ca poet.
Motivul este oximoronul, după cum am afirmat. Iadul de lux este un oximoron, prin care autorul definește în cea mai economică semantica - comunismul. Oximoronul este utilizat ca figură de stil îndeosebi în poezie și constă în alăturarea a doi termeni incompatibili, contradictorii, oxys - ascuțit, logic, rațional, moros - stupid , nebun, absurd.
Umberto Eco numește oximoronul o figură de stil a împăcării contrariilor, deși e greu de crezut că anodul și catodul se pot împăca vreodată fără a se scurtcircuita. Tocmai scurtcircuitarea generată de alăturarea termenilor conferă estetica acestei figuri de stil. Iluminarea scurtă, flashul care transmite o informație șocantă, acesta este scopul urmărit de oximoron.
Oximoronul fost uzitat de mari poeți, începând cu Horațiu: „simfonie discordantă” , Hölderlin: „bucuros în tristețea sa”,Rimbaud: „splendoare invizibilă” Baudelaire: „soare negru” Eminescu: „Suferință, tu, dureros de dulce”, Blaga: „dulci otrăvuri”.
A fost utilizat și de prozatori, dar în măsură mai mică. Quintilian, marele retor și orator roman, l-a utilizat în retorica sa, ca în exemplul cel mai frapant: „un zeu muritor.”
De ce este Iadul de lux un oximoron? Iadul este iad, nu poate fi de lux, cum nici raiul nu se poate delimita în rai de lux și rai comun. Dar Iadul de lux vizează societatea comunistă. Și este iad de lux, fiindcă, dacă în realitatea ei concentraționară s-a dovedit a fi un adevărat iad, în utopia indusă de ideologie, anume viziunea idilică propagată a unui viitor de aur ce nu va mai veni niciodată, o făcea de lux.
Așadar, după cum ne sugerează titlul oximoronic al romanului - Iadul de lux este un roman care denunță viața fericită a satului românesc, indus de propaganda comunistă.
Emilian Marcu este unul dintre marii poeți și marii prozatori ieșeni, iar viziunea lui Alexandru Dobrescu despre autor, anume că, „Emilian Marcu nu poate să iasă din pielea lui naturală de poet și să îmbrace, fie și temporar,haine de împrumut”este, după opinia mea, o viziune superficială, fiindcă Emilian Marcu nu îmbracă temporar, haine de împrumut, el creează în stil original universul iadului într-un sat românesc din anii colectivizării.
E adevărat că oximoronul reapare și în interiorul romanului. Să exemplific unul care mi-a plăcut: „O salvare. Miroase a moarte”.
Uzitarea oximoronului ar susține argumentul lui Alexandru Dobrescu,„anume că nu poate ieși din piele lui naturală de poet”, dar nu e un argument tare, fiindcă această figură de stil chiar dacă este uzitată preponderent de poeți e creată și de prozatori.
Emilian Marcu, chiar dacă are o natură dominant poetică, nu înseamnă că nu îmbracă și haina originală de prozator bun.
Este romanul lui Emilian Marcu, un roman original sau imită varii curente de pe varii continente?! Dacă e să căutăm analogii sau asimptote cu varii creații străine le putem găsi, căci la noi s-a practicat cu o insidioasă obstinație raportarea la străini, ca și cum scriitorii noștri nu ar putea crea nimic original fără să se inspire de la ei. Așa s-a întâmplat cu Eminescu, care a fost forfecat cu de-amănuntul de I. M Rașcu. Istoricul i-a găsit atât de multe ecouri franceze în poezia lui Eminescu încât ai crede că Eminescu nu a fost„muntele care izbucnește deodată spre cer din câmpia plată”, ci doar un simplu plagiator al poeziei franceze. Așadar, dacă e să-i găsim analogii cu tot dinadinsul, le putem identifica, căci Alexandru Dobrescu le-a aflat în Cocoșul roșu al lui Bulatovic, ori în scriitorii sud americani Sàbato,Marques, Scorza.
Ba chiar și eu într-o discuție cu autorul i-am mărturisit că-l citesc pe Joyce și am găsit în Iadul de lux, oarece apropieri de scriitorul irlandez „Da, zice Emilian, e posibil, numai că eu l-am citit pe Joyce zece ani mai târziu după ce scrisesem romanul.
Primul meu roman Iadul de lux are un destin aparte. Era în ziua de 29 august 1974, când urma să mă prezint la post, la școala din satul Pocreaca, comuna Schitu Duca, unde fusesem repartizat ca profesor, după terminarea facultății.
Ei bine, m-am prezentat la primăria Schitu Duca, iar primarul mi-a dat căruța primăriei, ca omul de serviciu, să mă ducă în satul, așezat undeva între dealuri, la vreo 15 kilometri de centrul comunei.
În ziua aceea de sfârșit de vară și început de toamnă, oarecum rece pentru acele zile, pe care n-am s-o uit niciodată, se sărbătorea la creștinii ortodocși, tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.
Țăranii nu țineau cont de propaganda comunist-ateistă. Pentru ei sărbătorile religioase erau sfinte. Am plecat cu căruța primăriei spre satul Pocreaca și am ajuns la vreo două ceasuri după amiază.
Chiar la intrarea în sat am văzut în mijlocul drumului o vânzoleală de oameni. Căruțașul a oprit căruța și vrând-nevrând am asistat la o scenă șocantă. Un țăran, cu capul despicat în două, a mai făcut zece pași și s-a prăbușit la pământ.”
O scenă horror care părea să confirme violența dintotdeauna a omului sau o forță ocultă ce făcea să se repete în ziua aceea, scena tăierii capului lui Ioan Botezătorul, ori, dacă pătrundem mai adânc în taina omorului, la care a asistat fără voia lui autorul, descoperim povestea biblică al Abel și Cain.
Tatăl, ca orice țăran responsabil pentru familia sa, împarte pământul celor doi frați, dar exact pe hatul care despărțea cele două loturi de pământ a crescut un prun. Frații au decis de comun acord, ca fiecare să culeagă prunele, unul într-un an, celălalt în anul următor. Până aici toate bune și frumoase, pace și armonie. Numai că, prunul, la fel ca smochinul biblic, nu făcea prune în fiecare an, ci odată la doi ani. De fiecare dată prunele de țuică reveneau fratelui mai mare iar cel mic rămânea cu buza umflată.
Ranchiuna celui mic a crescut, întreținută și de persuasiunea și incitarea soaței, până când s-au format două tabere aflate permanent pe picior de război. Și, deodată în ziua aceea, când creștinii sărbătoresc tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, invidia dintre Abel și Cain a izbucnit aprigă, ucigătoare.
Cain a pus mâna pe secure și a lovit capul lui Abel cu toată forța, cum dai să despici un lemn de foc. Abel a făcut câțiva pași, iar în timp ce mergea cu capul despicat spre o țintă doar de el știută „mi-a înfipt baioneta între umeri”, să fie sigur că se prăbușește și, în acel moment s-a prăbușit în groapa de la marginea drumului „și totul se amestecase cu gunoaie și cu țărână și numai aburul ce ieșea din țeasta lui mai era viu căci în rest totul murise”.
Apoi, ca și cum nimic grav nu s-ar fi întâmplat, cei implicați au continuat sărbătoare creștină, „Să trăiți să-l pomeniți… Mai toarnă-mi bădie o cană cu țuică. Și mortului i-a plăcut fie-i țărâna ușoară. Hă, hă, hă…” dar „era o tristețe în aer și prunele duhneau a mort și a jale.”
Pentru tânărul profesor de limbă română, omorul la care a asistat, paralizat în căruță alături de omul de serviciu al primăriei, incapabili de vreun gest, de vreo reacție, totul petrecându-se cu viteza fulgerului, ei doar asistând la scena finală când fratele i-a tăiat capul în două „de parcă ar fi tăiat un harbuz dom’ Antim”, scena părea desprinsă din Ororile războiului sau din ciclul Capriciile lui Goya, când somnul rațiunii naște monștri.
Ar fi fost ilogic și absurd pentru nou veniții în sat, șocați de monstruozitatea faptei, să intervină în încăierare când acolo totul părea determinat de un spațiu-timp al satanei care în ziua aceea coborâse Iadul în acel loc. Iadul în viziunea borgesiană„nu este un loc înfiorător, este un loc unde se întâmplă lucruri înfiorătoare”
Tânărului absolvent al Facultății de litere din Iași i-a rămas, în memorie, obsedant, realitatea unei lumi halucinante imposibil de acceptat de o minte omenească normală.
„În cap îi cântau pitpalaci…”spune despre Antim, personajul principal în care îl identificăm pe autor, căci o asemenea scenă de neașteptată violență, de cruzime absurdă șochează pe oricine. Mai ales că el cunoscuse satul, se născuse și copilărise într-unul aproape la fel, dar dacă nu era satul idilic cântat de Coșbuc, era satul românesc cu bune și rele, fără să se fi confruntat cu scene monstruoase ca cea din ziua aceea nefastă a tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul, întâlnită la Pocreaca. Zece zile și zece nopți din acea dimineață răcoroasă de toamnă a umblat Antim pe câmp, „să nu mai văd figură de om”, „o cât de monstruoși au fost”.
Așa s-a născut romanul Iadul de lux, în care se dezvăluie vizionar lumea de coșmar a colectivizării forțate, drama omul simplu izolată și stagnată in illo tempore într-un sat uitat de lume, fără contact cu lumea civilizată aflată în continuă mișcare și evoluție.
„Dirigintele, un agrocopist, terminase școala agricolă și-o făcea pe profesorul, se vede că nu-i plăcea munca în meseria pe care și-o alesese, îl luase mai mult pe sus din bancă și-l trimise acasă , bă să nu mai vii la școală până nu se trece tacto la colectiv. Antim se întreba cum să-l facă pe ăl bătrân să se treacă la colectiv …” Această scenă pe care a trăit-o însuși autorul și care s-a repetat în mai toate satele în care țăranii, grei de cap, încăpățânați și recalcitranți, nu înțelegeau raiul comunist și ce corn al abundenței se va revărsa asupra lor dacă intrau în colectiv, iar copii erau șantajați cu datul afară din învățământ este memorabilă în roman.
Scena descrisă cu încercarea de trecere la colectiv al lui Antim ăl Bătrân este realistă și plină de umor. Antim ăl bătrân reușește printr-un ingenios șiretlic, á la Ulise, specific țăranului prins la ananghie, să-i păcălească pe „ciocănitori”, adică pe membrii Comisiei de colectivizare.
Și iată cum, din cauza ateismului satanist propagat de ideologia roșie ce pătrunsese și întinase cu pucioasă până și sfintele biserici ortodoxe cu acordul tacit și defetist al slujitorilor ei, unii habotnici ca Savu - Împăratul nebunilor, vor găsi alte spații pentru a ridica biserică. Savu își face în inima pădurii, acolo unde era natura pură și unde nu pătrundeau diavolii roșii că nu aveau nici interes, nici timp să se pună cu „nebunul” satului, biserica sa. „Vezi aici, Antime, coliba asta, aici am stat o iarnă atunci cu colectivul.”
„Romanul acesta, mi-a mărturisit autorul, ar fi putut să rămână încă multă vreme în sertar, dar prin anul 2000 ducându-mă la Manuela, secretara școlii, am rugat-o să-mi tasteze ceva la calculator. Văzând că se pricepe la calculator, i-am spus că am un manuscris, un caiet mare în care scrisesem cu ce apucasem, cu creionul și cu stiloul, romanul Iadul de lux. „Aduceți-l”, mi-a spus ea. I l-am dat. Pur și simplu, luat cu alte treburi, am uitat de el. După trei luni, Manuela m-a chemat și mi-a înmânat manuscrisul și romanul listat. Când l-am văzut listat, în acel moment, parcă l-am văzut în altă lumină. M-am apucat să-l corectez, iar în timp cel corectam a intrat în birou Alexandru Dobrescu. „Ce citești acolo așa prins”, m-a întrebat. I-am arătat și fiindcă i-a plăcut mult, a decis să-mi scrie postfața.
Există în romanul lui Emilian Marcu un pasaj profetic. „Pe masa ei mică[…] se afla cartea de versuri a unui poet despre care ea auzise că a murit ciudat de repede și de stupid. Cartea purta un titlu plin de semnificație: Brusc să deschizi fereastra!”
Fereastra spre libertate se deschide brusc, uneori brutal, nu încet, nu cu poticneli. De aceea, cine vrea să evadeze dintr-un lagăr concentraționar, trebuie să lupte. Acesta este și mesajul romanul. „Antim înțelese un lucru, un singur lucru că viața e un iad de lux pentru care trebuie să lupți să nu treci pe lângă porțile lui ca pe lângă niște stații facultative unde dacă destinul nu are chef nu oprește.” Viața e un iad, în care iluziile - luxul ei, ne induc insidios, dorința de a supraviețui în această lume monstruoasă. „Marta goală, cu trupul ei ca un lujer de crin, doamne, ce picioare lungi are fata asta , zise Antim…[…] Ea, goală, în cameră, îi luă mâna și o puse pe inimă: vezi, aici am eu o rană mai mare ca astea de pe șolduri și picioare. Pune-ți buzele pe ea să înceteze izvornița asta de sânge să mai curgă.”
Cititorul va descoperi în Iadul de lux, nu doar „o demonstrație de virtuozitate literară” cum spune Alexandru Dobrescu, ci și o fascinantă lume mică care a evadat din lumea reală mare atât de groaznică în bestialitatea ei, într-o alta, naturală, pură și inocentă, în care iadul lumii reale nu poate ajunge și nu o poate întina. E o lume care își construiește, în locul iadului de lux - raiul ei - un rai posibil.
Pentru Antim au fost zece zile și zece nopți de calvar în care s-a eclipsat din lumea reală și „în ziua aceea de schimbare la față Antim săvârși lucrarea lui.”
Emilian Marcu posedă un mare secret, un secret al creației literare autentice în care metafora, metonimia, oximoronul țâșnesc spre înalturi, ca niște superbe focuri de artificii ce îl țin pe cititor mereu cu ochi prinși de pagina cărții. Cine citește această carte va adăuga spiritului său adevărate conuri de lumină.
Vasile Anton Ieșeanu, 3 iulie 2013, Iași
